Doamnei / domnului profesor, cu drag! | Câteva gânduri despre predarea online, scrise de Raluca Prelipceanu

0
237

Doam­nei / dom­nu­lui pro­fe­sor, cu drag! 

De când cu toa­te dis­cu­ți­i­le astea cu școa­la onli­ne am înce­put să îmi amin­tesc de pro­fe­so­rii mei și de impor­tan­ța con­tac­tu­lui per­so­nal. Rela­ția cu pro­fe­so­rul nu înseam­nă doar infor­ma­ția trans­mi­să, ci și rela­ția inte­ru­ma­nă, mode­lul pe care îl pro­pu­ne, modul în care pre­zin­tă în mod per­so­na­li­zat infor­ma­ția, rela­ția de la om la om care se sta­bi­leș­te. Zâm­be­tul de încu­ra­ja­re, când ești pe dru­mul cel bun, sau o încrun­ta­re a sprân­ce­ne­lor, când gre­șești… o glu­mă care să des­tin­dă atmosfe­ra prea încăr­ca­tă. Modul în care se îmbra­că, vor­beș­te, se expri­mă, zâm­beș­te celă­lalt, pășeș­te, chiar și ges­tul de a‑ți întin­de cre­ta sau cario­ca poa­te deve­ni un model de via­ță. Bine­in­țe­les, nelip­si­te­le glu­me la adre­sa dom­nu­lui sau doam­nei pro­fe­soa­re, des­pre noua coa­fu­ră sau ves­ti­men­ta­ție sau des­pre pro­nun­ția aces­to­ra, fac via­ța de elev un pic mai pican­tă.

Îmi amin­tesc de căci­u­la nouă a doam­nei învă­ță­toa­re Mari­le­na Bâr­că, pe care, din cau­za glu­me­lor noas­tre, a purtat‑o doar o sin­gu­ră dată. Era pro­fe­soa­ră de româ­nă, dar la vre­mea ace­ea, pro­fe­so­rii de româ­nă erau în abu­n­den­ță, așa că a tre­bu­it să se mul­țu­meas­că cu un post de învă­ță­toa­re. Așa am scris pri­ma mea nuve­lă ”Veri­le, în cla­sa a III‑a, în vacan­ța mare, pe când mă jucam și numă­ram har­ni­ce­le fur­ni­cuțe în spa­te­le blo­cu­lui și am luat pri­mul meu pre­miu la lite­ra­tu­ră, în cla­sa a IV‑a. Mama m‑a dus la dân­sa pen­tru că nu dădea copi­ii cu capul de tablă.

Pe vre­mea ace­ea se mai dădeau măr­ți­șoa­re și buche­te de flori pro­fe­so­ri­lor, fără să con­si­de­re cine­va că îi mitu­iești. Apoi, în gim­na­ziu, îmi amin­tesc aerul grav și coa­fu­ra dnei Popes­cu, pro­fa de fran­ce­ză, mici­le neîn­țe­le­geri cu pro­fa de chi­mie pen­tru că mama refu­za­se să îi medi­te­ze fata, care de alt­fel m‑au facut să urăsc chi­mia, dis­cu­ți­i­le inte­re­san­te cu pro­fa de fizi­că pe care o înso­țeam une­ori pe dru­mul către casă. Și între­bă­ri­le inci­tan­te pe care ni le ridi­ca la fileu pro­fa de reli­gie. E ade­vă­rat că în urma unor neîn­țe­le­geri cu dân­sa am refu­zat să fac reli­gie în liceu.

Îmi amin­tesc de ulti­ma vizi­tă la pro­fa de geo­gra, dna Popes­cu, îna­in­te să moa­ră de can­cer. Atunci am avut pri­ma dis­cu­ție seri­oa­să cu Dum­ne­zeu. Îmi lua apă­ra­rea, ori de câte ori, mama un pic mai exi­gen­tă, se lua de mine. De pro­fu de româ­nă, dl. Miha­il Stan, care când m‑am întors cu patru de la olim­pi­a­dă, unde mi-am pro­bat pro­pria con­cep­ție de a cău­ta cuvân­tul care mer­ge la esen­ță, a scris puțin și con­cen­trat mi‑a zis “Mergi îna­in­te, fetițo, eu ți-as fi dat zece cu feli­ci­tări”. El ne‑a zis că soci­e­ta­tea asta nu pune preț pe esen­ță ci pe amba­laj. ”Poți să ai un rahat, con­tea­ză cum îl amba­lezi”. Îmi amin­tesc și de ziua în care mi‑a dat pri­mul doi din via­ța mea, sau când a râs de fus­ta mea… și eu m‑am înro­șit toa­tă. Sau când mi‑a zis, în cla­sa a VII‑a, că am scris de doc­tor și m‑a tre­cut la bas­to­n­șe. De diri­gu, prof de mate, Sma­ran­da­che, care era une­ori un pic prea aspru pen­tru mine. Uram cifre­le, dar cum voiam să mă fac astro­naut, m‑a con­vins mama să învăț bine, ca să îmi pot pro­iec­ta nava… uite așa se păcă­lesc copi­ii…

Îmi amin­tesc de liceu și de pro­fa de chi­mie, dna Vero­ni­ca David, care într‑o vre­me, pre­gă­tea lotul olim­pic: de la cea mai sla­bă, în scurt timp, am ajuns cea mai bună, doar pen­tru că știa cum să ne facă să vedem din­co­lo de for­mu­le și for­mu­le­le căpă­tau via­ță în mod mis­te­ri­os…, erau însăși via­ța care cur­ge în vene. Îmi amin­tesc cum m‑a vin­de­cat de cri­ze­le mele de spas­mo­fi­lie cu brân­ză de vaci, ceai de găl­be­ne­le și mul­tă dra­gos­te. Îmi amin­tesc și de rezul­ta­tul bun obți­nut la olim­pi­a­da la care am mers bol­na­vă, spre dis­pe­ra­rea pro­fei. Nu mică i‑a fost mira­rea când m‑am întors cu nota maxi­mă. După moar­tea pro­fei de geo­gra­fie mă gân­di­sem că pot eu să sal­vez oame­nii și stă­team dese­ori după ore în labo­ra­tor. Îmi amin­tesc că într‑o zi, eram prin cla­sa a XI‑a și toc­mai ieși­sem de la școa­lă, a oprit mași­na în drep­tul meu și mi‑a zis să sar înă­un­tru. Toți cole­gii mei tre­mu­rau de fri­că la chi­mie nu și eu. M‑a dus la spi­ta­lul unde era inter­nat tatăl ei și aco­lo mi‑a ară­tat pe toți cei care urmau să moa­ră. Și mi‑a zis să nu mă fac doc­tor că nu voi fi în sta­re să suport.

Îmi amin­tesc de pro­fu de fizi­că, dl. Rusu, cu care îmi plă­cea să mă con­tra­zic și de modul în care mă pri­vea pe sub oche­lari. Pen­tru mine nu exis­tau decât două note: doi și zece. Îmi amin­tesc de cuplul cele­bru al lice­u­lui, pro­fu de isto­rie și pro­fa de bio, cu care mer­geam în excur­sii pe Valea Pra­ho­vei și de copi­la­sul lor ado­ra­bil. Ea ne‑a învă­țat o isto­rie a Româ­ni­ei foar­te inte­re­san­tă, cum nu se înva­ță din manu­a­le, deși toți se între­bau cum de l‑a luat, ea fiind mult mai ară­toa­să. Așa­dar, pri­ma cere­re în căsă­to­rie am primit‑o de la un băie­țel de 5 ani, pe pâr­tie la Buș­te­ni, băie­țe­lul pro­fi­lor mei…

De modul în care își miș­ca mus­ta­ța pro­fu de româ­nă, dl. Liș­man și încă mai știu frag­men­te­le din Sha­kes­pea­re, pe care m‑a pus să le învăț pro­fu de engle­ză, dl. Oltea­nu, care își vop­sea părul… o îndrăz­ne­a­lă la vre­mea ace­ea. Îmi amin­tesc de dna San­da Flo­rea, care m‑a încu­ra­jat să mă pre­gă­tesc și să dau Cam­bri­d­ge-ul pe care l‑am luat cu notă maxi­mă și pen­tru că m‑a încu­ra­jat și a cre­zut în mine, am învă­țat în trei săp­tămâni cât alții în 3 luni, chiar și când mama spu­nea că e impo­si­bil. Eram cea mai bună… 

Îmi amin­tesc de diri­gu, pro­fu de mate, dl. Maftei care, prin ținu­ta lui, mă ducea mereu cu gân­dul la  Al. I. Cuza și, de alt­fel se și tră­gea de prin târ­gul Vaslui­u­lui. A ple­cat din­tre noi, ca și dnul Oltea­nu, sau dnul Rusu. Apoi dnul Săn­do­iu, pro­fu de filo­so­fie, cu care nu prea mă înțe­le­geam, era mic de sta­tu­ră și foar­te rapid…, dar aveam opi­nii dife­ri­te. Când l‑am ames­te­cat pe Aris­to­tel cu bra­h­ma­nis­mul și a mai copi­at și cole­gul din spa­te, am luat patru fix, la eco­no­mie mă des­cur­ca­sem ceva mai bine. Îmi amin­tesc de pro­fa de fran­ce­ză, Juli­e­ta Jelev și de modul în care am înțe­les dintr‑o dată alt­fel Micul prinț, din care nu pri­ce­peam nimic, când l‑am ascul­tat pri­ma oară, l‑am citit cu mama când aveam 9 ani, acum l‑am pri­ce­put cu totul alt­fel și nu numai că l‑am pri­ce­put alt­fel, să spu­nem că m‑a îmblân­zit ca pe vul­pe și apoi am citit toa­te căr­ți­le lui St Exu­pe­ry. Mă urmă­resc și acum toți acei mici Mozart care se pierd pen­tru că nu au con­di­ți­i­le nece­sa­re să evo­lu­e­ze în săra­ci­i­le din deșert sau Anzi și mă gân­desc și la sate­le noas­tre pier­du­te. Fapt pen­tru care am dat bacul la chi­mie, engle­ză și fran­ce­ză și la toa­te m‑am des­cur­cat impe­ca­bil. La fran­ce­ză, chiar a ținut pro­fe­soa­ra să mar­che­ze 10 cu feli­ci­tări și mi‑a zis că nu a mai întâl­nit pe nimeni așa de bun. Sigur dato­ri­tă tex­te­lor lui St Exu­pe­ry și Gui­l­lau­me Apo­l­li­nai­re, pe care le-am ales…

La facul­ta­te, îmi amin­tesc de pro­fa de eco­no­mie, dna Iovițu, eu dădu­sem pen­tru că nu ști­am încă ce vreau să fac, părin­ții mei nu accep­tau un an saba­tic și pro­fa de eco­no­mie, spai­ma facul­tă­ții, m‑a facut să văd lucru­ri­le alt­fel și chiar am fost inte­re­sa­tă să învăț. Mi-amin­tesc și de pro­fa de eco­no­mie mondi­a­lă, dna Bal, care îl cunos­cu­se bine pe pr. Stă­ni­loa­ie, dato­ri­tă ei am ajuns să merg la bise­ri­ca orto­do­xă în Fran­ța, să mă spo­ve­desc… am luat pre­mii la sesiuni de comu­ni­cări. Și pro­fe­soa­ra de ita­li­a­nă care șchi­o­pă­ta ușor, cu care am mers o dată la tea­tru… După ace­ea am ple­cat cu bur­să Eras­mus.

Îmi amin­tesc, în Fran­ța, de pro­fa de eco­no­mia dezvol­tă­rii, Eli­sa­be­th care ne vor­bea cu atâ­ta pasiu­ne des­pre țări­le din lumea a tre­ia, încât pasiu­nea asta s‑a luat și am ajuns și în Chi­na. Îmi amin­tesc de zâm­be­tul fin al doam­nei Bou­di­er, pro­fa de inves­ti­ții, care m‑a aju­tat la lucra­rea de licen­ță care mai apoi a deve­nit o car­te… Wla­di­mir Andre­ff, care evo­ca ca nimeni altul pro­ble­me­le eco­no­mi­ce cu care s‑a con­frun­tat Uniu­nea Sovi­e­ti­că, un rus alb expli­ca prin­ci­pi­i­le eco­no­mi­ei bol­șe­vi­ce… regă­seam în expli­ca­ți­i­le sale situ­a­ții de la noi, coo­pe­ra­ti­ve­le… 

Și apoi, la rân­dul meu, în tim­pul doc­to­ra­tu­lui, am deve­nit pro­fe­sor, pen­tru că am avut PROFESORI.

Iată ce poa­te face zâm­be­tul unui om.

Ralu­ca Pre­lip­cea­nu, sep­tem­brie 2020.

Citiți și: Ralu­ca Pre­lip­cea­nu a lăsat cate­dra din Fran­ța pen­tru a sal­va bise­ri­ci­le și tra­di­ți­i­le Româ­ni­ei.

MN: Alte arti­co­le sem­na­te de Ralu­ca Pre­lip­cea­nu și publi­ca­te de Man­ga­lia News pot fi vizu­a­li­za­te AICI.


Man­ga­lia News, 09.09.2020.


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply