Un profesor de Liceu, cum nu ați mai văzut niciodată. Dar niciodată. Și nici nu veți mai vedea…

0
295

Un pro­fe­sor de Liceu, cum nu ați mai văzut nici­o­da­tă. Dar nici­o­da­tă. Și nici nu veți mai vedea…

În ulti­mul an, la Mate-Fizi­că, prin ’83, aveam o mate­rie tâm­pi­tă, pusă aco­lo degea­ba – se numea ”Orga­ni­za­rea mun­cii”. O glu­mă, fireș­te.

Dar iată că, pe ușa cla­sei, intră un bătrâ­nel jovi­al, nu foar­te îna­lt, suplu și vioi, cu un zâm­bet per­ma­nent pe o față radi­oa­să. Ce a urmat, ne‑a mar­cat vie­ți­le ire­me­di­a­bil, un șoc. Acel om a făcut o gau­ră mare în pere­te­le cla­sei și a înce­put să ne ara­te lumea, în culori.

Nu am făcut nici un minut din acea mize­rie de mate­rie, nici unul.

În schimb, un an de zile, acel bătrâ­nel, pe care ime­di­at l‑am iubit cu toții, ne‑a dus ușu­rel, cu mul­tă măies­trie și umor, prin toa­tă isto­ria artei, prin muzi­că, ști­in­țe juri­di­ce, lite­ra­tu­ră, filo­so­fie, ele­men­te de psi­ho­lo­gie, ceva isto­rie com­pa­ra­tă, cu mul­te dis­cu­ții des­pre via­ță și cum tre­bu­ie să îți alegi valo­ri­le, într-un excurs gene­ral asu­pra cul­tu­rii lumii.

Eram stu­pe­fi­ați. Ora cu el cur­gea alt­fel decât tot ceea ce văzu­sem până atunci. Aveai voie să răs­punzi fără să te ridici din ban­că, cole­gii te puteau con­tra­zi­ce, fără să cea­ră voie pro­fe­so­ru­lui, eram tra­tați ca adulți, eram tra­tați ca stu­denți și asta ne umplea de mân­drie.

Pro­fe­so­rul adu­cea une­ori mag­ne­to­fo­nul și ascul­tam muzi­că cla­si­că, iubi­rea vie­ții lui, pe care ne‑o expli­ca de ne dădeau lacri­mi­le. Ținea in liceu o sui­tă de audi­ții des­pre Ene­scu, în bibli­o­te­că, sea­ra, de fugeau ele­vii de la seral ca să fie de față.

Ce sepa­ră o ope­ră de artă de lumea rea­lă? Un tablou e sepa­rat de ramă, un spec­ta­col de tea­tru de o sce­nă, o sta­tu­ie de un soclu. De ce spun glu­me cam la un sfert de oră? Pen­tru că, psi­ho­lo­gic, cam asta e tim­pul de aten­ție al vos­tru, de ace­ea vă rela­xez peri­o­dic, să vă țin atenți mai apoi. Știți cine fost Rîma­ru? – și de aici o poves­te dem­nă de un docu­men­tar poli­țist. Hai­deți să auzi­ti Ave Maria în dife­ri­te inter­pre­tări muzi­ca­le, inclu­siv rock, sau Fiți atenți ce lin cur­ge Vlta­va, în muzi­ca lui Dvor­jak… Și tot așa, și tot așa.

Rea­li­ta­tea ni se părea mai sim­plă, lucu­ri­le mai cla­re, lumea mai acce­si­bi­lă.

La ore­le lui, puse sâm­bă­ta, la sfâr­șit, nu lip­sea nimeni. Le aștep­tam ca pe un bal­sam sufle­tesc. Dacă te-ai fi uitat pe geam, ai fi văzut 35 de elevi stând cu guri­le căs­ca­te și, din când în când, râzând din toa­tă ini­ma.

Teze­le erau o nebu­nie, abia le aștep­tam. Aveai voie să ții pe ban­că ori­ce car­te voiai, să vor­bești cu cole­gii, să te ridici sa pleci și să revii. Iar subiec­te­le erau cam așa: tra­tați la ale­ge­re, din punct de vede­re juri­dic – după ce ne pre­da­se ele­men­te de Drept – dra­ma Romeo și Juli­e­ta, sau Meș­te­rul Mano­le, sau Mio­ri­ța. Și la sfâr­șit, vreau să văd o sen­tin­ță. Ne bușea râsul pe loc și ne apu­cam de trea­bă. Min­ți­le noas­tre lucrau alt­fel, nu mai era nimic de redat, nimic din ce învă­ța­sem cân­d­va. Era min­tea ta la lucru în sta­re pură.

Un om deli­cat, extrem de sme­rit, de o blân­de­țe chris­ti­că. Eram une­ori obraz­nici, une­ori de‑a drep­tul tâm­piți, puneam între­bări stu­pi­de – la toa­te răs­pun­dea cu acel zâm­bet cu care cred că se năs­cu­se.

A murit acum două zile, la 95 de ani, la Roman. A fost timp de 50 de ani numai supli­ni­tor, un om al șco­lii inter­be­li­ce, pre­da ori­ce ii cădea în mînă – Filo­so­fie, Isto­ria Muzi­cii, Isto­ria Artei, Româ­nă, Lite­ra­tu­ra uni­ver­sa­lă. Pen­tru un sala­riu mizer, de numai 2000 de lei.

Pen­tru noi, a fost pro­fe­so­rul Ghe­or­ghe Cio­ba­nu. Și sunt sigur, abso­lut sigur, că a murit zâm­bind.

Cu acel zâm­bet al lui, care l‑a des­păr­țit tot tim­pul, ca la ope­re­le de artă, de lumea rea­lă.

Dan Radu, sep­tem­brie 2020.


COMENTARII:

Vir­gil Cos­ma: Mi-ai adus amin­te de pro­fa mea de engle­ză, Mia Negru. Dan­sa nu era chiar așa, mai puțin audi­ți­i­le din cla­sic, dar în rest, da: poves­team fil­me, meciuri, roma­ne, poe­zie, tra­du­ceam pie­se rock, vor­beam des­pre filo­zo­fie, eti­că, este­ti­că, artă, poli­tici, sis­te­me în fine, de toa­te. Ce noro­cos ai fost! Ce bun ar fi fost măcar un ase­me­nea om în fie­ca­re școa­lă din țară! Măcar în alea de eli­tă.

Dan Radu: Ma tem ca gene­ra­tia lor s‑a cam dus. Pro­ful de care vor­besc era cres­cut in scoa­la veche, de la Spi­ru Haret, care cres­tea carac­te­re. Daca numai te gan­des­ti ca inva­ta­to­rii de scoa­la pri­ma­ra ai ace­lor vre­muri inva­tau in peda­go­gic obli­ga­to­riu un instru­ment muzi­cal. Erau pli­ne sate­le de coruri de copii si tot felul de expe­ri­men­te muzi­ca­le…

Vir­gil Cos­ma: Nevas­tă-mea a făcut peda­go­gi­cul din Sucea­va în anii 70 cam pe ace­leași cri­te­rii: Cul­tu­ră gene­ra­lă, Muzi­că, Desen. A fost sin­gu­ra care s‑o dus la facul­ta­te, res­tul cole­ge­lor au rămas învă­ță­toa­re în jud. Sucea­va și Boto­șani. Le-am cunos­cut la întâl­ni­rea lor de 30 ani, admi­ra­bi­le! Neca­zul este că în ulti­mii doi ani au ieșit toa­te deo­da­tă la pen­sie. Poa­te nu‑i necaz, nu folo­seau meto­de­le noi și moder­ne de pre­da­re, nici noua peda­go­gie, aia în care ele­vul are mereu drep­ta­te, erau cu toa­te­le cla­si­ce, seve­re dar foar­te cău­ta­te. Mă rog, se schim­bă o lume, cred că nu o înțe­leg eu bine.

Octa­vi­a­na Marin­cas: Cur­su­ri­le de la Bibli­o­te­ca Jude­țea­nă „Ghe­or­ghe Asachi” Iași, ținu­te cu atâ­ta har, au mode­lat ini­mi­le și min­ți­le noas­tre, ne-au învă­țat să iubim fru­mo­sul, să înțe­lel­geam fru­mu­se­țea tăi­nu­i­tă în cre­a­ți­i­le muzi­ca­le, lite­ra­re, în vie­ți­le cre­a­to­ri­lor. A fost o Lumi­nă pntru noi. Acest OM ne‑a dăru­it bucu­ria Lumi­nii. Bunul Dum­ne­zeu să‑l odih­neas­că în Lumi­na sla­vei Sale !

Man­ga­lia News, 04.09.2020. (Cu acor­dul auto­ru­lui).


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply