Florin Iordanoaia – 40 de ani! 40 de ani de arte marţiale! Karate, Kung-Fu, Wushu şi altele! E mult, e puţin?
Miercuri, 17 septembrie 1980, de la ora 19.00, am început a doua „mare aventură” a vieţii! La 10.09.1980, m-am prezentat la Liceul Militar de Marină „Alexandru Ioan Cuza”, din Constanţa, pentru a începe prima mare aventură a vieţii mele. De la sfîrşitul clasei a IV-a, m-am reorientat spre Marină, pînă atunci, de la 5 ani, doream să mă fac pilot pe avioane de vînătoare. Dar, atracţia mării a fost mai puternică.
În 1972, cînd începusem să citesc, am văzut la televizor un film american, în care o fată îl ameninţa pe cel care dorea să fie prietenul ei, că „ea ştie Karate şi să nu încerce să intre peste ea în apartament”. Dar l-a lăsat şi n-am înţeles nimic din povestea lor. De abia ştiam să citesc, ce să înţeleg din situaţiile alea, dar cuvîntul Karate, mi-a făcut o anumită impresie şi a doua zi l-am întrebat pe un văr, ce este Karate?
Vărul meu, Florian Burcin, mai mare cu cîţiva ani, mi-a explicat că e o luptă, în care se loveşte cu palma şi piciorul, mi-a şi arătat o schemă de lovire cu palma pe verticală, cum văzuse el pe undeva, apoi mi-a dat să citesc nişte articole scurte, din revista „Tehnium”. Am rămas uimit, de ceea ce am văzut acolo. Erau cîteva rînduri despre artele marţiale (karate, kung-fu, taichi, pakua) şi cîteva tehnici de Karate, prezentate de ing. Nicolae Bialokur. Am încercat să învăţ schemele respective de Karate şi am memorat denumirile lor japoneze. Cînd eram singur acasă, scoteam revistele şi făceam tehnicile respective. Greu să înveţi din poze. Le-am şi desenat de mai multe ori.
După 2 ani, într-o vizită la un alt văr, tot mai mare ca mine, Nelu Burcin, am văzut prima carte de Karate, scrisă şi publicată în limba română, de către Nicolae Bucur. Întîmplător, publicată la editura „Stadion”, în 1972. An de referinţă pentru mine! M-am rugat de vărul meu să îmi dea cartea acasă, să învăţ Karate după ea, dar el a refuzat. În schimb m-a lăsat să citesc şi să copiez poziţiile şi tehnicile din ea, în cele cîteva zile cît am stat la el. De atunci, în fiecare vizită pe care am făcut-o la el acasă, la Furculeşti, i-am cerut cartea, ca să mai citesc din ea. Tot la el am găsit şi primele două cărţi de Yoga. Încerca să înveţe Yoga din carte şi chiar făcea cîteva exerciţii.
După încă un an, fratele cel mai mic al tatălui meu, Didel Iordănoaia, a venit în concediu, la bunici, la Viişoara, unde mă aflam în vacanţa de vară. El a lucrat o perioadă de timp în Iordania! O ţară cu nume, ca numele nostru de familie, de la rîul Iordan. Uau! Aflînd unchiul Didel de dorinţa mea de a învăţa Karate, mi-a spus că şi el, în Bucureşti, a practicat Box şi mai ales Ju-Jitsu. Mi-a arătat cîteva tehnici de lovire din Box şi de apărare din Ju-Jitsu. M-am străduit să le învăţ şi chiar l-am sîcîit în acel concediu, ca să îmi arate mai multe tehnici.
În anul 1978, căutînd cărţi prin librăriile din Roşiori de Vede, am găsit o carte de Judo, cu tehnici de luptă la sol, scrisă de Vasile Gotelet. Am dat lovitura! Din acel moment, am început să învăţ tehnicile de Judo de luptă la sol, fără să le ştiu pe cele de luptă în picioare. Iar cartea, aproape că dormeam cu ea sub pernă. Am învăţat tehnicile, citind şi aplicîndu-le pe fraţii mei mai mici şi chiar pe sora mea. Cînd mă lăsa ea!
În 1979, am vrut să-i arăt tatălui meu o tehnică de ştrangulare, dar el s-a ferit şi m-a trîntit, de mi s-a strîmbat un os de la claviculă, pe partea stîngă! Scriu şi îmi controlez osul, că e la fel după atîţia ani!
La sosirea în liceul militar, din prima zi, cînd eram candidat, am aflat că la Institutul de Marină există o grupă de Judo şi una de Karate, de care se ocupă antrenorul George Ungureanu.
După ce m-am prezentat la liceu, a fost o săptămînă grea de acomodare şi instrucţie, iar la 15 septembrie am început cursurile. A doua zi, marţi 16.09, într-o pauză, la intrarea în clădirea liceului, a apărut un anunţ, că în acea zi, de la ora 14.00-15.00, în sala de sport a liceului, se va organiza o selecţie pentru completarea echipelor de Judo şi Karate ale Institutului de Marină. La selecţie erau invitaţi să participe elevii din clasele a IX-a şi a X-a. După masa de prînz, cînd ne-am întors de la cantină şi ni s-a dat liber pentru o oră, am fugit de pe platou direct la sala de sport. Stupoare, sala era plină, sute de elevi veniseră la selecţie, de abia am găsit un loc, ca să văd ce se întîmplă acolo. Am avut un mare regret, că nu puteam să ajung în faţă, în coloana de elevi care aşteptau să fie testaţi şi selectaţi.
Atunci l-am văzut prima dată pe George Ungureanu, antrenorul de Judo, de la Institutul de Marină „Mircea cel Bătrîn”. Tînăr, frumos, bine legat, cu o mustaţă mare şi mai ales, „şmecher de şmecher”! Miştocar la greu, a ţinut-o atunci numai în glume, pe seama „candidaţilor”. Rîdeau toţi din sală! Nu ştiam ce să fac, să rîd la glumele lui sau să plîng că nu voi ajunge la testare, înainte de terminarea „orei” de pauză. Am fost tare supărat că nu puteam să ajung în faţă. Cum să ajungi cînd erau aşa de mulţi doritori? Testul era destul de uşor, cu flotări, bricege, sărituri cu genunchii la piept, mobilitate la picioare. Nu aveam probleme la astea, doar la mobilitate, că încă nu era perfectă! Pentru cei de la Judo, testul a însemnat doar întrebarea cine a practicat Judo şi dintre toţi elevii de clasa a IX-a, era unul singur care a spus că a făcut, la Slatina. Spînu Eduard-Walter, care avea şi centura verde.
Ora aceea liberă s-a terminat foarteeee repedeee! Iar cînd s-a terminat, practic, George Ungureanu, ne-a gonit din sală, ca să plecăm la adunarea de pe platou, să intrăm la sălile de studiu. A selecţionat un singur elev de clasa a IX-a, pe Edi, la Judo, în rest a luat numai elevi de clasa a X-a, atît la Judo, cît şi la Karate. Mare dezamăgire! Cei de-a zecea erau toţi nişte namile, înalţi şi puternici, astfel că am înţeles rapid că nu aveam nici o şansă să fiu selecţionat, că eram un slăbănog!
Înainte a de pleca din sală, nu m-am grăbit să o fac şi l-am auzit pe George spunîndu-le celor selecţionaţi, unde să vină, la ce oră şi cu ce echipament sportiv. La sala de Judo din Institut, cei selecţionaţi la Judo şi în sala mare de jocuri sportive, cei de la Karate, dar a doua zi seara.
Miercuri, 17.09.1980, a fost ziua cea mai lungă din toţi anii de liceu militar! De cînd m-am trezit, nu m-am gîndit decît la ora şi începerea antrenamentului de Karate. La ora 18.45, m-am prezentat la vestiar, m-am schimbat şi am intrat în sala de jocuri sportive. Am rămas „mască”. Sala era plină de elevi de la liceul militar, de la şcoala de maiştri militari şi de studenţi, de la Institut. Uau!
La ora 19.00, un tip solid, căruia îi ziceau „Ursu”, adică Pavel George, student în Institut, ne-a strîns pe toţi în formaţie şi atunci am văzut că din cîţi erau în sală, doar 54 am mers în formaţia de salut. Ne-a instruit pe scurt, cum să procedăm cînd intră „Sensei” şi nici nu a apucat să termine, că a intrat Sensei George Ungureanu!
A urmat salutul tradiţional din Karate, George a venit în faţa noastră, ne-a spus că antrenamentul acela îl va conduce Pavel George, apoi are să vină să ne antreneze, cel care răspundea de noi, Geani Dăscălescu, care în acel moment era plecat nu ştiu unde… A plecat din sală şi a început primul meu antrenament de Karate! Uau! După 8 ani de aşteptare, eram într-o sală, eram într-o grupă şi am fost foarte fericit! Mă aşteptam să ne întrebe George Ungureanu ceva, dar a plecat fără să zică ceva şi mai ales, să mă întrebe, ce caut în grupă, că nu eram printre cei selecţionaţi. Ca mine mai erau doi colegi de la navigaţie, Bogdan Iulian, înalt şi frumos, Mihăilă Gabriel, frumos, dar slab şi el ca şi mine! Eu eram frumos şi modest!
Antrenamentul cu Ursu’ a ţinut o oră, nu mai scriu detaliile, dar a fost greu, dur şi nu mă aşteptam să rezist. Eram transpirat, dar fericit! La final, apare iar George Ungureanu, care se uită la noi 2-3 minute, arată cu degetul şi spune, „tu, tu şi tu, (adică şi eu), nu mai veniţi la antrenamente!”. „Mergeţi la vestiar şi apoi plecaţi la voi la liceu, de unde sînteţi”.
Nu realizam ce se întîmplă, a fost nevoie ca unul de lîngă mine, de la Institut, să îmi spună, „tu, tu, trebuie să pleci!”. Am fost atît de dezamăgit! Am plecat din formaţie, am urmărit salutul final şi am ieşit din sală, cînd s-a terminat tot. La vestiar, toţi erau mai mari, nu îi cunoşteam, eram disperat! Dar am îndrăznit să-l întreb pe un elev din anul doi de la liceu, după ce s-a îmbrăcat şi i-am văzut însemnele de pe mînecă, ce s-a întîmplat, de ce am fost respins?
Acesta mi-a spus că eram prea mulţi şi că a dat 4 afară, au rămas 50 şi că cei scoşi eram cei mai slăbănogi! L-am întrebat ce să fac, pentru că vreau să practic Karate? Mi-a spus să mă duc şi să vorbesc cu George Ungureanu, la el la birou. Mi-a spus unde e biroul. M-am dus!
Avea biroul la etaj, în faţa sălii de Judo! Dar la el la uşa era coadă! Am ajuns ultimul şi am aşteptat pînă a ieşit cel din faţa mea. Am pierdut noţiunea timpului, de atîta emoţie! Ce gînduri am avut! Am intrat! George Ungureanu stătea la birou, cu ţigara în mîna dreaptă şi se uita pe nişte însemnări într-o agendă. M-am prezentat regulamentar…, m-a lăsat să termin şi m-a întrebat ce vreau. L-am întrebat „de ce m-aţi dat afară din formaţie?”. „Pentru că nu ai coordonare neuro-musculară!”. M-am blocat, m-am fîstîcit, că nu ştiam ce înseamnă! „Da, dar eu vreau să parctic Karate, că am aflat de mult timp şi în plus fac şi exerciţii de Yoga”.
A reacţionat imediat, dar tot pe un ton şmecheresc „Bravo, fă Yoga, că am nevoie de specialişti în Yoga, că nu prea avem aici!”. „Da, dar eu vreau să fac Karate, Yoga e ceva în plus, e altceva!”, am încercat eu să-l conving să mă primească la Karate. „Nu, nu pot să te primesc, eşti liber!”. Am spus „să trăiţi” şi am plecat foarte dezamăgit. De supărare nici nu am mai mers la masa de seară, m-am dus direct pe platou, pentru apelul de seară. Am spus gradatului, Mihai Miloiu, care mă lăsase să plec la sală, că m-am întors, că am fost la antrenament, dar că George Ungureanu, m-a dat afară din formaţie, că am fost la el la birou şi i-am relatat ce mi-a spus acesta.
Mihai Miloiu, elev în anul IV, închietorul nostru de pluton mi-a reproşat „De ce te-ai mai dus la el? Ţi-a notat numele?”. Nu! i-am răspuns. „Foarte bine, te duci la sală şi faci antrenamente, că el se ocupă de grupa de Judo, din cîte ştiu eu”. Cred că i-am spus mulţumesc, să trăiţi, nu mai ştiu ce i-am spus, dar mi-a licărit o speranţă că nu e totul pierdut. Aşa că la următoarele antrenamente am fost la sală, iar cînd mai venea George prin sală, mă scuzam şi ceream voie lui Geani Dăscălescu sau lui Ursu, ca să merg pînă afară, la toaletă. Un an de zile, pînă în toamna anului 1981, cînd îl vedeam pe George prin curtea liceului sau a Institutului şi exista pericolul să dau nas-în-nas cu el, mă feream să nu mă vadă, să nu îşi aducă aminte, că m-a dat afară de două ori.
După cîteva zile am aflat şi ce era cu lipsa de coorodonare! Am întrebat profesorul nostru de biologie, care mi-a spus că e vorba de persoane cu handicap, a rîs şi mi-a spus că George a rîs de mine, că dacă eram aşa, nu mă primeau la liceul militar! Bravo George!
Din 1981, cînd am venit la liceu din vacanţa de vară şi am reluat antrenamentele, nu s-a mai făcut nici o selecţie, iar George nici nu a zis nimic, cînd m-a văzut acolo. După cîţiva ani am ajuns şeful grupei de Karate la Institutul de Marină.
În anul 1996, pe drum spre Buzău, George Ungureanu conducea microbuzul lui şi mă ducea cu echipa de Karate, a clubului sportiv „Marea Neagră”, pentru participarea la un campionat naţional. În echipă era şi fiul lui, Gabriel Ungureanu, studentul meu la Navigaţie şi sportiv la secţia de Karate din club. Am prins un moment şi i-am relatat începutul meu la Karate! A rîs cu lacrimi! A rîs şi mi-a spus că nu îşi mai aducea aminte de acest episod, dar detaliile pe care i le-am relatat, l-au convins că aşa a fost. Dar eu nu am uitat!
40 de ani de Arte marţiale!
Karate, Kung-Fu, Wushu şi altele! E mult, e puţin?
Aşa am început!
Florin Iordănoaia, președinte European Kung-Fu Federation, 17 septembrie 2020.
MN: Despre activitatea Maestrului Florin Iordănoaia, am avut bucuria să publicăm, de-a lungul timpului, mai multe articole pe care le puteți citi AICI.
Mangalia News, 17.09.2020.
