Academician Ioan Aurel Pop — Educația online | Pledoarie pentru readucerea copiilor în bănci, la școală

0
229

Aca­de­mi­cian Ioan Aurel Pop — Edu­ca­ția onli­ne | Ple­doa­rie pen­tru rea­du­ce­rea copi­i­lor în bănci, la școa­lă.

Mă gân­deam în aces­te luni lungi de pan­de­mie, cât de impor­tan­tă este comu­ni­ca­rea ofi­ci­a­li­tă­ți­lor cu publi­cul și cât de ușor se pot insi­nua, pe un fond de oare­ca­re stân­gă­cie a dia­lo­gu­lui, ști­ri­le fal­se. O temă pre­dis­pu­să unor ast­fel de știri este – în afa­ră de sănă­ta­te – edu­ca­ția (școa­la). Apa­rent, școa­la nu este indis­pen­sa­bi­lă atunci când via­ța ne este în peri­col. Cople­șiți, unii ar putea lăsa gar­da jos, soco­tind că doar via­ța pri­mea­ză. Dar exis­tă oare via­ță civi­li­za­tă și dem­nă, tră­i­tă în comu­ni­ta­te, fără edu­ca­ție?

Edu­ca­ție orga­ni­za­tă se face în lume de mii de ani, iar via­ța noas­tră a ajuns la nive­lul de-acum prin edu­ca­ție. De când cu pan­de­mia, însă, ne cam bâl­bâim și în pri­vin­ța edu­ca­ți­ei și nu este chiar de mira­re. Miza este școa­la onli­ne, care li se pare acum mul­to­ra o solu­ție mira­cu­loa­să, sal­va­toa­re, uni­că. Lăsăm deo­par­te fap­tul că este, pen­tru mulți, și adu­că­toa­re de pro­fit mate­ri­al.

A apă­rut ide­ea că, în pan­de­mie și în afa­ra ei, școa­la este și va fi digi­ta­lă. Sună ca și cum am pre­tin­de că până recent am făcut școa­lă nefi­reas­că, cu abe­ce­da­re pră­fu­i­te ca Ion Cre­an­gă și cu das­căli demo­dați ca „Dom­nul Tran­da­fir”, evo­cat de Miha­il Sado­vea­nu. Lăsăm, unii din­tre noi, impre­sia că nor­ma­li­ta­tea nu este școa­la față în față, ci școa­la onli­ne.

Școa­la onli­ne, la o pri­vi­re aten­tă, este doar o solu­ție de ava­rie, pro­vi­zo­rie, până la depă­și­rea situ­a­ți­ei. Este drept că aceas­tă expe­rien­ță neaș­tep­ta­tă ne‑a învă­țat și mul­te lucruri bune, pe care le vom folo­si în vii­tor. Ce poa­te să fie mai emo­țio­nant decât să poți invi­ta prin Sky­pe un cos­mo­naut la o lec­ție de astro­no­mie sau un pro­ta­go­nist al eve­ni­men­te­lor din 1989 la o lec­ție de isto­rie? Ce poa­te să fie mai util decât să ai pre­zent la lec­ție un elev care, tem­po­rar, este țin­tu­it la pat și nu poa­te să se afle fizic în sala de cla­să?

Însă școa­la gene­ra­li­za­tă onli­ne nu poa­te să fie decât tem­po­ra­ră, iar aspec­tul tem­po­rar tre­bu­ie rele­vat mereu; nu se cuvi­ne să creăm o psi­ho­ză din care să reia­să că aceas­tă cri­ză va însem­na de-acum nor­ma­li­ta­tea. A suge­ra sau a spu­ne direct că școa­la onli­ne sau „hibri­dă” va fi per­ma­nen­tă de-acum înco­lo și că aceas­tă solu­ție este foar­te bună înseam­nă a semă­na vânt. Este ca și cum am vrea să con­vin­gem lumea că mân­ca­rea-suro­gat este mai sănă­toa­să decât hra­na natu­ra­lă.

Școa­la onli­ne este alter­na­ti­va impu­să și nece­sa­ră în acest moment. Am făcut școa­lă în afa­ra șco­lii, din mar­tie 2020 încoa­ce și am con­sta­tat ușor ine­fi­cien­ța ei. Dova­da cea mai pal­pa­bi­lă este fap­tul că mate­ria „pre­da­tă” în ace­le luni păcă­toa­se nu a deve­nit mate­rie de exa­men nică­ieri, în nicio împre­ju­ra­re. Guver­nul a făcut bine pre­vă­zând trei „sce­na­rii”, dar deo­po­tri­vă guver­nul și noi tre­bu­ie să tin­dem spre apli­ca­rea solu­ți­ei firești.

Pla­nu­ri­le-cadru, modi­fi­ca­te în vre­mea stă­rii de aler­tă, cre­ea­ză îngri­jo­rări. Era nevo­ie de o struc­tu­ră spe­cia­lă a mate­ri­i­lor pen­tru cât va ține pan­de­mia. Dacă tre­bu­ie redus numă­rul de ore și chiar de dis­ci­pli­ne șco­la­re, atunci să pro­ce­dăm în con­se­cin­ță, dar să fie pen­tru un timp limi­tat și să spu­nem răs­pi­cat acest lucru. În ansam­blu însă, după tre­ce­rea cri­zei, ari­i­le cur­ri­cu­la­re cla­si­ce și mate­ri­i­le veri­fi­ca­te tre­bu­ie să rămâ­nă sta­bi­le și com­ple­te. Exis­tă o ten­din­ță de redu­ce­re a mate­ri­i­lor uma­nis­te și de modi­fi­ca­re a struc­tu­rii dis­ci­pli­ne­lor soci­a­le.

Din cele patru mari arii cur­ri­cu­la­re de la gim­na­ziu, se pre­ve­de ca aria cur­ri­cu­la­ră „Soci­e­ta­te și civism” să aibă cel mai mic număr de ore afec­ta­te, sunt ten­din­țe de scoa­te­re, din nou, a lim­bii lati­ne, de mic­șo­ra­re a numă­ru­lui de ore afec­tat pre­dă­rii lim­bii și lite­ra­tu­rii româ­ne, isto­ri­ei, mate­ri­i­lor voca­țio­na­le. Iar aus­te­ri­ta­tea pre­zi­să nu se opreș­te aici.

Asal­tul venit din par­tea unor sec­toa­re ale soci­e­tă­ții civi­le – nu din par­tea pro­fe­so­ri­lor – de intro­du­ce­re / inven­ta­re de noi mate­rii dove­deș­te o neîn­țe­le­ge­re a meca­nis­mu­lui șco­lii. Cu cât sunt mai mul­te mate­rii, cu atât școa­la este mai ine­fi­cien­tă. Nimeni nu poa­te să spu­nă, la modul seri­os, că școa­la tre­bu­ie să ofe­re doar cunoș­tin­țe teo­re­ti­ce. Com­pe­ten­țe­le pen­tru via­ța prac­ti­că sunt abso­lut nece­sa­re.

De două mile­nii se știe că „noi nu învă­țăm pen­tru școa­lă, ci pen­tru via­ță” (Non scho­lae, sed vitae dis­ci­mus), dar școa­la gene­ra­lă nu poa­te spe­cia­li­za pe nimeni în dife­ri­te mese­rii. Evi­dent, șco­li­le pro­fe­sio­na­le, fili­e­ra teh­no­lo­gi­că de la liceu etc. fac acest lucru, dar pen­tru un seg­ment redus de elevi. Poa­te că acest seg­ment ar tre­bui lăr­git.

Com­pe­ten­țe în via­ța prac­ti­că înseam­nă, însă, și a vor­bi corect româ­neș­te, și a cunoaș­te curen­te­le cul­tu­ra­le care au tra­ver­sat isto­ria ome­ni­rii, și a con­ver­sa în lim­bi stră­i­ne, și a pla­sa corect pe har­tă lan­țul Car­pa­ți­lor sau al Anzi­lor, și a recu­noaș­te o bise­ri­că goti­că și a nu o con­fun­da cu una bizan­ti­nă, și a ști din ce lim­bă (lim­bi) vin nume­le ști­in­ți­fi­ce ale plan­te­lor și ani­ma­le­lor etc.

Pro­ble­me­le șco­lii româ­nești nu con­stau atât în numă­rul exce­siv de mare de ore pe săp­tămâ­nă, în con­di­ți­i­le în care părin­ții sunt tot mai ocu­pați cu ser­vi­ci­ul și nu mai sunt dis­puși să le lege copi­i­lor lor che­ia de gât. O pro­ble­mă rea­lă este, însă, supra­în­căr­ca­rea pro­gra­me­lor șco­la­re. Aceas­tă caren­ță nu se rezol­vă prin intro­du­ce­rea de dis­ci­pli­ne noi, pre­cum edu­ca­ția sani­ta­ră, sexu­a­lă, finan­ci­ar-ban­ca­ră, de pro­tec­ția mediu­lui, de nutri­ție sănă­toa­să, de cir­cu­la­ție de dru­mu­ri­le publi­ce, de volun­ta­ri­at etc., cu câte o oră pe săp­tămâ­nă.

Ase­me­nea pro­pu­neri vin, însă, ade­sea, chiar de la tri­bu­na Par­la­men­tu­lui, iar când se modi­fi­că Legea Edu­ca­ți­ei cu ase­me­nea sco­puri, nu se mai poa­te face mare lucru.

Toa­te aces­te „edu­ca­ții” sunt abso­lut nece­sa­re în lumea actu­a­lă, dar ele se pot face foar­te bine, după asa­na­rea pro­gra­me­lor, prin trans­for­ma­rea lor în con­ți­nu­turi ale mate­ri­i­lor exis­ten­te. Une­le ast­fel de teme se lea­gă de Bio­lo­gie, alte­le de Isto­rie, alte­le de Ști­in­țe soci­a­le sau de Diri­gen­ție etc. Ide­ea că Isto­ria, Geo­gra­fia, Lati­na etc. sunt inu­ti­le, fiind­că ar încăr­ca cu „balast” memo­ria, este păgu­b­o­a­să și pri­mej­di­oa­să pe ter­men lung.

Obiec­ti­vul spe­cial al Isto­ri­ei este dobân­di­rea de către elevi a sim­țu­lui tim­pu­lui. Geo­gra­fia aju­tă la dobân­di­rea sim­țu­lui spa­ți­u­lui. Caren­ța în aces­te dome­nii – mai ales în ceea ce pri­veș­te per­ce­pe­rea tim­pu­lui – este mondi­a­lă, dar noi nu tre­bu­ie să urmăm acest trend prin care se fabri­că une­ori zom­bi.

Dis­tru­ge­rea sim­bo­lu­ri­lor cul­tu­ra­le, res­pin­ge­rea capo­do­pe­re­lor și per­so­na­li­tă­ți­lor, de la Cris­to­for Columb la Cer­van­tes și de la Vol­tai­re la Har­ri­et Bee­cher Sto­we și Mar­ga­ret Mit­che­ll, în miș­că­ri­le anar­his­te și neo­ma­r­xis­te recen­te, vin nu doar din simț de drep­ta­te soci­a­lă prost înțe­les, ci și din igno­ran­ță cra­să, din necu­noaș­te­rea valo­ri­lor mora­le și cul­tu­ra­le ale dife­ri­te­lor epoci și comu­ni­tăți isto­ri­ce.

Nu mai pome­nesc că Isto­ria, ca și Lim­ba și lite­ra­tu­ra româ­nă etc., este o mate­rie iden­ti­ta­ră româ­neas­că. Nu mai insist asu­pra aces­tui lucru, fiind­că iden­ti­ta­tea națio­na­lă se șter­ge azi în mod pro­gra­ma­tic și, din păca­te, șter­ge­rea aceas­ta se face, în mare par­te, prin școa­lă.

Ce alt­ce­va s‑ar putea înțe­le­ge din fap­tul că nume­le de „Isto­ria Româ­ni­ei” sau „Isto­ria româ­ni­lor” este com­plet eli­mi­nat din pro­gra­me și manu­a­le (la cla­se­le a VIII‑a și a XII‑a, unde ar fi nor­mal să apa­ră acest nume)? Chiar dacă se face isto­rie inte­gra­tă mai pes­te tot în lume, deo­cam­da­tă, de exem­plu, în Sta­te­le Uni­te, Fran­ța, Polo­nia sau Ita­lia, se mai stu­di­a­ză ofi­ci­al Isto­ria SUA, a Fran­ței, a Polo­ni­ei și, res­pec­tiv, a Ita­li­ei (ita­li­eni­lor).

Regre­ta­tul aca­de­mi­cian Solo­mon Mar­cus, mate­ma­ti­cian, a ară­tat ce legă­tu­ră strân­să este între lati­nă și com­pu­ter. Lati­na dis­ci­pli­nea­ză min­tea, ne pro­iec­tea­ză în uni­ver­sa­li­ta­te, prin lati­ni­ta­tea pre­zen­tă în aproa­pe întrea­ga lume, pe toa­te con­ti­nen­te­le. Lati­na este și o che­ie pen­tru învă­ța­rea altor lim­bi, mai ales că cir­ca 60% din cuvin­te­le lim­bii engle­ze sunt de ori­gi­ne lati­nă.

Fireș­te că îi pre­gă­tim pe elevi pen­tru via­ță, dar via­ța nu înseam­nă doar cari­e­re și cal­cu­le exac­te, doar inves­ti­ții și între­prin­ză­tori, doar ser­vi­cii și mall-uri, ci și con­cer­te, sta­tui, monu­men­te, muzee, ope­re lite­ra­re, fes­ti­va­luri de fol­clor sau de jazz, spec­ta­co­le de ope­ră, tra­di­ții ale popoa­re­lor, adi­că înseam­nă cul­tu­ră și civi­li­za­ție în ansam­blu. Iubi­rea valo­ri­lor spi­ri­tu­a­le ale ome­ni­rii nu poa­te să con­du­că decât la des­chi­de­re spre bine. Ca să dobân­dim de mici aceas­tă des­chi­de­re, școa­la tre­bu­ie să fie gene­roa­să, să ne învețe să înțe­le­gem zes­trea noas­tră ca popor între popoa­re.

Nu are nimeni, evi­dent, o solu­ție mira­cu­loa­să în acest moment, dar șter­ge­rea memo­ri­ei colec­ti­ve și a iden­ti­tă­ții națio­na­le nu poa­te con­du­ce spre bine, spre valori, spre vir­tuți și spre spe­ran­țe, ci spre mani­pu­la­re și spre „som­nul rațiu­nii”.

Edu­ca­ția pre­su­pu­ne mun­că stă­ru­i­toa­re – foar­te rar se vor­beș­te la noi de mun­că! – pen­tru că învă­ța­rea nu se face de la sine. Iar la școa­lă nu învă­țăm numai ceea ce ne pla­ce, ci ceea ce este nece­sar pen­tru via­ță. Am văzut recent o glu­mă care sus­ți­ne că „exce­sul de lec­tu­ră poa­te duce la apa­ri­ția pro­pri­i­lor opi­nii”. Tris­tă glu­mă!

Ni se mai spu­ne că vom trăi veș­nic cu aceas­tă pan­de­mie, că vor urma valuri după valuri, în toam­nă, în pri­mă­va­ră, că vac­ci­nu­ri­le nu vor face mare lucru etc. Oare de unde știu „ana­liș­tii” aces­te lucruri, pre­să­ra­te în public cu dis­cre­ție sau cu seme­ție?

Vrem ca toți ele­vii să aibă până la toam­nă table­te pro­prii, fără să ne gân­dim în câte locuri este posi­bil acest lucru, unde avem acces la inter­net și unde nu, câți părinți își per­mit să‑i supra­ve­ghe­ze per­ma­nent, aca­să, pe micuți… Decât aces­te vise, nu ar fi mai bine să vedem în câte locuri putem face școa­lă cla­si­că și cum?

Sunt sate, în munți, pe dea­luri și pe văi, unde avem clă­diri șco­la­re aproa­pe goa­le, cu elevi puțini și unde, dacă vom ști să‑i coin­te­re­săm pe das­că­lii pen­sio­nați, am putea face minuni de comu­niu­ne, res­pec­tând toa­te regu­li­le dis­tan­ță­rii, ale pur­tă­rii măș­tii, ale igie­nei chiar.

Iar pen­tru vii­tor, nu avem decât să creș­tem inte­re­sul pen­tru școa­lă al părin­ți­lor, să intro­du­cem pes­te tot inter­ne­tul, să pro­cu­răm table­te și să fim pre­gă­tiți pen­tru alte încer­cări. Aflu că 40% din ele­vii de la țară nu au abi­li­tăți digi­ta­le și ada­ug că mai avem sate nu doar fără inter­net, ci și fără elec­tri­ci­ta­te. Reme­di­e­rea aces­tor lip­suri nu este sim­plă și nu se face instan­ta­neu, dar se poa­te face. Și nu prin mate­rii șco­la­re noi, ci prin pro­gra­me extraș­co­la­re de ini­ți­e­re în folo­si­rea teh­ni­ci­lor digi­ta­le, prin intro­du­ce­rea pes­te tot a faci­li­tă­ți­lor moder­ne.

Alt­min­teri, pen­tru oameni, școa­la tre­bu­ie să fie uma­nă, iar pen­tru roboți, robo­ti­za­tă. Exis­tă sce­na­rii ale lite­ra­tu­rii de anti­ci­pa­ție care păreau de‑a drep­tul fan­tas­ti­ce și care, une­le, s‑au ade­ve­rit. Dacă oame­nii vor deve­ni cân­d­va roboți, sau dacă robo­ții vor domi­na lumea uma­nă, cu oameni trans­for­mați în sclavi, în meca­nis­me fără voin­ță, edu­ca­ția – câtă va mai fi – se va face, pro­ba­bil, în chip inte­gral, cu apa­ra­te arti­fi­ci­a­le.

Până atunci – în per­spec­ti­va tris­tă că va exis­ta acest „atunci” – avem dato­ria să lup­tăm pen­tru fires­cul vie­ții, pen­tru das­căli și elevi față în față, pen­tru esen­ța uma­nă, așa cum ni le-au lăsat pe toa­te „părin­ții din părinți”.

Aca­de­mi­cian Ioan Aurel Pop, august 2020.


Man­ga­lia News, 08.08.2020.


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply