Christel Ungar: Am învăţat să‑i încurajez libertatea şi spiritul rebel | Campania TVR „3, 2, 1…Iunie. Restart, copilărie!”

0
166

Din 30 mai până în 30 iunie, Cam­pa­nia TVR „3,2,1…Iunie. Res­tart, copi­lă­rie!” ne pro­voa­că pe toţi să rede­ve­nim copii şi să reîn­vă­ţăm bucu­ria de a fi copil, în fie­ca­re zi.    

Din pri­ma cli­pă în care a apă­rut, ne‑a schim­bat via­ța pen­tru tot­dea­u­na. Nimic nu mai avea să fie la fel. Cerea tot tim­pul aten­ția neîm­păr­ți­tă a celor din jur cu o sigu­ran­ță ulu­i­toa­re. Pur și sim­plu, i se cuve­nea. Când era mic, obiș­nu­ia să spu­nă că de lân­gă Dum­ne­zeu din ceruri ne‑a văzut, i‑am plă­cut și și‑a zis că vine să stea cu noi. El ne ale­se­se! Era extrem de pre­zent, plin de ener­gie. Neîn­fri­cat, voia să încer­ce tot și nici­o­da­tă nu era des­tul. Nimic nu era des­tul de îna­lt, de rapid sau de adânc.

La doi ani juma­te, când a pus dege­te­le pe becul aprins, aproa­pe că am leși­nat; la trei ani, când a sărit în Tur­cia din bar­că, în mare, aproa­pe că am avut un atac de cord; apoi, la trei ani și patru luni, când a dis­pă­rut din fața Bise­ri­cii Negre, după slu­j­ba de Cră­ciun, în timp ce schim­bam urări cu pri­e­te­nii, pur și sim­plu sim­țeam că-mi pierd min­ți­le. Era zăpa­dă mare, frig și dis­pă­ru­se fără urmă. S‑a smuls, zvâr­lu­gă cum era, din mâna tată­lui său și dus a fost. L‑am cău­tat amân­doi pes­te tot, dar era de negă­sit, până ce m‑am gân­dit să mă pun în pie­lea lui și să mă las pur­ta­tă de pri­ma por­ni­re. Am deru­lat în min­te tot dru­mul par­curs și i‑am zis tată­lui său: cred că e în Pia­ța Sfa­tu­lui, la caru­sel… Aco­lo erai, cu ochi mari și obraji roșii, și nu înțe­le­geai de ce ne făcu­se­răm griji. Doi ani mai târ­ziu, a lăsat‑o pe instruc­toa­rea de schi cu ochii în soa­re, sus, în Pos­tă­va­rul, și a țâș­nit sin­gur la vale, căci avea nevo­ie de ceva. Sim­țul orien­tă­rii, pe care l‑a avut de mic, i‑a fost de mare aju­tor în ast­fel de oca­zii. Anii au tre­cut ca cli­pe­le. Dintr‑o dată, nu mai avea doi ani, nici trei, nici măcar patru. Eu, care o via­ță întrea­gă spe­ra­sem că se va opri la cinci ani, cum puteam să accept un vlă­j­gan de un metru 80, tânăr şi rebel?!

La înce­put, cre­deam că e un „Gică-con­tra”, după ace­ea, că voia să ne spe­rie, acum înțe­leg că era pur și sim­plu alt­fel, iar acel copil alt­fel avea pre­o­cu­pă­ri­le lui, opi­nia lui, liber­ta­tea lui. Ca să înțe­leg asta, a tre­bu­it să învăț să res­pect asta, am fost nevo­ită să admit că, dacă îi îngră­desc liber­ta­tea, se va înde­păr­ta de mine. Așa că am hotă­rât să gân­desc: dra­gă Basti, te rog să sari și pe vii­tor în mare, pune mâna pe ori­ce, ia‑o pe ce drum vrei, arun­că-te în necu­nos­cut cu bra­țe­le des­chi­se.

Acum doi ani a venit într‑o bună zi aca­să, în vacan­ța de pri­mă­va­ră, și ne‑a anun­țat că nu mai doreș­te să stu­die­ze socio­lo­gia la Vie­na, ci că va depu­ne tot efor­tul, ca să intre la Insti­tu­tul de modă de la Mila­no, pen­tru a deve­ni fashion sty­list. În pri­ma cli­pă am tre­cut prin toa­te stă­ri­le. După ce m‑am mai cal­mat, i‑am spus că bănu­i­sem asta de la înce­put, de când se îmbră­ca dife­rit, cu tot ce găsea prin casă. Cerin­țe­le mele în via­ță și în pro­fe­sie nu tre­bu­ia să fie auto­mat și ale lui. El tre­bu­ia să aibă cerin­țe­le lui, nece­si­tă­ți­le lui, dile­me­le cu care se con­frun­tă și să ajun­gă la deci­zi­i­le potri­vi­te care să‑i apar­ți­nă numai lui. Tot ce‑i ceream era să și le asu­me.

Din momen­tul in care m‑a numit Mut­ter, după ce văzu­se­răm împre­u­nă fil­mul lui Hane­ke „Pan­gli­ca albă”, ști­am că între noi va fi mereu o legă­tu­ră indes­truc­ti­bi­lă.

Vă invi­tăm să citiți con­ti­nu­a­rea pe tvr1.tvr.ro


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

LĂSAȚI UN MESAJ

Va rugam sa adaugati un mesaj
Va rugam sa introduceti numele