Dacia Edenica: Nu le vom fi niciodată destul de recunoscători lui Traian şi genialilor sculptori romani, pentru monumentul lor inedit, insolit, unic în istorie şi pe planetă, care e Columna.
O singură scenă să fi făcut şi li s-ar cădea întreaga noastră recunoştinţă, dar când ei au săpat în piatră o galerie de imagini însumând 200 de metri!
Avem acest atu, de care nu uzăm îndeajuns. Iată, eu provoc pe oricine: Arătaţi-mi o fotografie cu familia voastră, cu înaintaşii voştri, cea mai veche pe care o aveţi! Unii vor arăta fotografii din anii 20 ai veacului trecut, alţii de dinaintea Primului Război Mondial, alţii hăt, de către mijlocul secolului XIX. Nimeni însă de pe suprafaţa pământului nu poate arăta o fotografie de familie anterioară secolului XIX. De dinainte de 1.800, aşadar.
Dar eu pot: iată, această fotografie a familiei mele este din anul 113 după Hristos. Aproape contemporană cu contemporanii lui Iisus Hristos. Evanghelistul Ioan abia murise, cu doar câţiva ani mai înainte. Ca să ne fie mai clar despre ce vorbim. Şi culmea e că numai noi suntem privilegiaţii care posedă o asemenea comoară documentară dar şi afectivă, dragă inimii noastre.
De ce?, ar sări contestatarii. Şi asiro-babilonienii şi egiptenii au avut sculpturi şi picturi, chiar mai vechi decât Columna. Au avut, dar în ele nu erau reprezentaţi decât zei şi capete încoronate. Imaginile oştilor lor nu înfăţişau oameni reali ci nişte figuri decorative, un tip multiplicat. Or, popoarele respective nu descind nici din zei, nici din împăraţi sau faraoni şi nici chiar din nişte clone. Grecii au inventat reprezentarea realistă, cu care au excelat, dar şi ei s-au rezumat tot la zei şi regi, printre care se mai strecura câte un filosof ca Socrate, ori câte un poet ca Homer sau Eschil. Şi nici grecii de azi nu sunt descendenţii nici ai zeilor, nici ai lui Pericle sau Alexandru, şi nici măcar ai lui Pitagora. Astfel că nici un unul dintre aceste popoare nu-şi poate vedea strămoşii adevăraţi.
Noi putem. Cu Columna, romanii au spart tiparele de mult statornicite şi au săvârşit un salt uluitor: au preluat realismul grec, dar nu s-au mai limitat la vârfuri, ci au prezentat oamenii de rând, ţăranii cu femeile şi copiii lor, unele cu ei în braţe ori în covată pe creştet, cu vitele lor, oi, capre, boi culcaţi să rumege pe-ndelete.
Arta antică era aristocrată. Aşa cum în icoanele creştine pot apare exclusiv sfinţi şi în nici un caz oameni obişnuiţi, în arta Antichităţii aveau acces doar zeii şi reprezentanţii lor pe pământ, întruchipări ale lor, şi nicidecum oameni de jos. A existat o excepţie, dar una singură: Columna lui Traian.
În fotografia alăturată, avem cel mai perfect eşantion al poporului dac. Nici un alt popor nu are ceva similar.
Dar, interesant, de acest tratament, de o valoare documentară nepreţuită, pe Columnă au beneficiat numai dacii, nu şi romanii, aceştia apărând doar în calitate de militari. Nu apare o singură femeie romană, nu apare un singur copil roman; dace şi daci, da.
Avem deci, şi suntem singurii care avem, fotografii ale părinţilor părinţilor noştri din anul 113, într-un album ale cărui file se desfăşoară pe lungimea a 200 de metri.
Ce tezaur! Ce bogăţie!
„Și ne simțim mari, puternici, numai de-i gândim pe ei…”
Şi un adaus:
În fotografie apar toate ipostazele umane din societate: bărbaţi, femei, copii. Surprinde însă, sare în ochi, prezenţa excesivă a copiilor, mai mari, mai mici, în braţe, în albie pe cap, pe umeri (la bărbatul de sus). E limpede că artistul a făcut-o intenţionat, că a dorit să comunice un mesaj, iar acesta, tradus în cuvinte, este: ”Acest popor poate fi cucerit militar, dar nu poate fi învins, pentru că are urmaşi, se perpetuează la nesfârşit”.
Copiii aceia suntem noi!
Mangalia News, 05.08.2020. (sursa: Dacia-Edenica).
