Limba Română, o limbă unică în lume! | 11 motive care saltă limba de baștină a lui Brâncuși pe podiumul „pietrelor” rare ale omenirii

0
184

A vor­bi des­pre lim­ba româ­nă este ca o dumi­ni­că. Lim­ba româ­nă este patria mea!” – Nichi­ta Stă­ne­scu.

Emil Cio­ran zicea, mai în glu­mă — mai în seri­os: “…ca să treci de la lim­ba româ­nă la lim­ba fran­ce­ză, e ca și cum ai tre­ce de la o rugă­ciu­ne la un con­tract.”

De ce e lim­ba româ­nă așa o lim­bă uni­că? Nu că vrem noi, româ­nii obiș­nu­iți, ci c‑o admi­ră de la înăl­ți­mea pro­pri­i­lor stu­dii chiar ling­viș­tii și isto­ri­cii stră­ini, căro­ra nu le putem repro­șa subiec­ti­vi­ta­tea.

Așa­dar, să auzim 11 moti­ve care sal­tă lim­ba de baș­ti­nă a lui Brân­cuși pe podi­u­mul „pie­tre­lor” rare ale ome­ni­rii.

1. Româ­na e sin­gu­ra lim­bă roma­ni­că care a supra­vie­țu­it în păr­ți­le aces­tea ale Euro­pei. Rămâ­ne un mis­ter cum de s‑a întâm­plat așa, în con­di­ți­i­le în care pe-aici au tre­cut valuri pes­te valuri de bar­bari, cu ale lor lim­bi sla­vi­ce (din estul Eura­si­ei), sau ura­li­ce (din nor­dul Eura­si­ei).

Alt­fel spus, popoa­re cuce­ri­toa­re cu gra­iuri „bolo­vă­noa­se”, puter­ni­ce, care-au înge­nun­che­at lim­ba lati­nă pe ori­un­de au tre­cut. Mai puțin la noi.

2. Româna‑i veche de pes­te 1700 de ani. Și că‑i veche n‑ar fi cine știe ce motiv de lauri, dar e veche în acel fel în care, de-am călă­tori în timp în Țara Româ­neas­că acum 600 de ani, nu ne-ar fi deo­se­bit de greu să înțe­le­gem ce le spu­nea unul ca Mir­cea cel Bătrân osta­și­lor săi.

Poa­te vă pare de la sine înțe­les, dar ade­vă­rul e că foar­te puți­ne lim­bi din lume și-au păs­trat „trun­chiul” întreg. Lim­ba lui Sha­kes­pea­re sau cea a lui Napo­le­on nu se pot lău­da cu așa o sta­re de con­ser­va­re.

3. Din­tre lim­bi­le lati­ne, doar româ­na are arti­co­lul hotă­rât „encli­tic”, adi­că ata­șat la sfâr­și­tul sub­stan­ti­vu­lui. Spu­nem „fata”, „băi­a­tul”, „tablo­ul”, și nu „la fil­le”, „le garçon”, „le tableau”, cum ar fi în fran­ce­ză.

Ches­tia asta ne con­fe­ră o melo­di­ci­ta­te intrinsecă‑n grai, plus o concizie‑n expri­ma­re. Prac­tic, ne e de-ajuns un sin­gur cuvânt ca să ne facem înțe­leși atunci când ne refe­rim la un obiect sau la o fiin­ță anu­me. Ei, majo­ri­ta­tea popoa­re­lor au nevo­ie de două cuvin­te pen­tru asta.

4. „Se scrie cum se aude!”. Se scrie cum se aude, dar vine la pachet cu sute de par­ti­cu­la­ri­tăți de pro­nun­ție pe care noi, români fiind, le punem în apli­ca­re ușor, natu­ral, fără să le pri­to­cim.

N‑avem nevo­ie de manu­a­lul de fone­ti­că la capul patu­lui pen­tru ca orga­nul din cavi­ta­tea buca­lă să se miș­te într-un fel când ros­tim „cea­pă”, și în alt fel când ros­tim „ea”. Chiar dacă gru­pul de voca­le e ace­lași. Pen­tru vor­bi­torii de ara­bă, de pil­dă, regu­la asta se înva­ță cu cre­io­nul sub lim­bă – sunt din­tre cei căro­ra le vine greu.

5. Ling­viș­tii spun că, cel mai și cel mai bine, româ­na s‑ar ase­mă­na cu dal­ma­ta, din care isto­ria păs­trea­ză doar câte­va sute de cuvin­te și pro­po­zi­ții. Pro­ble­ma cu dal­ma­ta e că nu mai cir­cu­lă. Sunt 0 vor­bi­tori de dal­ma­tă pe Ter­ra în acest moment, și pro­ba­bil c‑așa vor rămâ­ne până la fina­lul vea­cu­ri­lor.

Dal­ma­ta a fost decla­ra­tă lim­bă moar­tă pe 10 iunie 1898. Este data dece­su­lui ulti­mu­lui ei vor­bi­tor, croa­tul Tuo­ne Udai­na, care o stă­pâ­nea par­ți­al. Îna­in­te să moa­ră, Udai­na a măr­tu­ri­sit că lim­ba îi e fami­li­a­ră încă din mica copi­lă­rie, că și‑i amin­teș­te „ca prin vis” pe părin­ții lui con­ver­sând, une­ori, în aceas­tă lim­bă.

6. Româ­na e lim­ba cu al tre­i­lea cel mai lung cuvânt din Euro­pa. „PNEUMONOULTRAMICROSCOPICSILICOVOLCANICONIOZĂ”, 44 de lite­re. Defi­neș­te o boa­lă de plămâni care se face prin inha­la­rea pra­fu­lui de sili­ciu vul­ca­nic. Inte­re­sant e că boa­la nu prea se face, deci nici cuvân­tul nu se folo­seș­te.

7. Lim­ba româ­nă e intra­tă în patri­mo­ni­ul UNESCO, aido­ma Bari­e­rei de Corali din Aus­tra­lia, Mare­lui Zid Chi­ne­zesc ori Sta­tuii Liber­tă­ții. Româ­na a intrat în patri­mo­ni­ul ima­te­rial al lumii prin două cuvin­te. E vor­ba de „dor” și „doi­nă”, două cuvin­te intra­duc­ti­bi­le, con­clu­zio­nea­ză UNESCO.

Dor” și „doi­nă” se com­por­tă mai degra­bă ca niș­te dia­man­te roz, decât ca niș­te ală­tu­rări de sune­te – expri­mă emo­ții într-atât de spe­ci­fi­ce cul­tu­rii noas­tre încât tra­du­ce­rea lor în alte „gla­suri” ar fi o con­tra­fa­ce­re. Nu mai e nevo­ie să pre­ci­zăm că tot ele trec drept cele mai boga­te în sens sub­stan­ti­ve din româ­nă.

8. Alt aspect unic în lume, româ­na „diri­jea­ză” cuvin­te­le lati­ne după regu­li­le bal­ca­ni­ce. Voca­bu­la­rul e, vor­ba vine, „ita­li­enesc”, dar rân­du­ie­li­le gra­ma­ti­ca­le sunt de tip slav. Apar și coa­bi­tări între cele două regis­tre, latin și slav.

Con­cret, genul dativ și geni­tiv au ace­eași for­mă (ca‑n lati­nă), tim­pul vii­tor și per­fect se for­mea­ză după o regu­lă hibrid între lati­nă și sla­vă, dar infi­ni­ti­vul se evi­tă (ca‑n lim­bi­le sla­ve).

9. Nicio altă lim­bă nu folo­seș­te atâ­tea zică­tori și expre­sii. Româ­na e prin­tre puți­ne­le lim­bi în care „câi­nii latră și ursul mer­ge”. E lim­ba cu cele mai absur­de ima­gini pro­ver­bi­a­le, dar și lim­ba în care pro­ver­be­le, deși tot un fel de meta­fo­re, sunt con­si­de­ra­te lim­baj acce­si­bil, lim­baj „pe înțe­le­sul tutu­ror”.

Pro­ver­be­le astea, spun spe­cia­liș­tii, expri­mă cea mai inti­mă pre­o­cu­pa­re a popo­ru­lui român – sen­sul să fie bogat, dar fra­za scur­tă. Să spui mult în foar­te puți­ne cuvin­te (la asta se refe­rea și Alec­san­dri în cele­bra „româ­nul s‑a năs­cut poet”). Cu titlu de curi­o­zi­ta­te, cele mai nume­roa­se zică­tori autoh­to­ne au ca subiect înțe­lep­ciu­nea – apro­xi­ma­tiv 25% din tota­lul fra­ze­lor-pro­verb.

10. La fel de luxu­ri­an­tă se dove­deș­te româ­na și‑n ceea ce pri­veș­te numă­rul de cuvin­te. Pre­șe­din­te­le Aca­de­mi­ei Româ­ne, aca­de­mi­cia­nu­lui Ioan-Aurel Pop, ne dă de înțe­les că româna‑i între pri­me­le 8 lim­bi ale lumii. Ulti­ma edi­ție a „Mare­lui Dic­țio­nar al Lim­bii Româ­ne” adu­nă 170.000 de cuvin­te. Asta‑n con­di­ți­i­le în care auto­rii au lăsat de‑o par­te dimi­nu­ti­ve­le, și alea vreo 30.000.

11. La cât de veche e pe teri­to­ri­ul euro­pean, româ­na ar tre­bui să aibă dia­lec­te – adi­că lim­ba locu­i­to­ri­lor din Banat, de pil­dă, să fie mult-dife­ri­tă de cea a locu­i­to­ri­lor din Mara­mu­reș (vezi tri­a­da spa­ni­o­lă-bas­că-cata­la­nă din Spa­nia).

Și totuși, nu‑i cazul lim­bii româ­ne, în „cur­tea” căre­ia exis­tă gra­iuri și regio­na­lis­me, însă nu dia­lec­te. Filo­logi ca Ale­xan­dru Phi­li­ppi­de și Alf Lom­bard sus­țin că, iarăși, din punc­tul ăsta de vede­re, româ­na e un feno­men fără pre­ce­dent în lume…

Autor: Mihai Ivas­cu. sur­sa: a1.ro


Man­ga­lia News, 13.08.2020.


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply