Victor Ravini — Cine e dușmanul poporului?

0
226

Vic­tor Ravini — Cine e duș­ma­nul popo­ru­lui?

Mi‑a sem­na­lat cine­va și am citit pe ecra­nul com­pu­te­ru­lui un text care înce­pe așa:

• Țara noas­tră este pe locul 2 în lume (după Siria), ca număr de popu­la­ție care emi­grea­ză, 9 români pe oră, 17% din popu­la­ția acti­vă a țării, 1/5 din întrea­ga popu­la­ție;

• am pier­dut 40.000 de medici (2007–2017), 84.000 tineri (2016) sub 36 de ani, din care 19% cu stu­dii supe­ri­oa­re (61% femei);

• sun­tem sur­să de for­ță de mun­că cali­fi­ca­tă pen­tru Aus­tria, Unga­ria, Fran­ța, Ger­ma­nia și super­ca­li­fi­ca­tă pen­tru SUA și Can­a­da.

Sunt sigur că mulți, foar­te mulți din­tre dum­ne­a­voas­tră, care îmi faceți onoa­rea să citiți aces­te rân­duri, ați avut de păti­mit și încă mai aveți, de pe urma jigo­di­i­lor care au cre­at aceas­tă tra­ge­die națio­na­lă. Dar asta nu a înce­put după căde­rea comu­nis­mu­lui, ci doar s‑a ampli­fi­cat. Încă din comu­nism, bar­ca­gii dădeau găuri în bar­ca țării noas­tre. Ori­ca­re din­tre dum­ne­a­voas­tră a tră­it per­so­nal sau a văzut și poa­te poves­ti întâm­plări ase­mă­nă­toa­re cu ceea ce vă poves­tesc mai jos:

Cum așa, să exma­tri­cu­le­ze din Uni­ver­si­ta­te un stu­dent con­ști­in­cios, toc­mai în pre­a­j­ma exa­me­nu­lui de Stat? Ase­me­nea exma­tri­cu­lări se făcu­se­ră dese­ori, însă doar în pri­mii trei ani, sub Ghe­or­ghiu-Dej. Dar acum eram sub Ceau­șes­cu, în pri­mă­va­ra anu­lui 1966. Ne-au con­vo­cat pe toți stu­den­ții din anul cinci la o ședin­ță UTM pen­tru niș­te noi exclu­deri. Cere­mo­n­ia exma­tri­cu­lă­rii se des­fă­șu­ra ast­fel: în amfi­tea­tru stă­teau în pre­zi­diu, la o masă lun­gă, aco­pe­ri­tă cu o pân­ză roșie, niș­te imbe­cili. Unul din­tre aceștia ne infor­ma că stu­den­ții Cuta­re, Cută­res­cu și Cută­ri­ță erau duș­ma­nii popo­ru­lui și înce­pea să îi deni­gre­ze cu fra­ze cli­șeu, lip­si­te de sens logic cât și de rea­li­ta­te. Apoi între­ba care din­tre noi mai voia să ia cuvân­tul. Se ridi­cau unii din amfi­tea­tru, desi­gur instru­iți dina­in­te, și repe­tau cam ace­leași cuvin­te, ca o pla­că de pate­fon stri­ca­tă. După ace­ea, cei din pre­zi­diu mai numeau pe care­va din­tre noi să ia cuvân­tul. Dacă ăla, în loc să îi deni­gre­ze, cum era obli­ga­to­riu, îi apă­ra sau chiar dacă nu des­chi­dea gura de spe­ri­at ce era, atunci și el era duș­man al popo­ru­lui. Apoi se tre­cea la vota­rea sen­tin­ței de exma­tri­cu­la­re a duș­ma­ni­lor popo­ru­lui. Dacă vre­u­nul din amfi­tea­tru vota con­tra sau se abți­nea, era și el duș­man al popo­ru­lui și era exma­tri­cu­lat. Pen­tru exma­tri­cu­la­rea stu­den­te­lor, era mai sim­plu. Pre­zi­di­ul ne infor­ma că erau exma­tri­cu­la­te pen­tru imo­ra­li­ta­te și urma direct tre­ce­rea la vot. Imo­ra­le erau con­si­de­ra­te cele mai cuminți și mai seri­oa­se fete, care pro­ba­bil că refu­za­se­ră să fie dezver­gi­na­te de cei ce deți­neau pute­rea poli­ti­că în Uni­ver­si­ta­te. Sau poa­te că mama ace­lei fete refu­za­se să se cul­ce cu care­va din pute­rea loca­lă, iar ace­la infor­ma­se cadre­le de resort de la Uni­ver­si­ta­te că acea stu­den­tă era duș­man al popo­ru­lui, întru­cât era fii­că a unei mame, care ea însăși era duș­man al popo­ru­lui. Pre­zen­ța la aces­te ședin­țe pen­tru exclu­deri era obli­ga­to­rie. Cine era absent, era duș­ma­nul popo­ru­lui. Eu băga­sem de sea­mă că unii colegi sau cole­ge nu veni­se­ră nici­o­da­tă la aces­te adu­nări și totuși nu fuse­se­ră con­si­de­rați duș­mani ai popo­ru­lui și exma­tri­cu­lați. Eu — care fuse­sem ares­tat și anche­tat de Secu­ri­ta­te pe când eram minor — îmi dădeam sea­ma că acei colegi și cole­ge de facul­ta­te, care nu erau exma­tri­cu­lați deși nu veneau la aces­te adu­nări, erau infor­ma­to­rii Secu­ri­tă­ții.

Ade­vă­ra­ții duș­mani ai popo­ru­lui român erau jigo­di­i­le care îi acu­zau pe oame­nii corecți că ar fi duș­mani. Ca hoții care stri­gă: „Prin­deți hoțul!” Asta era o jal­ni­că stra­te­gie mar­xist-leni­nis­tă pen­tru a eli­mi­na oame­nii corecți din com­pe­ti­ția soci­a­lă și să îi înlo­cu­ias­că cu liche­le. Nu pot eu defini comu­nis­mul, dar am văzut cu toții că a răs­tur­nat valo­ri­le, atât inte­lec­tu­a­le cât și mora­le și a pro­mo­vat nuli­tă­ți­le, cana­li­i­le și pro­fi­to­rii de pe urma sis­te­mu­lui. Dar ce, în capi­ta­lism nu este la fel?

De data asta, la ședin­ță, în pra­gul exa­me­nu­lui de Stat, am fost infor­mați că duș­ma­nul popo­ru­lui era cole­gul nos­tru Sfăt Ioan. Cum toc­mai el, care era cel mai seri­os, mai con­ști­in­cios și mai exem­plar stu­dent? Îna­in­te de a intra la facul­ta­te, el fuse­se mun­ci­tor la com­bi­na­tul side­rur­gic de la Reși­ța. Oțe­lar. Sau par­că munci­se la un ate­li­er de repa­ra­ții a vagoa­ne­lor la CFR, la Arad. N‑are impor­tan­ță. Deci intra­se la facul­ta­te în pro­cen­ta­jul de 90% din locuri rezer­va­te celor cu ori­gi­nea soci­a­lă sănă­toa­să. Ce aveau să‑i repro­șe­ze unu­ia cu ori­gi­ne mun­ci­to­reas­că? Desi­gur că expe­rien­ța ani­lor grei din indus­tria grea îl făcu­se­ră de era mai seri­os și mai con­ști­in­cios decât toți. Era tot tim­pul la sala de lec­tu­ră a Uni­ver­si­tă­ții, cu nasul în cărți și nici­o­da­tă la vre­un spec­ta­col, la vreo dis­trac­ție sau altă pier­de­re de timp. Sin­gu­ra lui dis­trac­ție era la antre­na­ment la clu­bul spor­tiv CFR. El era cam­pi­on regio­nal la box. Nu invi­ta pe nimeni să vină când avea el vre­un meci de box. Eu am obser­vat că el era extrem de pru­dent și refu­za să își facă pri­e­te­ni. Eu la fel, mă feream de pri­e­te­ni ca de duș­mani. Eram pățit. Din moment ce Sfăt nu avea pri­e­te­ni, atunci pe cine deran­ja­se el, de voiau să‑l exma­tri­cu­le­ze din uni­ver­si­ta­te? Pe ce motiv îl con­si­de­rau duș­ma­nul popo­ru­lui? Am pre­su­pus că toc­mai seri­o­zi­ta­tea și con­ști­in­cio­zi­ta­tea lui li se părea sus­pec­tă și deran­ja pe cine­va, care o fi gân­dit cam așa: În ce scop este așa de seri­os și con­ști­in­cios? Ce urmă­reș­te cu asta? Nu cum­va unel­teș­te să răs­to­ar­ne guver­nul?

Un imbe­cil din pre­zi­diu ne‑a infor­mat că Sfăt Ioan era duș­ma­nul popo­ru­lui și a reci­tat o serie de fra­ze fără sens. Apoi s‑a uitat pe o hâr­tiu­ță și m‑a numit pe mine să iau cuvân­tul. Nu mă cunoș­tea, nu m‑a ară­tat cu dege­tul, ci a citit nume­le meu de pe hâr­tiu­ță. Deci pri­mi­se sar­ci­nă să mă pună pe mine să vor­besc. A căzut cerul pe mine. Eram sufi­cient de expe­ri­men­tat în situ­a­ții difi­ci­le. Ritu­a­lul de ini­ți­e­re a mea în via­ța adul­tă a înce­put cu tre­zi­rea din somn de către patru ofi­țeri de Secu­ri­ta­te în civil, care au spart ușa de la intra­re și mi-au pus pis­to­lul în piept. Tatăl meu de al doi­lea, fost colo­nel din arma­ta veche, s‑a ofe­rit să‑l ares­te­ze pe el în locul meu. El mai fuse­se ținut ani de zile închis pen­tru moti­ve pe care nici el nu le cunoș­tea.

— Ares­tați-mă pe mine, că am mai fost ares­tat! Nu‑l luați pe el, că e crud și n‑o să supra­vie­țu­ias­că!

— Nu! De data asta ares­tăm copi­lul! Toa­tă popu­la­ția tre­bu­ie să trea­că prin închi­so­ri­le noas­tre.

Deci coman­dan­tul de Secu­ri­ta­te Pupă­ză, care mă ares­ta cu cira­cii lui, era con­ști­ent că eram copil. În ace­lași val de ares­tări, au ridi­cat mai mulți elevi și pro­fe­sori sau pre­oți. Ne-au dus de la Cara­cal la Crai­o­va. Aco­lo, am fost anche­tat zil­nic de către ofi­țeri de Secu­ri­ta­te în uni­for­me sau în civil. Așa că aveam expe­rien­ță să nu se vadă pe mine că îmi era fri­că. Acum, în anul cinci la facul­ta­te, într‑o frac­țiu­ne de secun­dă, mi-am dat sea­ma că, dacă spu­neam ceea ce gân­deam des­pre cole­gul meu Sfăt Ioan, mă con­si­de­rau și pe mine tot duș­man al popo­ru­lui. Mi-am dat sea­ma că ăia pla­ni­fi­ca­se­ră să mă scoa­tă și pe mine duș­man al popo­ru­lui. Așa pri­mi­se­ră ordin. Am găsit solu­ția cum să scap din aceas­tă încur­că­tu­ră, fără să îmi calc pe con­ști­in­ță. Reți­neți for­mu­la, dacă cum­va încă nu ați aplicat‑o în situ­a­ții difi­ci­le.

M‑am ridi­cat și am spus răs­pi­cat:

— Da, cole­gul nos­tru Sfăt Ioan este duș­ma­nul popo­ru­lui.

Deci, nu negați, ci con­fir­mați. I‑ați băgat în cofă. Ăia din pre­zi­diu au făcut ochii mari de uimi­re. Am pri­ce­put că nu s‑au aștep­tat la acest răs­puns. Am remar­cat la ei un moment de deru­tă. S‑au pri­vit între ei și nu erau mul­țu­miți de răs­pun­sul meu. Așa­dar, mă numi­se­ră aștep­tân­du-se că îl voi apă­ra, ca să trea­că apoi la exclu­de­rea mea. M‑au între­bat după ce mi-am dat sea­ma că era duș­ma­nul popo­ru­lui.

— Toa­tă lumea își dă sea­ma de acest lucru.

— După ce își dă sea­ma toa­tă lumea? Și în ce fel se vede că e duș­man al popo­ru­lui?

— Păi toți, când vin la sala de lec­tu­ră — unde întot­dea­u­na e greu de găsit loc liber — în jurul lui Sfăt Ioan, pe o rază de câți­va metri, sunt locuri libe­re, din cau­ză că toți știu că el e duș­ma­nul popo­ru­lui. Care nu știe și vrea să se așe­ze în apro­pi­e­rea lui, nu se mai așa­ză, plea­că, pen­tru că își dă sea­ma că e duș­ma­nul popo­ru­lui.

— Și cum își dau ei sea­ma așa repe­de că e duș­ma­nul popo­ru­lui?

— Păi fiind­că în jurul lui nu se poa­te res­pi­ra, aerul din jurul lui e otră­vit și duș­mă­nos.

— De ce e otră­vit?

— Păi, din cau­ză că tra­ge tot tim­pul niș­te bășini duș­mă­noa­se.

Toți din amfi­tea­tru au izbu­c­nit în hoho­te de râs. Au izbu­c­nit în râs chiar și imbe­ci­lii din pre­zi­diu. Stu­den­ții râdeau și tro­pă­iau. Până chiar și ăia din pre­zi­diu se țineau cu mâi­ni­le de bur­tă și râdeau cu lacri­mi. Stu­den­ții s‑au ridi­cat și au pără­sit aula în hoho­te de râs.

Ufff! Am scă­pat de la anan­ghie. Ați reți­nut for­mu­la? Baga­te­li­za­rea prin umor.

În drum spre cămin, mă ajun­ge din urmă Sfăt Ioan, îmi pune mâna lui de oțel pe umăr și îmi mul­țu­meș­te. Mi‑a pro­pus să vin la clu­bul lui și să facă din mine boxe­ur.

- Pen­tru că nu se știe nici­o­da­tă când vei avea nevo­ie să dai cu pum­nul, a zis el.

N‑am dat nici­o­da­tă cu pum­nul, ci am lovit cu cuvân­tul. Ori­cât de tare ai da cu pum­nul, chiar dacă îl tri­miți la podea pen­tru zece secun­de, dure­rea îi tre­ce. Dar o vor­bă ustu­ră­toa­re poa­te să îl doa­ră o via­ță întrea­gă. Pum­nul nu uci­de, dar cuvân­tul poa­te să uci­dă.

Ulte­ri­or mi-au spus cei din redac­ția revis­tei Ori­zont că idi­o­ții de la UTM nu aveau nimic cu Sfăt Ioan, el era doar tram­bu­li­na ălo­ra ca să se ajun­gă la mine și să mă exclu­dă. De ce? Iată de ce: Aca­de­mi­cia­nul Gh. Ivă­ne­scu ceru­se de la minis­ter să înfi­in­țe­ze un post pen­tru mine și se apro­ba­se. Un alt pro­fe­sor era nașul unui coleg de-al meu. Nașul avea nevo­ie de pos­tul aces­ta ca să îl dea finu­lui său. Finul obți­nu­se întot­dea­u­na note­le maxi­me la toți pro­fe­so­rii, deși era o figu­ră tris­tă, un nătă­flea­ță, cu care nu vor­bea nimeni. Așa își făceau pro­fe­so­rii ser­vi­cii reci­pro­ce. Nașul aran­ja­se cu orga­ni­za­ția UTM să mă exclu­dă din facul­ta­te, ca să poa­tă da pos­tul meu finu­lui său. Sfăt Ioan era doar un pre­text, ca să ajun­gă la mine. Nașul lui Nătă­flea­ță nu a reu­șit să mă exclu­dă, cu cozi­le lui de topor de la UTM. Imbe­ci­lii de la UTM nu au per­se­ve­rat pen­tru a îl exclu­de pe Sfăt Ioan și nici pen­tru a mă exclu­de pe mine, deo­a­re­ce nu pri­mi­se­ră aceas­tă sar­ci­nă de la Secu­ri­ta­te și nici de la par­tid, ci de la un pro­fe­sor oare­ca­re, ce nu era chiar un oare­ca­re, ci un deți­nă­tor al pute­rii în Uni­ver­si­ta­te.

Așa pro­fi­tau oport­u­niș­tii de sis­te­mul poli­tic, pen­tru a își atin­ge sco­pu­ri­le per­so­na­le. Nașul a pro­fi­tat de fap­tul că îmi era îndru­mă­tor la lucra­rea de diplo­mă și a apli­cat altă stra­te­gie. Nu a vrut să se uite la lucra­rea mea pen­tru exa­me­nul de Stat. Mă amâ­na de pe o zi pe alta, deși se apro­pia exa­me­nul. Nu m‑am putut pre­zen­ta la exa­men, din cau­ză că el nu a vrut să se uite la lucra­rea mea. Fără exa­men de Stat, nu puteam ocu­pa pos­tul cre­at pen­tru mine. Nașul și‑a împins finul în acest post. Am nime­rit la coa­da lis­tei pen­tru repar­ti­ții, după cei ce obți­nu­se­ră cele mai mici note în toa­tă facul­ta­tea și la exa­me­nul de stat. Am ajuns pro­fe­sor de româ­nă într-un sat maghiar din raio­nul Sf. Ghe­or­ghe, cam actu­a­lul județ Cova­s­na. Totuși, m‑am bucu­rat că am scă­pat de pos­tul cre­at pen­tru mine. Nu îmi plă­cea să fiu la remorca nimă­nui, nici chiar remorcat la aca­de­mi­cia­nul ce îmi cre­a­se acel post. El mă remar­ca­se pen­tru că scri­se­sem un arti­col des­pre o eti­mo­lo­gie. Deca­nul voi­se să mă exma­tri­cu­le­ze, pen­tru că eu pro­pu­neam o altă eti­mo­lo­gie decât cea din Dic­țio­na­rul Aca­de­mi­ei. Toți pro­fe­so­rii vota­se­ră cum voia deca­nul, numai aca­de­mi­cia­nul m‑a sal­vat, spu­nând că el era de acord cu eti­mo­lo­gia mea. Ulte­ri­or mi‑a publicat‑o Aca­de­mi­cia­nul Ior­gu Ior­dan în revis­ta Aca­de­mi­ei, Lim­ba româ­nă nr. 6, 1970.

Cei din redac­ția de la Ori­zont auzi­se­ră de porcă­ria pe care mi‑o făcu­se îndru­mă­to­rul. După un an de pro­fe­so­rat la țară, îndru­mă­to­rul iarăși, tot nu a avut timp să se uite pe lucra­rea mea. Nu mai avea niciun avan­taj din asta, dar așa îi plă­cea lui, să îmi facă rău. Atunci, am dactilografiat‑o fără să îi mai spun lui și am depus‑o la secre­ta­ri­at. M‑am pre­zen­tat la exa­me­nul de Stat și l‑am luat. Sper că ați remar­cat ce tre­bu­ie făcut când vi se pun pie­dici: Tre­ceți pes­te pie­dici! Tre­ceți barie­ra pe dea­su­pra sau pe dede­subt! Și nu aștep­tați un an, cum am aștep­tat eu! Cei de la Ori­zont, revol­tați de porcă­ria pe care mi‑o făcu­se îndru­mă­to­rul, mi-au publi­cat frag­men­te din lucra­rea de diplo­mă în Ori­zont nr.10, 1967, chiar în spa­ți­ul unde îndru­mă­to­rul ăla știa că era pla­ni­fi­cat să îi publi­ce lui un arti­col. Fru­moa­să bucu­rie i‑au făcut.

Îi sunt recu­nos­că­tor îndru­mă­to­ru­lui care mi‑a furat pos­tul cre­at pen­tru mine, cât și cole­gu­lui care l‑a pri­mit cadou de la nașul său. Aș putea să le pre­ci­zez nume­le, însă nu aș vrea să mă înțe­lea­gă cine­va greșit și să cre­a­dă că fac ata­curi la per­soa­nă și îi pon­e­gresc. Dim­po­tri­vă, chiar le mul­țu­mesc și le sunt recu­nos­că­tor. Dato­ri­tă lor, eu am avut o cu totul altă via­ță, un par­curs cu mult mai inte­re­sant și care m‑a îmbo­gă­țit sufle­teș­te. Toți cei care mi-au pus pie­dici și obs­ta­co­le mi-au făcut bine împo­tri­va voin­ței lor. Răul făcut de ei s‑a întors spre bine­le meu și m‑au împins spre mai bine. Nu am pen­tru ce să îi invi­diez pe cei blegi din fire și pro­te­jați, care au pri­mit totul ser­vit pe o tavă de argint. Îi deplâng și îmi e milă de ei, pen­tru că nu se pot des­cur­ca sin­guri, fără aju­to­rul alto­ra și fără șme­che­rii. Îi las să se mis­tu­ie în tris­te­țea lor. Mă bucur pen­tru că am avut oca­zi­i­le pe care le-am avut, când rele și când bune, încât am murit și am învi­at de mai mul­te ori și am luat‑o de la capăt, de la zero. Am murit de atâ­tea ori, încât am deve­nit imun.

Le mul­țu­mesc celor care în repe­ta­te rân­duri mi-au desfă­cut con­trac­tul de mun­că în mod ile­gal, din cau­ză că vre­un pro­te­jat sau vreo pro­te­ja­tă avea nevo­ie de pos­tul meu, cât și celor care m‑au furat în dife­ri­te feluri. Dato­ri­tă hoți­lor și tică­lo­și­lor am pără­sit țara ile­gal, cu bine­cu­vân­ta­rea lui Mir­cea Sân­tim­brea­nu, care mi‑a suge­rat Sue­dia. Nu eu am înce­put cu ile­ga­li­tă­ți­le. Dato­ri­tă jigo­di­i­lor, am situ­a­ția exce­len­tă pe care o am acum și tră­iesc în cli­mat medi­te­ra­ne­ean. Iar ei au rămas în cli­ma­tul moral pe care l‑au cre­at ei înșiși. Alt­ce­va nici nu au mai ști­ut să facă, decât să se jelu­ias­că, să se lau­de și să se oma­gie­ze pe ei înșiși. Și-au orches­trat pro­pri­i­le lor paras­ta­se, încă în via­ță fiind. Dacă via­ță poa­te fi numi­tă, via­ța celor putre­ziți îna­in­te de a muri. Tră­im într‑o lume libe­ră, în care fie­ca­re tră­ieș­te cum vrea și unde vrea. Patria e în ini­ma noas­tră și o luăm cu noi pre­tu­tin­deni, pe ori­ce meri­dian ne-am duce. Când nu ne putem întâl­ni la vatra comu­nă, ne întâl­nim în Lim­ba româ­nă.

Vic­tor Ravini, Fran­ța.


Man­ga­lia News, 27.09.2020.


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply