Florin Iordanoaia — 40 de ani! 40 de ani de Arte marţiale! Karate, Kung-Fu, Wushu şi altele! E mult, e puţin?

0
372
Liceul de Marină.

Flo­rin Ior­da­noa­ia — 40 de ani! 40 de ani de arte marţi­a­le! Kara­te, Kung-Fu, Wushu şi alte­le! E mult, e puţin?

Mier­curi, 17 sep­tem­brie 1980, de la ora 19.00, am înce­put a doua „mare aven­tu­ră” a vieţii! La 10.09.1980, m‑am pre­zen­tat la Lice­ul Mili­tar de Mari­nă „Ale­xan­dru Ioan Cuza”, din Con­stanţa, pen­tru a înce­pe pri­ma mare aven­tu­ră a vieţii mele. De la sfîrşi­tul cla­sei a IV‑a, m‑am reo­rien­tat spre Mari­nă, pînă atunci, de la 5 ani, doream să mă fac pilot pe avi­oa­ne de vînă­toa­re. Dar, atra­cţia mării a fost mai puter­ni­că.

În 1972, cînd înce­pu­sem să citesc, am văzut la tele­vi­zor un film ame­ri­can, în care o fată îl ame­ninţa pe cel care dorea să fie pri­e­te­nul ei, că „ea ştie Kara­te şi să nu încer­ce să intre pes­te ea în apar­ta­ment”. Dar l‑a lăsat şi n‑am înţe­les nimic din poves­tea lor. De abia şti­am să citesc, ce să înţe­leg din situ­a­ţi­i­le alea, dar cuvîn­tul Kara­te, mi‑a făcut o anu­mi­tă impre­sie şi a doua zi l‑am între­bat pe un văr, ce este Kara­te?

Vărul meu, Flo­ri­an Bur­cin, mai mare cu cîţi­va ani, mi‑a expli­cat că e o lup­tă, în care se loveş­te cu pal­ma şi picio­rul, mi‑a şi ară­tat o sche­mă de lovi­re cu pal­ma pe ver­ti­ca­lă, cum văzu­se el pe unde­va, apoi mi‑a dat să citesc niş­te arti­co­le scur­te, din revis­ta „Teh­ni­um”. Am rămas uimit, de ceea ce am văzut aco­lo. Erau cîte­va rîn­duri des­pre arte­le marţi­a­le (kara­te, kung-fu, taichi, pakua) şi cîte­va teh­nici de Kara­te, pre­zen­ta­te de ing. Nico­lae Bia­lo­kur. Am încer­cat să învăţ sche­me­le res­pec­ti­ve de Kara­te şi am memo­rat denu­mi­ri­le lor japo­ne­ze. Cînd eram sin­gur aca­să, sco­team revis­te­le şi făceam teh­ni­ci­le res­pec­ti­ve. Greu să înveţi din poze. Le-am şi dese­nat de mai mul­te ori.

După 2 ani, într‑o vizi­tă la un alt văr, tot mai mare ca mine, Nelu Bur­cin, am văzut pri­ma car­te de Kara­te, scri­să şi publi­ca­tă în lim­ba româ­nă, de către Nico­lae Bucur. Întîm­plă­tor, publi­ca­tă la edi­tu­ra „Sta­dion”, în 1972. An de refe­rinţă pen­tru mine! M‑am rugat de vărul meu să îmi dea car­tea aca­să, să învăţ Kara­te după ea, dar el a refu­zat. În schimb m‑a lăsat să citesc şi să copi­ez pozi­ţi­i­le şi teh­ni­ci­le din ea, în cele cîte­va zile cît am stat la el. De atunci, în fie­ca­re vizi­tă pe care am făcut‑o la el aca­să, la Fur­cu­leşti, i‑am cerut car­tea, ca să mai citesc din ea. Tot la el am găsit şi pri­me­le două cărţi de Yoga. Încer­ca să înveţe Yoga din car­te şi chiar făcea cîte­va exer­ci­ţii.

După încă un an, fra­te­le cel mai mic al tată­lui meu, Didel Ior­dă­noa­ia, a venit în con­ce­diu, la bunici, la Vii­şoa­ra, unde mă aflam în vacanţa de vară. El a lucrat o peri­oa­dă de timp în Ior­da­nia! O ţară cu nume, ca nume­le nos­tru de fami­lie, de la rîul Ior­dan. Uau! Aflînd unchiul Didel de dorinţa mea de a învă­ţa Kara­te, mi‑a spus că şi el, în Bucu­reşti, a prac­ti­cat Box şi mai ales Ju-Jit­su. Mi‑a ară­tat cîte­va teh­nici de lovi­re din Box şi de apă­ra­re din Ju-Jit­su. M‑am stră­du­it să le învăţ şi chiar l‑am sîcîit în acel con­ce­diu, ca să îmi ara­te mai mul­te teh­nici.

În anul 1978, cău­tînd cărţi prin libră­ri­i­le din Roşi­ori de Vede, am găsit o car­te de Judo, cu teh­nici de lup­tă la sol, scri­să de Vasi­le Gote­let. Am dat lovi­tu­ra! Din acel moment, am înce­put să învăţ teh­ni­ci­le de Judo de lup­tă la sol, fără să le ştiu pe cele de lup­tă în picioa­re. Iar car­tea, aproa­pe că dor­meam cu ea sub per­nă. Am învă­ţat teh­ni­ci­le, citind şi apli­cîn­du-le pe fra­ţii mei mai mici şi chiar pe sora mea. Cînd mă lăsa ea!

În 1979, am vrut să‑i arăt tată­lui meu o teh­ni­că de ştran­gu­la­re, dar el s‑a ferit şi m‑a trîn­tit, de mi s‑a strîm­bat un os de la cla­vi­cu­lă, pe par­tea stîn­gă! Scriu şi îmi con­tro­lez osul, că e la fel după atîţia ani!

La sosi­rea în lice­ul mili­tar, din pri­ma zi, cînd eram can­di­dat, am aflat că la Insti­tu­tul de Mari­nă exis­tă o gru­pă de Judo şi una de Kara­te, de care se ocu­pă antre­no­rul Geor­ge Ungu­rea­nu.

După ce m‑am pre­zen­tat la liceu, a fost o săp­tă­mî­nă grea de aco­mo­da­re şi instru­cţie, iar la 15 sep­tem­brie am înce­put cur­su­ri­le. A doua zi, marţi 16.09, într‑o pau­ză, la intra­rea în clă­di­rea lice­u­lui, a apă­rut un anu­nţ, că în acea zi, de la ora 14.00–15.00, în sala de sport a lice­u­lui, se va orga­ni­za o sele­cţie pen­tru com­ple­ta­rea echi­pe­lor de Judo şi Kara­te ale Insti­tu­tu­lui de Mari­nă. La sele­cţie erau invi­ta­ţi să par­ti­ci­pe ele­vii din cla­se­le a IX‑a şi a X‑a. După masa de prînz, cînd ne-am întors de la can­ti­nă şi ni s‑a dat liber pen­tru o oră, am fugit de pe pla­tou direct la sala de sport. Stu­poa­re, sala era pli­nă, sute de elevi veni­se­ră la sele­cţie, de abia am găsit un loc, ca să văd ce se întîm­plă aco­lo. Am avut un mare regret, că nu puteam să ajung în faţă, în coloa­na de elevi care aştep­tau să fie tes­ta­ţi şi selec­ta­ţi.

Atunci l‑am văzut pri­ma dată pe Geor­ge Ungu­rea­nu, antre­no­rul de Judo, de la Insti­tu­tul de Mari­nă „Mir­cea cel Bătrîn”. Tînăr, fru­mos, bine legat, cu o mus­ta­ţă mare şi mai ales, „şme­cher de şme­cher”! Miş­to­car la greu, a ţinut‑o atunci numai în glu­me, pe sea­ma „can­di­da­ţi­lor”. Rîdeau toţi din sală! Nu şti­am ce să fac, să rîd la glu­me­le lui sau să plîng că nu voi ajun­ge la tes­ta­re, îna­in­te de ter­mi­na­rea „orei” de pau­ză. Am fost tare supă­rat că nu puteam să ajung în faţă. Cum să ajungi cînd erau aşa de mulţi dori­tori? Tes­tul era des­tul de uşor, cu flo­tări, bri­ce­ge, sări­turi cu genun­chii la piept, mobi­li­ta­te la picioa­re. Nu aveam pro­ble­me la astea, doar la mobi­li­ta­te, că încă nu era per­fec­tă! Pen­tru cei de la Judo, tes­tul a însem­nat doar între­ba­rea cine a prac­ti­cat Judo şi din­tre toţi ele­vii de cla­sa a IX‑a, era unul sin­gur care a spus că a făcut, la Sla­ti­na. Spî­nu Edu­ard-Wal­ter, care avea şi cen­tu­ra ver­de.

Ora ace­ea libe­ră s‑a ter­mi­nat foar­te­e­ee repe­de­ee! Iar cînd s‑a ter­mi­nat, prac­tic, Geor­ge Ungu­rea­nu, ne‑a gonit din sală, ca să ple­căm la adu­na­rea de pe pla­tou, să intrăm la săli­le de stu­diu. A sele­cţio­nat un sin­gur elev de cla­sa a IX‑a, pe Edi, la Judo, în rest a luat numai elevi de cla­sa a X‑a, atît la Judo, cît şi la Kara­te. Mare dez­a­mă­gi­re! Cei de‑a zecea erau toţi niş­te nami­le, îna­lţi şi puter­nici, ast­fel că am înţe­les rapid că nu aveam nici o şan­să să fiu sele­cţio­nat, că eram un slă­bă­nog!

Îna­in­te a de ple­ca din sală, nu m‑am gră­bit să o fac şi l‑am auzit pe Geor­ge spu­nîn­du-le celor sele­cţio­na­ţi, unde să vină, la ce oră şi cu ce echi­pa­ment spor­tiv. La sala de Judo din Insti­tut, cei sele­cţio­na­ţi la Judo şi în sala mare de jocuri spor­ti­ve, cei de la Kara­te, dar a doua zi sea­ra.

Mier­curi, 17.09.1980, a fost ziua cea mai lun­gă din toţi anii de liceu mili­tar! De cînd m‑am tre­zit, nu m‑am gîn­dit decît la ora şi înce­pe­rea antre­na­men­tu­lui de Kara­te. La ora 18.45, m‑am pre­zen­tat la ves­ti­ar, m‑am schim­bat şi am intrat în sala de jocuri spor­ti­ve. Am rămas „mas­că”. Sala era pli­nă de elevi de la lice­ul mili­tar, de la şcoa­la de mai­ş­tri mili­tari şi de stu­denţi, de la Insti­tut. Uau!

La ora 19.00, un tip solid, căru­ia îi ziceau „Ursu”, adi­că Pavel Geor­ge, stu­dent în Insti­tut, ne‑a strîns pe toţi în for­ma­ţie şi atunci am văzut că din cîţi erau în sală, doar 54 am mers în for­ma­ţia de salut. Ne‑a instru­it pe scurt, cum să pro­ce­dăm cînd intră „Sen­sei” şi nici nu a apu­cat să ter­mi­ne, că a intrat Sen­sei Geor­ge Ungu­rea­nu!

A urmat salu­tul tra­di­ţio­nal din Kara­te, Geor­ge a venit în faţa noas­tră, ne‑a spus că antre­na­men­tul ace­la îl va con­du­ce Pavel Geor­ge, apoi are să vină să ne antre­ne­ze, cel care răs­pun­dea de noi, Geani Dăs­că­les­cu, care în acel moment era ple­cat nu ştiu unde… A ple­cat din sală şi a înce­put pri­mul meu antre­na­ment de Kara­te! Uau! După 8 ani de aştep­ta­re, eram într‑o sală, eram într‑o gru­pă şi am fost foar­te feri­cit! Mă aştep­tam să ne între­be Geor­ge Ungu­rea­nu ceva, dar a ple­cat fără să zică ceva şi mai ales, să mă între­be, ce caut în gru­pă, că nu eram prin­tre cei sele­cţio­na­ţi. Ca mine mai erau doi colegi de la navi­ga­ţie, Bogdan Iuli­an, îna­lt şi fru­mos, Mihă­i­lă Gabriel, fru­mos, dar slab şi el ca şi mine! Eu eram fru­mos şi modest!

Antre­na­men­tul cu Ursu’ a ţinut o oră, nu mai scriu deta­li­i­le, dar a fost greu, dur şi nu mă aştep­tam să rezist. Eram transpi­rat, dar feri­cit! La final, apa­re iar Geor­ge Ungu­rea­nu, care se uită la noi 2–3 minu­te, ara­tă cu dege­tul şi spu­ne, „tu, tu şi tu, (adi­că şi eu), nu mai veni­ţi la antre­na­men­te!”. „Mer­geţi la ves­ti­ar şi apoi ple­ca­ţi la voi la liceu, de unde sîn­teţi”.

Nu rea­li­zam ce se întîm­plă, a fost nevo­ie ca unul de lîn­gă mine, de la Insti­tut, să îmi spu­nă, „tu, tu, tre­bu­ie să pleci!”. Am fost atît de dez­a­mă­git! Am ple­cat din for­ma­ţie, am urmă­rit salu­tul final şi am ieşit din sală, cînd s‑a ter­mi­nat tot. La ves­ti­ar, toţi erau mai mari, nu îi cunoş­team, eram dis­pe­rat! Dar am îndrăz­nit să‑l întreb pe un elev din anul doi de la liceu, după ce s‑a îmbră­cat şi i‑am văzut însem­ne­le de pe mîne­că, ce s‑a întîm­plat, de ce am fost res­pins?

Aces­ta mi‑a spus că eram prea mulţi şi că a dat 4 afa­ră, au rămas 50 şi că cei scoşi eram cei mai slă­bă­nogi! L‑am între­bat ce să fac, pen­tru că vreau să prac­tic Kara­te? Mi‑a spus să mă duc şi să vor­besc cu Geor­ge Ungu­rea­nu, la el la birou. Mi‑a spus unde e biro­ul. M‑am dus!

Avea biro­ul la etaj, în faţa sălii de Judo! Dar la el la uşa era coa­dă! Am ajuns ulti­mul şi am aştep­tat pînă a ieşit cel din faţa mea. Am pier­dut noţiu­nea tim­pu­lui, de atî­ta emoţie! Ce gîn­duri am avut! Am intrat! Geor­ge Ungu­rea­nu stă­tea la birou, cu ţiga­ra în mîna dreap­tă şi se uita pe niş­te însem­nări într‑o agen­dă. M‑am pre­zen­tat regu­la­men­tar…, m‑a lăsat să ter­min şi m‑a între­bat ce vreau. L‑am între­bat „de ce m‑aţi dat afa­ră din for­ma­ţie?”. „Pen­tru că nu ai coor­do­na­re neu­ro-mus­cu­la­ră!”. M‑am blo­cat, m‑am fîs­tîcit, că nu şti­am ce înseam­nă! „Da, dar eu vreau să parc­tic Kara­te, că am aflat de mult timp şi în plus fac şi exer­ci­ţii de Yoga”.

A rea­cţio­nat ime­di­at, dar tot pe un ton şme­che­resc „Bra­vo, fă Yoga, că am nevo­ie de spe­cia­li­şti în Yoga, că nu prea avem aici!”. „Da, dar eu vreau să fac Kara­te, Yoga e ceva în plus, e alt­ce­va!”, am încer­cat eu să‑l con­ving să mă pri­meas­că la Kara­te. „Nu, nu pot să te pri­mesc, eşti liber!”. Am spus „să tră­i­ţi” şi am ple­cat foar­te dez­a­mă­git. De supă­ra­re nici nu am mai mers la masa de sea­ră, m‑am dus direct pe pla­tou, pen­tru ape­lul de sea­ră. Am spus gra­da­tu­lui, Mihai Milo­iu, care mă lăsa­se să plec la sală, că m‑am întors, că am fost la antre­na­ment, dar că Geor­ge Ungu­rea­nu, m‑a dat afa­ră din for­ma­ţie, că am fost la el la birou şi i‑am rela­tat ce mi‑a spus aces­ta.

Mihai Milo­iu, elev în anul IV, închi­e­to­rul nos­tru de pluton mi‑a reproşat „De ce te-ai mai dus la el? Ţi‑a notat nume­le?”. Nu! i‑am răs­puns. „Foar­te bine, te duci la sală şi faci antre­na­men­te, că el se ocu­pă de gru­pa de Judo, din cîte ştiu eu”. Cred că i‑am spus mulţu­mesc, să tră­i­ţi, nu mai ştiu ce i‑am spus, dar mi‑a lică­rit o spe­ranţă că nu e totul pier­dut. Aşa că la urmă­toa­re­le antre­na­men­te am fost la sală, iar cînd mai venea Geor­ge prin sală, mă scu­zam şi ceream voie lui Geani Dăs­că­les­cu sau lui Ursu, ca să merg pînă afa­ră, la toa­le­tă. Un an de zile, pînă în toam­na anu­lui 1981, cînd îl vedeam pe Geor­ge prin cur­tea lice­u­lui sau a Insti­tu­tu­lui şi exis­ta peri­co­lul să dau nas-în-nas cu el, mă feream să nu mă vadă, să nu îşi adu­că amin­te, că m‑a dat afa­ră de două ori.

După cîte­va zile am aflat şi ce era cu lip­sa de coo­ro­do­na­re! Am între­bat pro­fe­so­rul nos­tru de bio­lo­gie, care mi‑a spus că e vor­ba de per­soa­ne cu han­di­cap, a rîs şi mi‑a spus că Geor­ge a rîs de mine, că dacă eram aşa, nu mă pri­meau la lice­ul mili­tar! Bra­vo Geor­ge!

Din 1981, cînd am venit la liceu din vacanţa de vară şi am relu­at antre­na­men­te­le, nu s‑a mai făcut nici o sele­cţie, iar Geor­ge nici nu a zis nimic, cînd m‑a văzut aco­lo. După cîţi­va ani am ajuns şeful gru­pei de Kara­te la Insti­tu­tul de Mari­nă.

În anul 1996, pe drum spre Buzău, Geor­ge Ungu­rea­nu con­du­cea micro­bu­zul lui şi mă ducea cu echi­pa de Kara­te, a clu­bu­lui spor­tiv „Marea Nea­gră”, pen­tru par­ti­ci­pa­rea la un cam­pi­o­nat naţio­nal. În echi­pă era şi fiul lui, Gabriel Ungu­rea­nu, stu­den­tul meu la Navi­ga­ţie şi spor­tiv la secţia de Kara­te din club. Am prins un moment şi i‑am rela­tat înce­pu­tul meu la Kara­te! A rîs cu lacri­mi! A rîs şi mi‑a spus că nu îşi mai adu­cea amin­te de acest epi­sod, dar deta­li­i­le pe care i le-am rela­tat, l‑au con­vins că aşa a fost. Dar eu nu am uitat!

40 de ani de Arte marţi­a­le!

Kara­te, Kung-Fu, Wushu şi alte­le! E mult, e puţin?

Aşa am înce­put!

Flo­rin Ior­dă­noa­ia, pre­șe­din­te Euro­pean Kung-Fu Fede­ra­tion, 17 sep­tem­brie 2020.

MN: Des­pre acti­vi­ta­tea Maes­tru­lui Flo­rin Ior­dă­noa­ia, am avut bucu­ria să publi­căm, de‑a lun­gul tim­pu­lui, mai mul­te arti­co­le pe care le puteți citi AICI.


Man­ga­lia News, 17.09.2020.


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply