Luiza Cala: Fără sensibilitate, rasa noastră dispare. Avem nevoie de Artă, de Cultură!

0
231

A fost Feme­ia anu­lui în 2016, la noi și este artis­tă recu­nos­cu­tă mondi­al. Are 68 de expo­zi­ții de pic­tu­ră și 4 cărți publi­ca­te până acum (poe­zie, pro­ză). Lucră­ri­le sale se află în colec­ții de stat în Spa­nia, Bul­ga­ria, Fran­ța, dar și în colec­ții par­ti­cu­la­re în țări­le: Gre­cia, SUA, Can­a­da, Chi­na, Tur­cia, Olan­da, Bul­ga­ria, Spa­nia, Fran­ța, Core­ea de Sud. Cu ale sale pic­turi, sem­nea­ză coper­te­le a 15 carți, 12 case­te și CD-uri de medi­ta­ție. Artis­ta este mem­bră a dife­ri­te­lor clu­buri, fun­da­ții, aso­ci­a­ții și mem­bru fon­da­tor al Clu­bu­lui Rota­ry Man­ga­lia. La 20 de ani de la înfi­in­ța­rea dis­tric­tu­lui 2241 a pri­mit pla­che­ta și Meda­lia Jubi­li­a­ră Rota­ry Inter­națio­nal (2020). Alte meri­te deo­se­bi­te: Pre­mi­ul națio­nal Art  top – Româ­nia Magi­că (2002 și 2004), Meda­lia de argint MCA Can­nes Azur (2006), Meda­lia de aur MCA Can­nes Azur (2007), Diplo­ma de merit AIAM Roma (2007).

În 20 august 2003, inau­gu­rea­ză “Gale­ria-Ate­li­er” Lui­za Cala, în locu­in­ța sa din Saturn. În aceas­tă vară, am avut onoa­rea și marea bucu­rie, să par­ti­cip la una din­tre minu­na­te­le seri “Cala-tie­ne”, în gale­ria din casa de poves­te situ­a­tă pe malul mării. La sea­ra tele­vi­za­tă, de poe­zie, unde prin­tre invi­tați se afla și actri­ța Danie­la Dane, am citit una super­bă, sem­na­tă de către poe­tă.

Gale­ria artis­tei îmi amin­teș­te de salo­nul artis­tic din casa vechi­lor fami­lii boie­rești româ­nești. Vre­me de două seco­le, în Euro­pa, dar și la noi, până la al Doi­lea Răz­boi Mondi­al, au exis­tat cele două tipuri de saloa­ne de influ­en­ță fran­ce­ză, unul poli­tic, iar celă­lalt artis­tic. Salo­nul artis­tic își are rădă­ci­na în vre­mea domni­ei Rege­lui Ludo­vic al XIV-lea. Napo­le­on Bona­par­te își pune regi­na con­soar­tă să înfi­in­țe­ze un salon artis­tic, la cur­tea impe­ri­a­lă, pen­tru o anu­me pătu­ră a aris­to­cra­ți­ei fran­ce­ze ce for­ma o pozi­ție, care i‑a ser­vit tot lui. Putea spi­o­na și con­tro­la tot. Este salo­nul, care ia amploa­re abia în “Bel­le Epoque”, adi­că spre fina­lul seco­lu­lui al XIX-lea şi înce­pu­tul seco­lu­lui al XX-lea. Din “Isto­ria Vie­ții Pri­va­te” aflăm, că se dez­vă­lu­ie ca un tea­tru, avea ambi­an­ță somp­tu­oa­să, unde toa­tă lumea invi­ta­tă se cunoa­ş­te cu toa­tă lumea. Este invi­ta­tă o per­so­na­li­ta­te artis­ti­că, care avea pri­le­jul să-şi ara­te exce­lenţa în dome­ni­ul artei. Au loc expo­zi­ţii de pic­tu­ră, gra­fi­că, desen, gra­vu­ră, spec­ta­co­le de tea­tru, con­cer­te, lec­turi. Aici se lansea­ză tineri arti­şti reco­man­da­ţi de către arti­ş­tii con­sa­cra­ţi. Au loc con­cer­te de muzi­că, unde se afir­mă nume glo­ri­a­se sau debu­tea­ză arti­şti talen­ta­ţi. Salo­nul artis­tic al artis­tei Lui­za Cala, unic în țară, are ceva spe­ci­fic și ori­gi­nal. Păs­trea­ză ce va din tra­di­ția și ambi­an­ța vechi­lor saloa­ne de demult de aca­să, din la “Bel­le Epoque”. Iată‑i poves­tea!

Moni­ca ANDREI: Până să inau­gu­rați gale­ria, obiș­nu­iați să orga­ni­zați seri de poe­zie în gră­di­na casei, cu nume­roși invi­tați din țară și stră­i­nă­ta­te. Cum a înce­put poves­tea seri­lor „Cala-tie­ne”?

Lui­za CALA: „Gale­ria-ate­li­er” – salo­nul meu artis­tic – , așa cum fru­mos o numiți, este înno­bi­la­tă de amin­ti­rea tre­ce­rii mul­tor oameni fru­mos „mobi­lați” sufle­teș­te, ini­țiați, nume răsu­nă­toa­re în cul­tu­ră și artă. Mereu am comu­ni­cat ușor, mi-am făcut pri­e­te­ni, am atras oameni spe­ciali. Mă impreg­nam cu revăr­sa­rea daru­ri­lor împăr­tă­și­te cu gene­ro­zi­ta­te și îmi doream să se bucu­re și alți pri­e­te­ni de fes­ti­nul artis­tic ce-mi fuse­se hărăzit. Invi­tam tot mai mulți pri­e­te­ni în casa și gră­di­na mea. Am înce­put aces­te întâl­niri prin 1993, în ate­li­e­rul meu din casa veche, de la eta­jul unu. Cei din jur se mirau cum reu­șesc să cunosc și să adun în jurul meu ast­fel de oameni. Pri­e­te­nii adu­ceau alți pri­e­te­ni, cer­cul se lăr­gea. Sufle­te fru­moa­se, minți boga­te mi-au tre­cut pra­gul. Din fie­ca­re a rămas un strop de lumi­nă așe­zat sta­tor­nic la teme­lia gale­ri­ei. Așa am ajuns la „Seri­le Cala-tie­ne”. Și le-am numit așa, după nume­le antic al ora­șu­lui Cal­la­tis. Nume­le meu de fami­lie, după soț, este Calaid­jo­glu, pse­u­do­ni­mul meu artis­tic este Lui­za Cala. De aici ide­ea denu­mi­rii seri­lor “Cala-tie­ne”, nu callatiene.Totul s‑a năs­cut dintr‑o fru­moa­să întâm­pla­re. În casa veche îmi făcu­sem ate­li­e­rul în livin­gul care ocu­pa tot eta­jul, era greu să pri­mesc mul­tă lume. Atunci când venea câte un pri­e­ten valo­ros la noi, în seri­le de vară, mai invi­tam și alți cunos­cuți la noi în cur­te, să savu­re­ze ber­be­cuțul la pro­țap în mireas­ma îmbă­tă­toa­re a peș­ti­lor, sau a „kofte­le­lor” pre­pa­ra­te cu măies­trie de Acâ, ami­cul nos­tru care învă­ța­se să le pre­pa­re chiar la Istan­bul. Dese­ori a tre­bu­it să des­chid poar­ta turiș­ti­lor care se opreau să‑l ascul­te pe Vasi­le Șei­ca­ru, ce ascul­tau curi­oși pe după gar­duri. Aici a cân­tat pri­ma dată „Din prea mult sau prea puțin”. Au mai tre­cut pe aici și au cân­tat: Ovi­diu Lipan Țăn­dă­ri­că, Maria Ghe­or­ghiu, Mir­cea Bani­ciu, Ște­fan Hru­ș­că, Mir­cea Vin­ti­lă, Lenu­ța Bur­ghi­lă, Ghe­or­ghe Ghe­or­ghiu apoi Ghe­or­ghe Iovu a sus­ți­nut câte­va con­cer­te în gale­rie. Când am con­stru­it casa nouă, am gân­dit un spa­țiu gene­ros, cu intra­re direc­tă din gră­di­nă potri­vit aces­tor întâl­niri, întâl­niri care s‑au suc­ce­dat des­tul de des, apoi s‑au rărit în anii triști și grei de după moar­tea soțu­lui, dar fără a înce­ta.

Poe­tul și tra­du­că­to­rul chi­nez Gao Xing, con­sul al Repu­bli­cii Popu­la­re Chi­ne­ze, ne‑a citit poe­zii. Anul tre­cut l‑am regă­sit pe e‑mail, mul­țu­mi­tă lui Con­stan­tin Lupea­nu, scri­i­tor, tra­du­că­tor, sino­log, diplo­mat , fos­tul direc­tor al ICR Bei­jing. Sper să‑l revăd curând! Ali­o­dor Mano­lea, psi­ho­lo­gul și parap­si­ho­lo­gul flă­că­rii vio­let, mi‑a făcut bucu­ria de a veni cu Dumi­tru Con­stan­tin Dul­can, medic neu­ro­log și psi­hia­tru, autor de lite­ra­tu­ră filo­zo­fi­că și meta­fi­zi­că, auto­rul căr­ții de suc­ces: „Inte­li­gen­ța mate­ri­ei”. Cu Ser­giu Nico­la­es­cu am legat o pri­e­te­nie trai­ni­că. Ne unea dra­gul de fru­mos. În tine­re­țe fuse­se „uce­ni­cul” unchiu­lui meu pe linie pater­nă, pic­to­rul Dumi­tru Ghia­ță. Nu l‑am cunos­cut și nu am nici măcar o lucra­re, din nefe­ri­ci­re. Eclip­sa tota­lă de soa­re din 11.08.1999 am petrecut‑o împre­u­nă, pe tera­sa de sus a casei vechi. Ală­tu­ri de noi s‑au înfi­o­rat la vân­ti­ce­lul ace­la bizar, care, par­că a gonit soa­re­le, Ser­giu cu Dana, cea care i‑a deve­nit soție, Vasi­le Șei­ca­ru, câți­va pri­e­te­ni din Ger­ma­nia. În ciu­da fap­tu­lui că soa­re­le lip­si­se atât de puțin timp de pe cer, apa mării se răci­se total, era ghea­ță. Noi ne-am plim­bat cu picioa­re­le prin apă, cu sen­ti­men­tul că par­ti­ci­păm la naș­te­rea lumii. Ser­giu Nico­la­es­cu nu mai pic­ta­se din tine­re­țe și che­ful meu de culoa­re l‑a rea­dus la șeva­let. Așa s‑a năs­cut expo­zi­ția de la Par­la­ment. Lucrul cel mai impor­tant pe care l‑am învă­țat de la el, este că, dis­ci­pli­na aju­tă talen­tu­lui, nu‑l știr­beș­te. Eu am făcut ceva doar atunci când mi‑a plă­cut, cât mi‑a plă­cut, cu bucu­rie. Rigoa­rea se pare că n‑am deprins‑o încă, nu mi se potri­veș­te. Ema­nu­el Pope a scris unde­va des­pre cre­a­ția mea că este vălu­ri­tă. M‑a des­cris per­fect. Eu nu am aspe­ri­tăți, unghiuri, tris­teți majo­re, întu­ne­ric, eu sunt flui­dă, pre­cum valul. Via­ța mea a fost fru­moa­să, pli­nă, dar nu ușoa­ră. În ciu­da a tot ceea ce a fost, mă tre­zesc în fie­ca­re dimi­nea­ță zâm­bind. Cred că noap­tea călă­to­resc în lumi mult mai fru­moa­se și mai bune, lumi în care îmi încarc „bate­ri­i­le” și, la revăr­sa­tul zori­lor, mai păs­trez încă tră­i­ri­le subli­me care mă fac să zâm­besc cu cer­ti­tu­di­nea că voi reu­și iar și iar. Mereu mi-am dorit să las o urmă fru­moa­să a tre­ce­rii mele prin lume, să dăru­iesc lumii felii de fru­mos util. Toc­mai de ace­ea am atras în pre­a­j­ma mea cre­a­tori înveș­ni­ciți de fru­mos, nu poli­ti­cieni cu glo­rii tre­că­toa­re. Poli­ti­cie­nii care au tre­cut pe aici, nu au lăsat nici urme, nici mesa­je, sufle­tu­lui meu.

De când mă știu am fost atra­să de mis­ter, de ener­gii, de lumi sub­ti­le, de ceea ce se sim­te, deși nu se vede, de para­nor­mal, de oameni cu capa­ci­tăți extra­sen­zo­ri­a­le, de oame­nii care au o ari­pă prin­tre noi și una într‑o lume neîn­gră­di­tă fizic. Pasiu­nea mea, mi‑a adus în cale oameni pen­tru care spi­ri­tul este impor­tant. Am orga­ni­zat pri­me­le cur­suri ezo­te­ri­ce în oraș. Am tre­cut prin mul­te ini­ți­eri, fără a mă opri pe niciun drum, cu cer­ti­tu­di­nea că totu‑i vechi și foar­te sim­plu. Noi, oame­nii, ne-am uitat dum­ne­zei­rea, dar n‑am pierdut‑o, e în noi, răb­dă­toa­re. Am găz­du­it de trei ori câte un lama tibe­tan care ne-au învă­țat să medi­tăm, să fim lumi­noși și buni. La pri­ma întâl­ni­re, în tim­pul medi­ta­ți­ei, lama care stă­tea unde­va mai sus, cu deco­rul spe­ci­fic pe fun­dal și reci­ta man­tre în lim­ba lui, a rămas nemiș­cat preț de o oră, în lotus. Noi, care am fi tre­bu­it să reci­tăm după el, ne-am foit și am râs nepo­li­ti­cos. Ori­ca­re euro­pean ne-ar fi admo­ne­stat, dar el, la sfâr­șit, ne‑a mul­țu­mit pen­tru că ne-am vese­lit, bucu­ria fiind darul cel mai pre­ți­os al vie­ții. Des­co­pe­ream o altă lume, altă cul­tu­ră. Cât de fru­moa­să este diver­si­ta­tea!

De regi­zo­rul bul­gar Todor Anas­ta­sov mă lea­gă mul­te amin­tiri, o fru­moa­să pri­e­te­nie. Am în gră­di­na mea, flori dăru­i­te de către mama lui, care a fost român­că, și căre­ia îi plă­cea să-și înpros­pă­te­ze lim­ba româ­nă cu mine, atunci când îi vizi­tam la Obro­chish­te. Acum patru seco­le, câți­va der­viși pri­go­niți, con­duși de Akya­si­lay baba, s‑au așe­zat aici și au ridi­cat o mânăs­ti­re pen­tru tra­tat bol­na­vii. Mor­mân­tul aces­tui sfânt este reven­di­cat și de musul­mani și de creș­tini. Creș­ti­nii îl numesc Sf. Ata­na­sie. Înă­un­tru exis­tă și un altar creș­tin. Împre­u­nă se roa­gă pen­tru vin­de­ca­re și locul este plin de ofran­de adu­se de cei vin­de­cați. În rui­ne­le mânăs­ti­rii, Teo orga­ni­za anu­al, în mai, un fes­ti­val inter­națio­nal de muzi­că reli­gi­oa­să. Locul ace­la vră­jit, cu poten­ți­al tămă­du­i­tor, avea o acus­ti­că impre­sio­nan­tă. Am înțe­les că s‑a recon­stru­it așe­ză­mân­tul. Îl voi vizi­ta curând.

Regi­zo­rul și pro­du­că­to­rul de film inde­pen­dent, Valen­tin Andrei, a pre­zen­tat în salo­nul meu artis­tic, în avan­pre­mie­ră fil­mul ”Dra­ma kar­ma”, cu Maia Mor­gen­stern în rol prin­ci­pal. Cri­ti­cul și isto­ri­cul lite­rar, Alex Ște­fă­ne­scu, ne‑a dăru­it într-un Cră­ciun, din poveș­ti­le sale. Domni­ța, soția sa, plic­ti­si­tă de a „n”-a oară când le ascul­ta, era cea care tre­bu­ia să con­fir­me veri­di­ci­ta­tea spu­se­lor, zei­ța cer­ti­tu­di­nii din via­ța sa. Minu­nați amân­doi! Cos­mo­nau­tul Dorin Dumi­tru Pru­na­riu ne‑a vor­bit des­pre fru­mu­se­țea Ter­rei văzu­tă de sus și, vă spun un secret, ști­ind că nu aude nimeni: Dorin a pus pri­ma dată pen­su­la pe pân­ză în ate­li­e­rul meu. Am pri­me­le două lucrări ale lui: niș­te cera­mi­că din bucă­tă­ria mea și gâl­cea­va câtor­va pla­ne­te, evi­dent. Ală­tu­ri de isto­ri­cul Adri­an Cio­ro­ia­nu, fost minis­tru de Exter­ne, amba­sa­dor al Româ­ni­ei pe lân­gă UNESCO, acum, am înce­put să simt pute­rea exem­plu­lui isto­ric. Actri­ța Tea­tru­lui „Lucia Stur­d­za Bulan­dra” din Bucu­rești, Danie­la Nane, fru­moa­sa lui soție, este cea care, citind din scri­e­ri­le mele, reu­șeș­te să le înmul­țeas­că far­me­cul. Ascult mereu vră­ji­tă, între­bân­du-mă dacă eu am scris ce citeș­te Danie­la?

Jur­na­lis­tul Con­stan­tin Dumi­tru m‑a intro­dus în ”Româ­nia magi­că”, Kari­na Sch­nei­der a cân­tat mării și nouă, Valen­tin Schal­tev a expus și reci­tat. Mulți actori m‑au vizi­tat și mi-au per­mis să le admir talen­tul. Regi­zoa­rea Mădă­li­na Țur­ca­nu a rea­li­zat un film des­pre mine, pic­tu­ra mea, scri­e­ri­le mele, în fil­mul ”Spec­tral”, unde a unit spec­ta­cu­los arte­le, folo­sind spa­ți­ul în care tră­iesc, cre­a­ția mea, iar Lili­a­na Ior­gu­les­cu, core­graf, pro­fe­sor la UNATC, a întru­chi­pat hime­re­le mele, în timp ce Maia Mor­gen­stern citea din scri­e­ri­le mele. Mereu mi-am spus că voi face un caiet în care voi nota “Seri­le Cala-tie­ne”, dar nu sunt un cro­ni­car bun, îmi pla­ce să inven­tez, nu să con­sem­nez. Impor­tan­tă este bucu­ria ace­lor tră­iri, chit că memo­ria nu le reți­ne! Nu‑i de mira­re că mă împri­e­te­nesc cu oameni fru­moși la suflet și în gân­di­re, nu?

Citiți arti­co­lul inte­gral în revistatreispe.wordpress.com

MN: Vă invi­tăm să vizio­nați și seri­a­lul nos­tru dedi­cat artis­tei Lui­za Cala.


Man­ga­lia News, 11.07.2020.


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply