Norocosul Pigei și doctorița Daniela | Din volumul ”Tembelă până la moarte”, semnat de Dana Fodor Mateescu

0
315

Spec­ta­co­lul a fost colo­sal! Dacă mie mi‑a plă­cut! Iar eu sunt un tip extrem de exi­gent. Au fost apla­u­ze timp de 45 de minu­te încon­ti­nuu și două bisuri. Nu-mi venea să cred! Chiar am fost la înăl­ți­me. Eram cu ade­vă­rat feri­cit.

În pri­mul rând, am descoperit‑o pe iubi­ta mea. Nu știu prin ce minu­ne, mă ascul­ta­se de data asta și se îmbră­ca­se exact așa cum am rugat‑o eu. Ară­ta extra­or­di­nar de bine. Însă nu am înțe­les de ce și‑a înfă­șu­rat un șal roșu pe mâna dreap­tă. Nu era stri­dent, chiar pica bine cro­ma­tic, dar ară­ta cel puțin stra­niu, pen­tru că era bom­bat la capăt. Sfin­te Siso­ie, ce tâm­pe­nie a mai făcut feme­ia asta?

După ce s‑a ter­mi­nat totul, ne-am adu­nat la Cap­șa, pen­tru recep­ția de care v‑am poves­tit. Lume bună, artiști, actori, câte­va bale­ri­ne, oameni de afa­ceri, medici, pro­fe­sori uni­ver­si­tari, aca­de­mi­cieni, jur­na­liști și, fireș­te, John Mil­ler care atră­gea ca un mag­net pe toa­tă lumea. Sin­cer, ca om, e un tip obiș­nu­it, dacă n‑ai ști că e unul din­tre cei mai buni chi­ta­riști ai lumii, ai zice că‑i Sile, curi­e­rul de la Car­gus. Dar ca muzi­cian, e un geniu!

Mil­ler a venit și cu teor­ba, era să spar­gă o lam­pă de cris­tal și să‑i scoa­tă ochii unei doam­ne care s‑a apro­pi­at să‑i cea­ră un auto­graf.

…..

Eram din ce în ce mai îngri­jo­rat că nu apă­rea Danie­la. Am cioc­nit un pahar de șam­pa­nie cu invi­ta­ții, am făcut cunoș­ti­ne noi, am pri­mit sute de feli­ci­tări. Pre­sa era „pe noi”, foto­gra­fii, inter­viuri, mă dureau făl­ci­le de atâ­tea răs­pun­suri stan­dard pe care le dădeam auto­mat ca un robot.

La al tre­i­lea pahar de bău­tu­ră a apă­rut. Mă ame­ți­sem și aveam chef de scan­dal. Ea îmi zâm­bea semea­ță ca o soție de domni­tor, cu bar­ba sus și niș­te miș­cări de ziceai că‑i născută‑n Bra­zi­lia și‑a dan­sat Sam­ba de la un an și trei luni. Toa­te pri­vi­ri­le s‑au îndrep­tat către ea. Came­ra­ma­nii, foto­re­por­te­rii, jur­na­liști. Medi­cii și pro­fe­so­rii pe care‑i cunoș­tea, au venit s‑o salu­te. Dar Danie­la era cris­pa­tă. Le întin­dea mâna…stângă. Foar­te curi­os!

Când m‑am apro­pi­at, am obser­vat că se far­da­se puțin. Și cam strâmb. Bea­tă nu era, pe nas nu tră­gea, nu fuma….Ce s‑o fi întâm­plat totuși? Mi‑a șop­tit dis­pe­ra­tă:

-Pigei, am făcut o pros­tie!

-Ce?

-Uite! Îmi pare rău! Te rog să mă ierți! Am vrut să‑o curăț îna­in­te să vin la spec­ta­col. Nu știu ce m‑a apu­cat. Prea era rugi­ni­tă! Ară­ta rău.

Și-și scoa­te șalul de pe mână.

Sfân­tă Mărie, bunu­le Iosif, sti­mați cetă­țeni din Betle­em! Vaza mea medi­e­va­lă din seco­lul al XVI-lea din fier for­jat era înțe­pe­ni­tă pe mâna ei. O cum­pă­ra­sem de la un anti­car din Geno­va, dădu­sem 3000 de euro pe ea, ară­ta fan­tas­tic, o dan­te­lă din fier for­jat, care se strâm­ta ușor, doar un copil ar fi putut să-și stre­coa­re mâna în inte­ri­or. Avea cer­ti­fi­cat de auten­ti­ci­ta­te și anul gra­vat pe fund: 1570, pe vre­mea când voie­vo­dul Mol­do­vei, Vasi­le Lupu, adu­cea la Iaşi de la Istan­bul moa­ş­te­le Sfin­tei Paras­che­e­va! O valoa­re! Iar Danie­la mi‑a frecat‑o cu Tix și Axion!

-Ști­am că e valo­roa­să, mior­lă­ia ea, dar avea ceva rugi­nă pe inte­ri­or și am vrut s‑o curăț. Să-ți fac o sur­pri­ză, Pigei știu cât iubești cură­țe­nia. Am băgat peria aia lun­gă, dar n‑am reu­șit așa de bine. Apoi am încer­cat cu spă­lă­to­rul de vase, ăla din sâr­mă, mă știi că‑s ambi­țioa­să! Am tot înde­sat mâna, am mișcat‑o până mi‑a rămas aco­lo. N‑am mai putut‑o scoa­te. Se înțe­pe­ni­se com­plet. Plus că s‑a și umflat. Pigei, m‑am neno­ro­cit, mâi­ne am o ope­ra­ție grea, ce fac? Tre­bu­ie s‑o tăiem!

– Cu ulei ai încer­cat?

-Nu func­țio­nea­ză!

-Cu apă?

-Nici atât!

-Băi, eu nu-mi dis­trug vaza medi­e­va­lă! Punct!

-Cum? Mâi­ne îl ope­rez pe Dro­su, spor­ti­vul, ăla cu rup­tu­ră de menisc. E pro­gra­mat. Cum să‑l des­chid cu vaza pe mână, ești com­plet diliu!

-Dilie ești tu! Nu mă inte­re­sea­ză! Îl ope­rezi cu stân­ga! Cu gura! Mie nu-mi strici vaza!

-Ți‑o plă­tesc! Am bani!

-Ai pe nai­ba!

-Am, jur! Am strâns pen­tru nun­tă…

-Ce? De nun­tă-ți arde? Nu mă mai însor, gata!

-Cum nu te mai însori? Din cau­za unei vaze medi­e­va­le? Fac ceva în ea, Pigei!!!

-Da? Ce vor­bești, soro?! Scoate‑o mai întâi!

În timp ce ne cer­tam, la noi veneau tot felul de oameni care ne feli­ci­tau, pe mine pen­tru spec­ta­col, pe ea pen­tru ide­ea cu strân­ge­rea de fon­duri. Danie­la se com­por­ta admi­ra­bil, pe mutri­șoa­ra ei nos­ti­mă nu se citea nici cel mai mic semn de supă­ra­re, dar eu aveam o față de suve­nir din Afri­ca.

Mă sufo­cam. Mi-am desfă­cut gule­rul cămă­șii. Nu-mi mai păsa de nimic. Îmi sim­țeam lim­ba invers, cu rădă­ci­na la vârf și vâr­ful în gât…

Tre­bu­ia să beau o tărie, că alt­fel cră­pam! M‑am dus la bar și-am oftat:

-Tequi­la!

Bar­ma­nul mi‑a pus în față un păhă­rel. L‑am pri­vit urât.

-O sti­clă vreau! Mare!

M‑am îmbă­tat cri­ță. M‑au dus pe bra­țe aca­să, habar n‑am ce s‑a mai întâm­plat după. Mi-au poves­tit băie­ții că m‑am urcat pe mese și-am înce­put să cânt ca un dement „Mul­țu­mim din ini­mă par­ti­du­lui”.

John și Danie­la s‑au machit și ei, cu ambi­ție și devo­ta­ment, John din plă­ce­re, Danie­la de supă­ra­re, ca și mine. Mil­ler se învâr­tea ca apu­ca­tul cu teor­ba prin­tre invi­tați, îi mai lovea din când în când pe chel­neri, le dărâ­ma paha­re­le de pe tavă sau din mâini. Iubi­ta mea își pier­du­se șalul în nebu­nia aia și stă­tea la vede­re cu vaza mea medi­e­va­lă înfiptă‑n mâna dreap­tă. Ziceai că‑i pira­tul din Carai­be, Jack Spar­row. Nu știu ce păre­re au avut invi­ta­ții, dar mi-au spus cole­gii de for­ma­ție că s‑au dis­trat copi­os, au râs până le-au ples­nit nas­tu­rii de la cămăși. O  lady foar­te boga­tă din Anglia, nu dau nume, chiar a cre­zut că e un spec­ta­col anu­me regi­zat pen­tru înve­se­li­rea publi­cu­lui și, într-un acces de opti­mism a donat 10.000 de euro.

Pe Danie­la au dus‑o la un ate­li­er auto, cunoș­teau ei aco­lo un mese­ri­aș dis­cret, care mi‑a tăi­at vaza medi­e­va­lă și a eliberat‑o pe nebu­nă din cap­ti­vi­ta­te. Obiec­tul era total com­pro­mis, dar domni­șoa­ra doc­tor a putut să-și ope­re­ze pacien­tul în con­di­ții opti­me, ba chiar inter­ven­ția a fost un suc­ces. Mare noroc are fata asta!

După ce au mai tre­cut câte­va săp­tămâni și s‑au mai liniș­tit ape­le, (vuia tot târ­gul des­pre ce s‑a întâm­plat la recep­ția de după spec­ta­col, s‑a scris și în zia­re!), ne-am hotă­rât să ne căsă­to­rim. I‑am invi­tat pe părin­ții noș­tri la un res­ta­u­rant din oraș, într‑o sâm­bă­tă.

Era o zi minu­na­tă de pri­mă­va­ră, copa­cii înne­bu­ni­se­ră pes­te noap­te și înflo­ri­se­ră cu toții, de ziceai că s‑au vor­bit între ei. Mă sim­țeam ușor ca ful­gul, dar totuși aveam emo­ții, recu­nosc.

Pri­ma dată au venit părin­ții Danie­lei. Of! Mi‑a pie­rit ori­ce chef de via­ță. El, cam la vreo 68–70 de ani, la cos­tum, căl­cat per­fect, căma­șă de pro­to­col, cra­va­tă. Dom­nul Avram era corect, aro­gant, pășea țan­țoș ca un cur­can. Mă pri­vea supe­ri­or, de par­că ar fi deți­nut secre­te­le supre­me ale între­gii ome­niri. El știa de ce a fost asa­si­nat Ken­ne­dy, ce culoa­re au ștram­pii Papei, unde sunt extra­te­reș­trii, cum se poa­te vin­de­ca ori­ce tip de can­cer, unde este comoa­ra din insu­la Oak, ce tai­ne ascund franc­ma­so­nii, cât fac radi­cal din 345789 și, în gene­re tot!

Mama soa­cră, mai tine­ri­că, îi ținea iso­nul la nesu­fe­ri­re. Dur­dulie, scor­țoa­să, îmbră­ca­tă cu țoa­le scum­pe și acce­so­ri­za­tă cu biju­te­rii fine. Își strâm­ba gura din minut în minut, transformând‑o într-un cioc ori­bil. Când se uita la mine, sim­țeam cum îmi înghea­ță vezi­ca uri­na­ră, instan­ta­neu.

Îmi era fri­că de ea! Feme­ia era în sta­re să mă ure­che­ze și să mă scoa­tă la tablă, la lec­ție. Părin­ții Danie­lei erau total dife­riți de fata lor, ea nu semă­na la nimic cu ei și lucrul aces­ta mă bucu­ra enorm.

-Ce nume este ăsta? Pigei? Janis Joplin?, m‑a luat pe nepre­gă­ti­te mama soa­cră. Danie­la ne‑a poves­tit des­pre dum­ne­a­ta, dar nu ne‑a venit să cre­dem. Cine și-ar putea bote­za copi­lul cu un ase­me­nea… nume?

-Eu!, a tunat tata care abia sosi­se. Bocă­nea și zăn­gă­nea cu cizmoa­ie­le lui de cow­boy, din pie­le de șar­pe și pin­te­ni în toa­tă regu­la.

Sfân­tă și nepri­hă­ni­tă muce­ni­ță Eca­te­ri­na! Tre­bu­ia să‑l fi văzut și voi! Era ușor beat, așa cum îi stă lui bine. Avea o pălă­rie dată pe spa­te, gea­că roș­ca­tă din pie­le întoar­să, cu fran­juri, blugi LEVI‘S și o căma­șă de hol­tei, roșu-fla­că­ră. Bine­în­țe­les, des­chi­să la patru nas­turi, atât cât să i se vadă părul sur de pe piept și tatu­a­jul cu un leu superb. (el e Fecioa­ră, dar a vrut să ducă în eroa­re gagi­ci­le!).

Mama Danie­lei a făcut: „Hii­i­i­i­ii”! și a repe­zit repe­de mâna la glan­da tiro­idă. Se sufo­ca. Era șoca­tă. Tata socru și‑a scos oche­la­rii de la ochi și a între­bat calm:

-Dom­nul?

-Ahăăă­hăăă, mmm, hehe­he, zzz­z­zm­mm!, a scos tata niș­te sune­te, pe care n‑am ști­ut cum să le tra­duc. Așa că i‑am sărit în aju­tor:

-E tatăl meu. Cor­nel Pan­de­le.

-Încân­tat! Eu sunt Artis­to­tel Avram. Pro­fe­sor de elec­tro­ni­că, la pen­sie și inven­ta­tor de renu­me. Dân­sa este soția mea, Este­ra. Pro­fe­soa­ră de ști­in­țe natu­ra­le. Ne bucu­răm că v‑am cunos­cut, în sfâr­șit. Sun­teți sin­gur? Soția nu ne ono­rea­ză?

-Ba ne ono­rea­ză, dar la ora asta… – și tata s‑a uitat la cea­sul de la mână, apoi pe fereas­tră, la cer, – nevas­tă-mea e în inter­sec­ția de la Foi­șo­rul de Foc și cap­tea­ză ener­gi­i­le pozi­ti­ve trans­mi­se din con­ste­la­ția Sirius…Cum o știu mări­ni­moa­să din fire, o să vă adu­că și domni­i­lor voas­tre așa, cam la vreo trei kile de „bucu­rii ste­la­re”. Le ține în poșe­tă. Vin­de­că pe loc insomnia, con­sti­pa­ția și impo­ten­ța. Garan­tat!

Am cre­zut că părin­ții Danie­lei vor face un atac de apo­ple­xie. Dom­nul Avram s‑a învi­ne­țit, apoi a tre­cut printr‑o gamă vari­a­tă de culori: gri-șobo­lan, ver­de, albas­tru, roșu. Soa­cră-mea toc­mai ron­ță­ia cumin­te niș­te caju și… s‑a îne­cat. A tușit. A hârâit. A mârâit. Apoi, ochii i s‑au bul­bu­cat și, pen­tru o secun­dă, am cre­zut că o vom pier­de. Dacă n‑ar fi fost fii­că-sa, să‑i facă mane­vra Hei­m­li­ch, zbu­ra sigur și direct spre con­ste­la­ția Siri­us.

În fine, ne-am liniș­tit, am coman­dat ceva de mân­ca­re, am desfă­cut o sti­clă de vin sec și am dis­cu­tat. Danie­la era vese­lă, la al tre­i­lea pahar, tata se machi­se și el, ceru­se vot­că și cân­ta „Cry Baby”, Joplin, of cour­se. Atmosfe­ra era miș­to. Doar socrii mei păreau c‑au mân­cat melci cruzi și buze de șobo­lan blond, așa erau de schi­mo­no­siți la mutre.

-Hm…Daniela, am întrebat‑o șop­tit, aco­pe­rin­du-mi buze­le cu pal­ma, ce-au, dom­nu­le, părin­ții tăi? Se simt rău?

-Nuuu! Așa sunt ei, stai liniș­tit! Să vezi când o să le spui ide­ea mea de nun­tă!

Și zâm­bea sera­fic, gen: n‑am făcut nimic, sunt com­plet nevi­no­va­tă…

-Ce idee? Care idee? Și de ce eu?, m‑am ener­vat. Dacă e vreo baza­co­nie de‑a ta, de ce nu le‑o spui chiar tu? De ce mă bagi pe mine la îna­in­ta­re?

-Danie­la, ce se întâm­plă?, a sărit tatăl ei. Ce tot șușo­tiți aco­lo? Nu e fru­mos! Ți-am expi­cat de atâ­tea ori că…

-Chiar!, i‑a tăi­at, tata, maca­roa­na. Nu tre­bu­ie să aflăm și noi data căsă­to­rie, locul și ora paran­ghe­li­ei?

Dom­nul Avram era stu­pe­fi­at. „Cât tupeu! Ce gro­bi­a­nism! Să fie între­rupt de un papițoi bătrân, beat și hipi­ot pe dea­su­pra! El, pro­fe­sor uni­ver­si­tar, care a înghi­țit 30 de ani praf de cre­tă la cate­dră și a lăsat repe­tenți zeci de stu­denți mito­cani, nea­tenți la sen­sul curen­tu­lui alter­na­tiv și nici la for­ma de undă uzu­a­lă! Să fie sigur, acest papa­gal cre­tin, că nu‑i va mai adre­sa vreo­da­tă o vor­bă! Just!” Și a făcut bot.

-Dra­gii mei!, s‑a lan­sat Danie­la într-un dis­curs cura­jos. (Avea o voce de feti­ță.) Eu și cu Pigei ne vom căsă­tori în luna august. Aș vrea ca nun­ta mea să fie una SPE-CI-A-LĂ!, și când a zis asta a bătut cu pal­ma în masă. Adi­că, vreau să‑i spun DA în…parapantă.

-În cee­ee?, a răc­nit madam Avram, uitând de bune­le manie­re.

-În para­pan­tă. Am și aran­jat deja, am închi­ri­at, deo­cam­da­tă, două dub­le. Într-una voi sta eu cu Pigei și‑n cea­lal­tă instruc­to­rul și ofi­țe­rul stă­rii civi­le de la sec­to­rul 3, care în tim­pul liber e și rabin, un tip extrem de dega­jat, cu idei libe­re, joa­că fotbal pe porunci și colec­țio­nea­ză pixuri roșii.

-În tim­pul liber e rabin? Cum așa? Danie­la, căsă­to­ria evre­ias­că se face numai între evrei, a stri­gat mama soa­cră, cu lacri­mi în ochi. Or, Pigei al tău e cato­lic, nu?! O căsă­to­rie „mix­tă” nu are nici un fel de vala­bi­li­ta­te con­form legii iudai­ce, deo­a­re­ce nun­ta tre­bu­ie făcu­tă “în legea lui Moshe și a lui Isra­el”. Ne batem joc de tra­di­ții? Hăhă­hăăă! Și dă‑i plâns.

-Mamă, îl iubesc pe Pan­de­le Petri­cei­cu!! Poa­te să fie cos­mo­naut, musul­man sau trom­pe­tă. E ale­sul meu și nu mă inte­re­sea­ză. Dra­gos­tea nu are reli­gie, e clar?!

Sim­țeam în capi­la­re că va ieși un mare scan­dal. Mă înjun­ghia și un cot, ăla stâng. Știa el! De ce dra­cu‘ nu m‑am gân­dit?! Ce‑a fost în capul meu de i‑am invi­tat la res­ta­u­rant? Ăștia or să se ia la păru­ia­lă, chiar dacă par așa inte­lec­tu­ali…

Toc­mai atunci a apă­rut mama. S‑a lăsat o liniș­te ca‑n cre­ier. Toți au amuțit. Radi­oa­să ca un înger, zâm­bi­toa­re, opti­mis­tă, doam­na Pan­de­le a ciri­pit vese­lă:

-Ce faceți, copii? Gata?

Cre­deți-mă că dacă se iveau Ceau­șes­cu din groa­pă, Mau­rer cu Gene­ra­lul Anto­ne­scu în câr­că, n‑ar fi gene­rat ace­lași efect. Am cre­zut că părin­ții Danie­lei se vor ridi­ca de la masă și vor ple­ca. Dar n‑au putut. Nu‑i mai țineau pute­ri­le. Era para­li­zați. Res­ta­u­ran­tul s‑a colo­rat în roșu, în ver­de, oran­ge și vio­let. Ca la disco­te­că. Mama avea pe ea „pele­ri­na spe­cia­lă”, una pli­nă de paie­te, (vreo 50.000) cum­pă­ra­tă în 1967 de la niș­te hipi­oți dilii din Ten­ne­s­see. Când se miș­ca, valuri de lumini și culori incen­diau totul în jur. De vis!

Dar spec­ta­co­lul era prea mult pen­tru cei doi vii­tori socri ai mei, care aran­ja­se­ră pe ei maxi­mum două culori și‑i con­si­de­rau infe­ri­ori pe ăia care se înțo­leau mai extra­va­gant. (chiar pro­pria lor fii­că!).

Mama nu s‑a inti­mi­dat de pri­vi­ri­le lor și s‑a așe­zat fru­mos la masă. A cerut bere și piz­za vege­ta­ri­a­nă, apoi, după ce s‑a ghif­tu­it bine, s‑a lan­sat în con­ver­sa­ție. Până atunci, tatăl Danie­lei a vor­bit cu pau­ze, clar, accen­tu­ând fie­ca­re sila­bă, așa, ca în fața unei cla­se de cre­tini, care nu înțe­leg de ce s‑au năs­cut pe lumea asta.

-…și o căsă­to­rie tre­bu­ie făcu­tă cu cap, doam­na Pan­de­le. Nu cu picioa­re­le. N‑am nimic împo­tri­vă dacă sun­teți de altă reli­gie, s‑au mai văzut cazuri…și nici noi nu ne ținem cu din­ții de tra­di­ții. Putem fi mai fle­xi­bili pen­tru feri­ci­rea copi­i­lor noș­tri. Dar să se dea cu para­pan­ta? Dum­ne­a­voas­tră sun­teți de acord cu așa ceva?

-Sunt!, a zis mama. În peri­oa­da aia, Pămân­tul și Soa­re­le sunt cel mai înde­păr­ta­te unul de celă­lalt, iar Soa­re­le se află în ali­ni­a­ment direct cu Siri­us. Căl­du­ra de vară este rezul­ta­tul încli­nă­rii Pămân­tu­lui în jurul axei sale, ast­fel ca lumi­na Soa­re­lui bate direct spre noi. Ce poa­te fi mai miș­to? Vreau para­pan­tă! Pigei, adu și marim­ba­fo­nul, cheamă‑l și pe nebu­nul ăla de John cu teor­ba lui și…va fi extra­or­di­nar.

-Și noi? Noi, părin­ții, ce vom face?, a chi­ță­it soa­cră-mea. Aris­to­tel sufe­ră de rău de înăl­ți­me, are ten­siu­ne mare, iar eu…

-Păpușă, noi o să facem un pic­nic. Adu­cem cor­turi, paturi, niș­te bere, îi tra­gem un gră­tar straș­nic și…gata!, a zis tata feri­cit. O dată îmi însor băi­a­tul! Hăhă­hă­hă­hă! Rock and roo­o­o­o­ll!!!

În cli­pa aia, am văzut cum doam­na Avram se scur­ge moa­le sub masă. Leși­na­tă. Câr­pă. Nimeni, nici­o­da­tă n‑o insul­ta­se în halul ăsta! Păpușă, auzi!

– Cum îți per­miți, dom­nu­le, să-mi jig­nești soția?, a urlat dom­nul Avram la tata, pe care‑l durea fix în pix de iste­ri­ca­le­le lor și lin­gea a paișpea vot­că. Dacă n‑aș fi un gen­tle­man, te-aș face har­cea-par­cea!

-Zău? Ia încear­că, bă, puți mic!

Când tata s‑a ridi­cat, dom­nul Avram îi venea până la bar­bă cu capul. Era de rău!

-Vă rog din suflet, nu vă cer­tați!, am implo­rat eu zadar­nic.

Până la urmă tot mama i‑a împă­cat. Nu știu cum. Cu vor­be, cu ges­turi, cu zâm­be­te, le‑a ofe­rit ener­gie ste­la­ră (avea în poșe­tă, că doar n‑a stat 3 ore degea­ba la Foi­șo­rul de Foc!)

Danie­la a resuscitat‑o pe mă-sa care dădu­se ochii pes­te cap, tata a ple­cat bocâ­nind cu cio­ca­te­le, iar mama a luat pozi­ția lotus pe unul din sca­u­ne. N‑o mai inte­re­sa abso­lut nimic, pen­tru că se făcu­se ora la care, de obi­cei, medi­ta. V‑am zis că face Yoga, da? Ne-am des­păr­țit și s‑a lăsat tăce­rea între noi.

Text si FOTO: Dana Fodor Mate­es­cu.

”Poveș­ti­le mele sunt vii și mă scot din minți. Mă rod pe dină­un­tru. Le cert și le iubesc, le mân­gâi, apoi le gonesc, le ucid și le rea­duc la via­ță. Sunt ale mele. Une­ori, mă îmbra­că de sus până jos, mi se prind în păr, la gât și pe fie­ca­re deget. Eu însămi sunt o poves­te”.

MN: Arti­co­le­le sem­na­te de Dana Fodor Mate­es­cu și publi­ca­te de coti­dia­nul onli­ne Man­ga­lia News, pot fi citi­te AICI. Meri­tă! 😀 În ace­lași timp, vă reco­man­dăm cu căl­du­ră să vizi­tați și colec­ți­i­le de Artă popu­la­ră de pe Artizanescu.ro și să coman­dați obiec­te­le de arti­za­nat pre­fe­ra­te. Artizanescu.ro — https://www.artizanescu.ro/ — res­pec­tă tra­di­ți­i­le româ­nești!


Man­ga­lia News, 08.06.2020.


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply