Doamne, ține‑l aproape pe nea Nelu!’ | Lavinia Dumitrașcu, despre prof. univ. dr. Ioan Bitoleanu, la despărțire…

0
405

Acum o lună și ceva i‑am pro­mis că-mi fac timp să stăm la o cafea pe tera­sa casei lui, de unde puteam admi­ra gră­di­na de care era atât de mân­dru. Nu am ajuns. Și, acum, e prea târ­ziu…

Am vor­bit mult anul aces­ta cu el. Des­pre sănă­ta­te, des­pre vița lui de vie și tran­da­firi, des­pre mono­gra­fia ter­mi­na­tă a comu­nei nata­le — care urma să fie publi­ca­tă -, des­pre mer­sul tre­bu­ri­lor în țara asta, des­pre colegi și pri­e­te­ni, des­pre amin­ti­ri­le lui, des­pre tris­te­ți­le și bucu­ri­i­le mele. De fie­ca­re dată, deplân­gea ple­ca­rea tatei și a lui Vir­gil Coman. Îi sim­țeam vocea înlă­cri­ma­tă. Cu tata era pri­e­ten din liceu, de la Med­gi­dia. Au fost pri­e­te­ni și cola­bo­ra­tori apro­pi­ați, mereu. Și eu și fra­te­le meu am cres­cut în pri­e­te­nia din­tre fami­lia noas­tră și a lui.

Ulti­ma dată m‑a sunat el. Apa­rent, fără vreo pro­ble­mă deo­se­bi­tă. Am vor­bit mai mult decât de obi­cei. Și, totuși, mi‑a repe­tat de mai mul­te ori ca altă­da­tă că e cel mai în vâr­stă, că toți au ple­cat, „și Gigi a ple­cat, și Vir­gil Coman, o să plec și eu…”.

Ieri a ple­cat, iar eu mi-am dat sea­ma că acel tele­fon a fost unul de adio. Și mai cred că au fost lucruri pe care vro­ia să mi le spu­nă și nu a putut. Am înțe­les târ­ziu mai mul­te…

Din­co­lo de pro­fe­so­rul deo­se­bit care mi‑a fost, de isto­ri­cul – poa­te numă­rul 1 al Dobro­gei moder­ne și con­tem­po­ra­ne – care rămâ­ne, nea Nelu a fost un Om. Un om pe umă­rul căru­ia puteam să plâng și căru­ia să‑i împăr­tă­șesc bucu­ri­i­le, așa cum făceam cu tata.

Doam­ne, ține‑l aproa­pe pe nea Nelu!

Vro­ia să-și poves­teas­că via­ța. Ajun­se­se la vâr­sta bilan­țu­lui. Dar nu mulți aveau timp și chef să‑l ascul­te. Eu am făcut‑o. Îmi pro­mi­se­se că-și scrie memo­ri­i­le… Și mi‑a scris un text pe care ar fi vrut să‑l pre­zin­te la „Pon­ti­ca”, în 2018. Nu cred că a mai scris de atunci prea mult… Vi‑l ofer!

Dobro­gean prin toa­tă fiin­ța, m‑am năs­cut în comu­na Cas­te­lu, jude­țul Con­stan­ța, în pos­tul de jan­darmi al cărui șef era părin­te­le meu. Am copi­lă­rit prin­tre ras­te­le încăr­ca­te cu arme de toa­te cali­bre­le.

Ca urma­re, după insta­u­ra­rea regi­mu­lui comu­nist am fost con­si­de­rat fiul al unui slu­ji­tor al regi­mu­lui bur­ghezo-moși­e­resc. Din aceas­tă cau­ză, am plâns, cu lacri­mi ama­re, pri­vind cum în care­ul din cur­tea șco­lii pri­ma­re cole­gii mei au pri­mit cra­va­ta roșie de pio­ner.

În anii urmă­tori, func­ți­i­le înde­pli­ni­te m‑au obli­gat, potri­vit regu­li­lor, să devin mem­bru P.C.R. În via­ța de opt dece­nii s‑au înscris pagini de tot felul. “Băi, Bito­le­ne, comu­nis­tu­le!”, mi‑a stri­gat un indi­vid pe un bule­vard din Con­stan­ța, în amu­za­men­tul tre­că­to­ri­lor. Ade­vă­rat este, că fără a fi nos­ta­gic, dar nici fățar­nic, mi-am păs­trat car­ne­tul de mem­bru de par­tid și deco­ra­ți­i­le pri­mi­te de‑a lun­gul ani­lor.

Dar ce vre­muri am tră­it într‑o via­ță de om! În copi­lă­rie am par­curs două regi­muri poli­ti­ce, memo­ra­te cu ochi de copil! Ast­fel, într‑o sea­ră din anul 1940, o bate­rie de tunuri a popo­sit lân­gă pos­tul de jan­darmi. Cân­tând din muzi­cu­ță, un sol­dat ger­man m‑a strâns în bra­țe, ofe­rin­du-mi un san­d­viș cu pateu de gâs­că. Dar a venit anul 1944 și în cur­tea buni­ci­lor din Olte­nia, unde ne-am refu­gi­at de tea­ma bom­bar­damen­te­lor, a popo­sit o coloa­nă de ostași ruși, de care m‑am apro­pi­at curi­os. ”Rebia­ta, idi siu­da!”, m‑a îmbră­ți­șat, de data aceas­ta un ostaș sovi­e­tic, care mi‑a dat o frip­tu­ri­că din­tr-un porc tran­șat, înve­lit în covoa­re per­sa­ne adu­na­te de el în căru­ța coloa­nei.

Așa au tre­cut anii!

Șeful de pro­mo­ție al Facul­tă­ții de Isto­rie din Bucu­rești a fost repar­ti­zat ca cer­ce­tă­tor la Insti­tu­tul de Isto­rie ”Nico­lae Ior­ga” din capi­ta­lă, dar a ales pos­tul de pro­fe­sor al lice­u­lui ”Mir­cea cel Bătrân” din Con­stan­ța, al cărui elev am fost. Timp de un sfert de veac am slu­jit apoi la Aca­de­mia de Mari­nă, con­tri­bu­ind la for­ma­rea a sute de ofi­țeri supe­ri­ori și ami­rali.

Am fost apoi decan al Facul­tă­ții de Drept și Admi­nis­tra­ție Publi­că a Uni­ver­si­tă­ții Spi­ru Haret, mân­drin­du-mă cu for­ma­rea a sute de absol­venți avo­cați, jude­că­tori și magis­trați.

Ast­fel s‑a împli­nit o via­ță în slu­j­ba seme­ni­lor săi, tre­că­tor prin două seco­le și mile­nii. Dar câte mai sunt de spus!”

Prof. univ. dr. Ioan Bito­lea­nu.

Lavi­nia Dumi­traș­cu, Con­stan­ța, 28 august 2020.


Man­ga­lia News, 28.08.2020.


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply