Academician Ioan Aurel Pop: Educația patriotică în familie și școală – temei al iubirii universale

0
326

Ioan Aurel Pop: ”Con­fe­rin­ța ținu­tă în parohia Tăuți (pre­ot paroh Flo­rin Paras­ca), comu­na Flo­rești (jud. Cluj), în aer liber, în 19 iunie 2020, cu res­pec­ta­rea regu­li­lor de dis­tan­ța­re fizi­că și cu o ten­din­ță de mare apro­pi­e­re spi­ri­tu­a­lă. A fost de față IPS Andrei, mitro­po­li­tul Clu­ju­lui, Mara­mu­re­șu­lui și Săla­ju­lui”.

Edu­ca­ția patri­o­ti­că în fami­lie și scoa­lă – temei al iubi­rii uni­ver­sa­le.

Nu am să înțe­leg nici­o­da­tă de ce „patria” a ajuns să fie un subiect de per­si­fla­re și chiar de dis­preț și de ce „patri­o­ții” sunt repu­di­ați astăzi, în anu­mi­te medii, ca fiind „națio­na­liști”. Veți spu­ne că și pe vre­mea lui Cara­gi­a­le era așa, numai că atunci, glu­ma era glu­mă, iar țara era țară. Gene­ra­ția lui Cara­gi­a­le – incluzându‑l aici pe dra­ma­tur­gul însuși – a con­stru­it Româ­nia Între­gi­tă.

Îmi vin în min­te mereu, de câte ori aud ast­fel de remarci fără noi­mă, cuvin­te­le lui Ion Cre­an­gă, din „Amin­tiri”: „Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gân­desc la locul naș­te­rii mele, la casa părin­teas­că din Humu­lești, la stâl­pul hor­nu­lui unde lega mama o șfa­ră cu moto­cei la capăt, de cră­pau mâțe­le jucân­du-se cu ei, la pri­chi­ci­ul vetrei cel humu­it, de care mă țineam când înce­pu­sem a mer­ge copă­cel, la cup­ti­o­rul pe care mă ascun­deam, când ne jucam noi, băie­ții, de‑a mijoar­ca, și la alte jocuri și jucă­rii pli­ne de hazul și far­me­cul copi­lă­resc, par­că-mi sal­tă și acum ini­ma de bucu­rie!”. Nu numai că le-am citit și reci­tit mereu, dar le-am auzit și ros­ti­te de Miha­il Sado­vea­nu, cu vocea sa incon­fun­da­bi­lă, păs­tra­tă în Fono­te­ca de Aur a Radi­o­di­fu­ziu­nii Româ­ne. De curând, mi‑a fost dat să aud – pe fon­dul cri­zei pro­vo­ca­te de un act vio­lent și tra­gic, de rasism, din Sta­te­le Uni­te – că nici Cre­an­gă și nici Sado­vea­nu, nea­pli­când prin­ci­pi­i­le „corec­ti­tu­di­nii poli­ti­ce”, nu mai sunt actu­ali și că ar tre­bui oco­liți. Bine că, deo­cam­da­tă, nu‑i con­dam­năm post mor­tem!

Cre­an­gă vor­beș­te des­pre bucu­ria copi­lă­ri­ei petre­cu­te în fami­lie și cu fami­lia: „Și, Doam­ne, fru­mos era pe atunci, căci și părin­ții, și fra­ții și suro­ri­le îmi erau sănă­toși, și casa ne era îndes­tu­la­tă, și copi­ii și copi­le­le megie­și­lor erau de‑a puru­rea în petre­ce­re cu noi, și toa­te îmi mer­geau după plac, fără leac de supă­ra­re, de par­că era toa­tă lumea a mea! Și eu eram vesel ca vre­mea cea bună și stur­lu­ba­tic și copi­lă­ros ca vân­tul în tul­bu­ra­rea sa. Și mama, care era ves­ti­tă pen­tru năz­dră­vă­ni­i­le sale, îmi zicea cu zâm­bet une­ori, când înce­pea a se ivi soa­re­le din­tre nori după o ploa­ie înde­lun­ga­tă: Ieși, copi­le cu părul bălan, afa­ră și râde la soa­re, doar s‑a îndrep­ta vre­mea și vre­mea se îndrep­ta după râsul meu…”.

Uni­ver­sul fami­li­ei era dub­lat de uni­ver­sul satu­lui, patria cea mică, iar teme­iu­ri­le edu­ca­ți­ei se puneau în aces­te uni­ver­suri. În fami­lie, se învă­țau pri­me­le noțiuni des­pre via­ță, cre­din­ța și cuvi­in­ța, dar, mai pre­sus de toa­te, cum să deo­se­bești bine­le de rău, cum să oco­lești răul, ca să faci bine­le. Natu­ral, copi­ii nu reu­șeau de la înce­put să facă asta, dar atâ­ta repe­tau până când reu­șeau. În fami­lie învă­țau lim­ba, obâr­șia moși­lor, cutu­ma, tra­di­ția, rân­du­ia­la locu­lui și mul­te alte­le. Veți spu­ne că lucru­ri­le s‑au schim­bat mult azi, în era digi­ta­li­ză­rii, că fami­lia și satul nu mai au ace­eași coe­ziu­ne, dar ce bine este pen­tru suflet să știm cum a fost oda­tă!

Poa­te des­co­pe­rim în acea atmosfe­ră – care le poa­te părea uno­ra idi­li­că – anu­mi­te con­stan­te, potri­vi­te să fie acti­va­te astăzi.

Școa­la adân­cea aceas­tă edu­ca­ție înce­pu­tă în fami­lie, prin ino­cu­la­rea în min­ți­le tine­re a cunoș­tin­țe­lor sis­te­ma­ti­ce des­pre țară și des­pre lume. Între aces­te cunoș­tin­țe, un loc impor­tant era rezer­vat date­lor des­pre Româ­nia și des­pre popo­rul român. Școa­la, mai ales prin dis­ci­pli­ne­le numi­te iden­ti­ta­re – lim­ba și lite­ra­tu­ra româ­nă, isto­ria, lati­na, geo­gra­fia, reli­gia etc. – con­stru­ia și înno­bi­la con­ști­in­țe. Și ce oameni au ieșit din aces­te școli, din moment ce au ono­rat cate­dre uni­ver­si­ta­re de pe toa­te meri­dia­ne­le lumii, ducând cu ei mesa­jul aces­tui popor de la Dună­re, de la Car­pați, de la Cri­șuri și de la Nis­tru! Ceva s‑a rupt între timp din coar­da sen­si­bi­lă a națiu­nii româ­ne, iar pier­de­rea aceas­ta s‑a pro­dus, în par­te măcar, prin per­ver­ti­rea edu­ca­ți­ei.

Ruși­nea pe care o resimt mulți inte­lec­tu­ali sub­țiri și rafi­nați, când vine vor­ba de Româ­nia, de iden­ti­ta­tea româ­neas­că, de uni­ta­tea noas­tră poli­ti­că, de ide­ea con­ser­vă­rii valo­ri­lor națio­na­le, de Emi­ne­scu și de Cre­an­gă (unul ajuns „cada­vru în deba­ra”, iar celă­lalt prea „țără­nos, regio­nal și arhaic”), de „calo­fi­lul” Coș­buc și de „națio­na­lis­tul” Goga etc., ne pla­sea­ză ca enti­ta­te etni­că, ca națiu­ne și ca țară într-un loc obs­cur, demn de com­pă­ti­mi­re și de dis­preț. De alt­min­teri, stră­i­nii veniți în ospe­ție pe la noi ne con­fir­mă mereu răul pe care ni‑l facem sin­guri noi, româ­nii. Răul aces­ta nu poa­te fi ega­lat de deni­gră­ri­le nici­u­nui stră­in, de nicio altă câr­ti­re, de niciun denunț făcut de ina­mi­cii externi pe la îna­l­te­le curți euro­pe­ne și euro-atlan­ti­ce (cum li se zice acum). Nu este vor­ba aici de cri­ti­ca cri­ti­cii! Că ne cri­ti­căm sin­guri este foar­te bine, numai că ne cri­ti­căm fără să punem nimic în locul rele­lor (rea­le ori ima­gi­na­re) con­sta­ta­te și o facem cu o pati­mă dem­nă de o cau­ză mai bună. Ne auto­fla­ge­lăm cu sete, cu înver­șu­na­re și cu ură față de țara aceas­ta, față de popo­rul aces­ta, față de tot și de toa­te de pe la noi. Se con­tu­rea­ză ast­fel o hidoa­să auto-leha­mi­te gene­ra­lă față de lumea noas­tră româ­neas­că.

Ceea ce este mai trist este că nu a fost așa mereu! Nici pe vre­mea când s‑a făcut aceas­tă țară, lide­rii nu se pur­tau cu mănuși, ci se veș­te­jeau reci­proc, se pârau, se înjo­seau în lim­baj colo­rat (la asta sun­tem cam­pi­oni și astăzi!). Dar, din­co­lo de ori­ce orien­ta­re poli­ti­că și chiar grad de cul­tu­ră, au pus împre­u­nă umă­rul pen­tru țară, aproa­pe la uni­son, ca într‑o sim­fo­nie. Exis­ta par­că atunci un cuvânt de ordi­ne subîn­țe­les: „să nu hulim cele sfin­te”, iar între aces­tea se aflau și țara și națiu­nea. Nu dau decât un exem­plu și nu unul din lumea lai­că – care se infla­mea­ză mult mai acut și se repe­de ușor la invec­ti­ve – ci din via­ța noas­tră bise­ri­ceas­că, greu încer­ca­tă și ea astăzi. De la 1744 (când Ioan Ino­chen­tie Micu Kle­in a con­vo­cat la Blaj un Sinod Gene­ral (un fel de con­gres națio­nal româ­nesc, din­co­lo de ori­ce dife­ren­ță con­fe­sio­na­lă), tre­când prin actul fun­damen­tal al națiu­nii numit Supplex Libe­l­lus Vala­cho­rum (1791–1792) și sem­nat de Ghe­ra­sim Adamo­vici (orto­dox) și Ioan Bob (gre­co-cato­lic), prin Revo­lu­ția de la 1848–1849 (Marea Adu­na­re Națio­na­lă de la Blaj, pre­zi­da­tă de epi­sco­pii Andrei Șagu­na, orto­dox și Ioan Lemeni, gre­co-cato­lic), prin Miș­ca­rea Memo­ran­dis­tă (1881–1894) și ajun­gând la 1918 (gre­co-cato­li­cul Iuliu Hos­su, vii­tor car­di­nal și orto­do­xul Miron Cris­tea, vii­tor patri­arh), ierar­hii celor două bise­rici româ­nești din Arde­al și lide­rii laici de ambe­le con­fe­siuni – deși nu se iubeau deloc, ba, dim­po­tri­vă, aveau dese momen­te încor­da­te și chiar con­flic­te – au fost împre­u­nă, uniți în asu­ma­rea rolu­ri­lor de lideri ai națiu­nii, nelă­sând să răz­ba­tă nicio fisu­ră în exte­ri­or.

Dife­ren­de­le erau nor­ma­le, dar până la țară și la națiu­ne.

Azi ne pre­zen­tăm, din păca­te, lumii, drept epi­go­ni jal­nici, anta­go­nici, gata de bâr­fe mărun­te și de dela­țiuni, de min­ciuni și de teri­bi­lis­me, de con­tra­fa­ceri și de șme­che­rii. Mai mult, ne mân­drim cu răul făcut seme­ni­lor, ca indi­vizi și colec­ti­vi­tăți, ne exhi­băm – sub mas­ca drep­tă­ții și sub pre­tex­tul one­s­ti­tă­ții – veni­nul, scoa­tem mereu la lumi­nă urdori și întu­ne­cimi, com­ba­tem ori­ce ini­ția­ti­vă de bine, tocăm mărunt până și ulti­me­le insti­tu­ții în care dez­o­rien­ta­ții români mai au o bru­mă de încre­de­re. „Iar­na vra­j­bei noas­tre” se pre­lun­geș­te – prin inge­ni­o­zi­ta­te româ­neas­că – sine die, încât nu mai vedem nicio sal­va­re.

În aceas­tă atmosfe­ră încăr­ca­tă de nemer­ni­cie, vin să vor­besc eu, cel din urmă menit, des­pre nevo­ia edu­ca­ți­ei chi­b­zu­i­te, din nou. Dar nu cred că se poa­te alt­min­teri, fiind­că prea mul­te auzim și vedem des­pre hăul țării, ca să nu ne pese. Aflăm în fie­ca­re zi lucruri nău­ci­toa­re, de genul: tre­cu­tul ne este macu­lat și min­ci­nos redat; pro­vin­ci­i­le isto­ri­ce ne des­part și nu ne unesc; dife­ren­țe­le regio­na­le din­tre români sunt și gene­ti­ce (baza­te pe ADN!); pre­zen­tul este catas­tro­fic; tine­rii nu pot stu­dia și nu se pot rea­li­za decât afa­ră; a te pune în ser­vi­ci­ul aces­tei țări este o cri­mă; în Româ­nia, doar hoții pros­pe­ră; imnul națio­nal este prost; ziua națio­na­lă este nepo­tri­vi­tă; lim­ba româ­nă este bună numai pen­tru înju­ră­turi; vii­to­rul devi­ne pe zi ce tre­ce tot mai sum­bru etc. În acest cadru, a îndem­na la luci­di­ta­te și la schim­bări în bine apa­re, pen­tru unii falși pro­feți, drept dova­dă de ramo­lis­ment și de seche­le comu­nis­te. Din toa­te aces­tea, spec­ta­to­rii atenți, subiec­ții, adi­că româ­nii de rând, nu pot înțe­le­ge decât un sin­gur lucru: că vine apo­ca­lip­sa și nu avem alt­ce­va mai bun de făcut decât să lăsăm totul bal­tă, să ne luăm lumea în cap, „să ne mutăm în altă țară” (ca‑n „Oltul”, de Octa­vian Goga). Cu alte cuvin­te, lumea noas­tră româ­neas­că este ire­me­di­a­bil rea, atât de rea încât – vor­ba unei femei sim­ple, de la țară, evo­ca­te de un mare actor – „mă mir că dimi­nea­ța se mai face ziuă”! Poa­te nu sun­tem demni decât de veș­ni­cul întu­ne­ric care va să ne loveas­că nu pes­te mult.

Cu toa­te aces­tea, dacă mai exis­tă edu­ca­ție (edu­ca­ție vie și nu făcu­tă prin apa­ra­te) pe lumea aceas­ta, popoa­re­le și patri­i­le tre­bu­ie să fie cunos­cu­te și pre­țu­i­te. Aceas­ta înseam­nă că „trea­ba” patri­o­ți­lor este încă de mare actu­a­li­ta­te. Ce poa­te să însem­ne con­cret aceas­ta? Înseam­nă că, în școa­lă, cunoș­tin­țe­le gene­ra­le nu se pot opu­ne spi­ri­tu­lui națio­nal și că cele două prin­ci­pii de com­ple­tea­ză și se armo­ni­zea­ză. De unde vine atunci marea adver­si­ta­te și chiar ură a uno­ra față de națiu­ne și față de spi­ri­tul națio­nal? Cred că vine, din­co­lo de anu­mi­te inte­re­se apă­ra­te deloc dez­in­te­re­sat, din cel puțin două con­fu­zii, pe care mulți le pro­mo­vea­ză din igno­ran­ță și incon­sis­ten­ță logi­că.

Pri­ma con­fu­zie se lea­gă de con­si­de­ra­rea națiu­ni­lor drept cau­ze ale con­flic­te­lor sân­ge­roa­se care au bră­z­dat ome­ni­rea. Or, cau­ze­le aces­tor răz­bo­a­ie sunt inte­re­se­le unor eli­te res­trân­se care au ajuns să domi­ne sce­na mondi­a­lă. Nu națiu­ni­le au declan­șat răz­bo­a­ie­le, ci ele au fost folo­si­te drept pre­tex­te și apoi drept „car­ne de tun”. Și chiar dacă anu­mi­te națiuni ar fi fost con­vin­se că răz­bo­i­ul este abso­lut nece­sar și ar fi agre­at declan­șa­rea aces­tu­ia, națiu­nea, ca enti­ta­te, nu este bla­ma­bi­lă. Răz­bo­a­ie s‑au pur­tat pe lumea asta și în nume­le dra­gos­tei, al fami­li­ei, al cre­din­ței reli­gi­oa­se, al liber­tă­ții, al demo­cra­ți­ei etc. Oare se cuvi­ne ca, pen­tru asta, să bla­măm dra­gos­tea, fami­lia, cre­din­ța, liber­ta­tea sau demo­cra­ția?

A doua con­fu­zie se refe­ră la supra­pu­ne­rea voită din­tre națio­na­lism (ca sen­ti­ment de dra­gos­te față de pro­pria națiu­ne) și xeno­fo­bie (ide­o­lo­gie axa­tă pe ura față de stră­ini), pe de o par­te și la con­gru­en­ța din­tre națio­na­lism și șovi­nism (ide­o­lo­gie care cul­ti­vă ura și duș­mă­nia între popoa­re și națiuni, pre­cum și ide­ea supe­ri­o­ri­tă­ții unei națiuni în raport cu alte­le), pe de altă par­te. Din aceas­tă pri­ci­nă, noțiu­nea de națio­na­lism, care era foar­te ono­ra­bi­lă până în pri­ma par­te a seco­lu­lui al XX-lea, a ajuns să aibă azi sens nega­tiv. Un națio­na­list nu mai este (pen­tru unii) un iubi­tor de națiu­ne și de națiuni, ci un ego­ist mânat de ură față de alții. Cum națio­na­lis­mul a deve­nit ciu­mat, nici națiu­ni­le nu au avut, în ochii mul­tor for­ma­tori de opi­nie, o soar­tă mai bună. Asta până de curând, când valo­ri­le unor națiuni – valori intra­te în coti­dian și con­si­de­ra­te eter­ne – au fost peri­cli­ta­te, ata­ca­te, dimi­nu­a­te și chiar dis­tru­se.

Azi, glo­ba­lis­mul arti­fi­ci­al și gân­dit ca armă împo­tri­va națiu­ni­lor este pus tot mai seri­os la îndo­ia­lă, iar spi­ri­tul națio­nal – con­si­de­rat de către mulți înve­chit sau relic­vă a isto­ri­ei – a reîn­vi­at în locuri unde părea ine­xis­tent, adi­că în Occi­dent, în Anglia, Fran­ța, Olan­da, Spa­nia, Ita­lia sau, mai aproa­pe de noi, în Polo­nia, Unga­ria, Cehia etc. Eu nu laud nea­pă­rat aces­te „reîn­vi­eri”, pen­tru că ele, dacă nu exis­tă vigi­len­ța insti­tu­ți­i­lor demo­cra­ți­ei, pot deve­ni pri­mej­di­oa­se. Dar sunt dator să con­stat că națiu­ni­le nu sunt (ca și popoa­re­le care le stau la bază) rea­li­tăți tem­po­ra­re, cre­a­te prin deci­zia omu­lui sau a unor insti­tu­ții ome­nești, ci sunt comu­ni­tăți orga­ni­ce, cre­a­te de Dum­ne­zeu, de isto­rie, de cutu­mă, de acu­mu­lări înde­lun­ga­te. Dar nici ide­ea glo­ba­lă nu este stră­i­nă spi­ri­tu­lui ome­nesc, pen­tru că oame­nii au visat mereu să frân­gă bari­e­re­le și gra­ni­țe­le, să comu­ni­ce liber și con­ti­nuu, să se sim­tă egali și cetă­țeni ai uni­ver­su­lui.

Cea mai mare eroa­re este con­tra­pu­ne­rea celor două prin­ci­pii, națio­nal și uni­ver­sal. Ele nu pot exis­ta unul fără altul.

În con­se­cin­ță, sun­tem obli­gați să reți­nem un lucru tul­bu­ră­tor: școa­la cea bună uneș­te și armo­ni­zea­ză cele două prin­ci­pii – uni­ver­sal și națio­nal –, ferin­du-le de exa­ge­rări, de con­fu­zii și de con­tra­dic­ții arti­fi­ci­a­le. Școa­la cea bună și auten­ti­că este a uni­ver­su­lui și a națiu­nii (națiu­ni­lor) în mij­lo­cul căre­ia func­țio­nea­ză. Apă­ra­rea spi­ri­tu­lui româ­nesc în șco­li­le româ­nești este o garan­ție a înțe­le­ge­rii, accep­tă­rii și pre­țu­i­rii tutu­ror celor­lal­te națiuni în cadrul con­cer­tu­lui – des­tul de dis­to­nant în acest moment – al Euro­pei și al lumii. Ser­vind națiu­nea româ­nă și lim­ba româ­nă, lice­ul are pri­vi­le­gi­ul de la sluji și alte națiuni, gru­puri etni­ce mai mari ori mai mici, lim­bi și dia­lec­te, de cir­cu­la­ție mai lar­gă ori mai res­trân­să, într‑o armo­nie uni­ver­sa­lă și într‑o comu­niu­ne glo­ba­lă.

Sunt oameni care se feresc să recu­noas­că rolul fun­damen­tal al edu­ca­ți­ei și care cred că prin mate­ma­ti­că, fizi­că și chi­mie, bio­lo­gie, muzi­că și astro­no­mie nu se face edu­ca­ție, ci că se trans­mit doar cunoș­tin­țe. Fals! Ori­ce pro­fe­sor, prin ori­ce dis­ci­pli­nă șco­la­ră, face edu­ca­ție, chiar dacă nu știe sau nu vrea asta. Dacă este așa – și așa este – oare nu ar fi mai bine să fim con­ști­enți de acest lucru și să facem edu­ca­ție bună, res­pon­sa­bi­lă, uti­lă pen­tru țară și pen­tru lume? Din păca­te, mesa­je­le proas­te se recep­tea­ză mai repe­de și mai ușor decât cele bune.

Dis­ci­pli­ne­le șco­la­re cla­si­ce sunt vala­bi­le, pen­tru că sunt veri­fi­ca­te de expe­rien­ța isto­ri­că. Nu este nevo­ie de dis­ci­pli­ne noi, din cel puțin câte­va moti­ve: vechi­le mate­rii șco­la­re aco­pe­ră cam toa­tă pale­ta cunoaș­te­rii; intro­du­ce­rea de noi dis­ci­pli­ne pre­su­pu­ne eli­mi­na­rea uno­ra din­tre cele vechi sau tre­ce­rea, mai pes­te tot, la câte o oră pe săp­tămâ­nă, ceea ce ar fi catas­tro­fal; noi­le cunoș­tin­țe sau dome­nii nece­sa­re (edu­ca­ția igie­ni­că, eco­no­mi­că, ban­ca­ră, de nutri­ție sănă­toa­să, eco­lo­gia, pro­tec­ția mediu­lui, poli­te­țea etc.) nu au cum să devi­nă mate­rii șco­la­re și nu este nevo­ie de acest lucru; este de ajuns să fie con­ți­nu­turi în mate­ri­i­le exis­ten­te. De când este lumea, edu­ca­to­rii i‑au învă­țat pe elevi cum să se poar­te în via­ță, cum să cir­cu­le, cum să vor­beas­că, cum să se pri­me­neas­că, cum să res­pec­te natu­ra și pe aproa­pe­le lor, ce să mănân­ce și cum să mănân­ce etc., fără ca pen­tru aceas­ta ele­vii să aibă nevo­ie de note, de teze și de alte dis­ci­pli­ne decât cele con­sa­cra­te.

Dis­ci­pli­ne­le de ști­in­țe exac­te, natu­ra­le și teh­ni­ce rămân esen­ți­a­le. Fără ele nu se poa­te face școa­lă, adi­că pre­gă­ti­re pen­tru via­ță. Dar hai­deți să nu renun­țăm la uma­ni­oa­re și să nu acu­zăm ști­in­țe­le soci­a­le de toa­te rele­le de pe lume, să nu redu­cem ore­le de româ­nă, de isto­rie, de lati­nă, de geo­gra­fie, de filo­so­fie etc.! Pe lân­gă alter­na­ti­va și pe lân­gă exer­ci­ți­ul min­ții pe care ni le ofe­ră, dis­ci­pli­ne­le aces­tea ne aju­tă să nu deve­nim pie­tre pes­te pie­tre.

Lim­ba româ­nă este cea mai fru­moa­să cre­a­ție spi­ri­tu­a­lă a popo­ru­lui român, este o con­struc­ție pe care numai noi, oame­nii, o putem dis­tru­ge, nu tim­pul, nu vân­tul, nu intem­pe­ri­i­le și nici catas­tro­fe­le natu­ra­le. Iar isto­ria este via­ța noas­tră, fiind­că în via­ța noas­tră se cuprin­de tot pre­zen­tul celor care au tră­it în tre­cut. Ca sămân­ța plan­tei, via­ța noas­tră are în ea toa­tă zes­trea lăsa­tă de îna­in­tași. De ce s‑o aco­pe­rim de igno­ran­ță? Azi, când ne ducem la Roma, la Paris și la Lon­dra și vedem un capi­tel corin­tic, o ogi­vă goti­că ori o sta­tu­ie de rege, împă­rat, poli­ti­cian sau om de lite­re ori de ști­in­ță, avem șan­sa să nu ne sim­țim ca vițe­lul la poar­ta nouă, ci să recu­noaș­tem, să pre­țu­im, să știm. Cum să con­ști­en­ti­zăm ceea ce avem șan­sa să vedem, dacă nu facem școa­lă seri­oa­să? Ome­ni­rea are o expe­rien­ță în pri­vin­ța edu­ca­ți­ei, iar aceas­ta tre­bu­ie con­ti­nu­a­tă și valo­ri­fi­ca­tă.

Să‑i pre­țu­im mai întâi pe elevi, pen­tru că fără ei pro­fe­so­rii ar fi de pri­sos și pen­tru că ei sunt pro­fe­so­rii de mâi­ne. O să ziceți că nu toți ele­vii se fac pro­fe­sori! E drept și nici nu tre­bu­ie, dar cei mai buni absol­venți tre­bu­ie să fie, măcar pen­tru o vre­me, și pro­fe­sori, fiind­că numai din pro­fe­sori buni ies elevi buni. Ele­vul este o mlă­di­ță, iar mlă­di­țe­le tre­bu­ie ocro­ti­te. Cel mai ușor lucru pen­tru un șef (iar pro­fe­so­rul este un fel de șef, fiind­că diri­jea­ză un grup) este ispi­ta de a fi iro­nic, orgo­li­os, rău, vin­di­ca­tiv. Evi­dent, la școa­lă, nești­in­ța ori alte aba­teri se cuvin sanc­țio­na­te, dar cu gene­ro­zi­ta­te, seni­nă­ta­te și blân­de­țe. Ele­vul este matu­rul in nuce și de el tre­bu­ie să avem gri­jă. Jig­ni­rea unui elev de către un pro­fe­sor poa­te să aibă urmări psi­hi­ce pen­tru întrea­ga via­ță a celui aflat în for­ma­re în momen­tul agre­siu­nii ver­ba­le. Tre­bu­ie, fireș­te, să‑i cin­stim și pe părin­ții ele­vi­lor, deo­a­re­ce ei le-au dat naș­te­re ele­vi­lor noș­tri, ei sunt foști elevi și ei veghea­ză ca răsa­dul să devi­nă fiin­ță matu­ră în întrea­gă.

Să avem gri­jă și de pro­fe­sori, care nu au nevo­ie de mare lucru, nu cer pen­sii spe­ci­a­le (cine le-ar da?) și nici averi mate­ri­a­le. Unde ați văzut pro­fe­sor bogat, bogat în sens pro­priu, nu cu niș­te bani puși deo­par­te pen­tru bătrâ­ne­țe? Pro­fe­so­rii nu pot deran­ja pe nimeni pe lumea asta, din moment ce se mul­țu­mesc cu un „Bună ziua!”, cu bine­țea fireas­că. Iar dacă cel care dă bine­țe mai ada­u­gă și vor­ba magi­că „Mi-ați fost pro­fe­soa­ră!”, ori „Mi-ați fost pro­fe­sor!”, atunci omul de la cate­dră nu mai are nevo­ie de nimic. Își opreș­te un nod în gât și mer­ge mai depar­te, poa­te adus ușor de spa­te, dar cu o lumi­nă în ochi care face să fie înno­bi­lat ca de o aură cereas­că.

Das­că­lii și ele­vii sunt ecu­a­ția șco­lii, iar ace­ia care au fost și sunt la școli de mare tra­di­ție pot spu­ne Et in Arca­dia ego!, pen­tru că sunt pri­vi­le­gi­a­ții sor­ții. Clă­di­ri­le au ros­tul lor, au valoa­rea și au far­me­cul lor, dar sufle­te­le con­tea­ză cel mai mult. Să le spu­nem tine­ri­lor că locul româ­ni­lor este în Româ­nia, că avem și noi școli bine, în care tre­bu­ie să învețe. Cori­fe­ii gene­ra­ți­ei Marii Uniri aveau locuri de mun­că extra­or­di­na­re (plăti­te regeș­te) la Paris sau în alte cen­tre din Occi­dent și, totuși, au venit la Cluj, ori la Bucu­rești, ori la Iași, ca să con­stru­ias­că pe solul părin­ți­lor și buni­ci­lor lor. Ei ne-au învă­țat – cum ar fi spus Vasi­le Pâr­van – „dato­ria vie­ții noas­tre”. Școa­la trans­mi­te vir­tuți și valori – din­co­lo de cunoș­tin­țe – dar trans­mi­te mai ales încre­de­re și spe­ran­ță.

Un das­căl nu are voie să uci­dă spe­ran­ța și să zdrun­ci­ne încre­de­rea. Iar cei care, acum un secol, au făcut Româ­nia Între­gi­tă au avut, se pare, mai mul­te cunoș­tin­țe decât noi, dar au avut, cu sigu­ran­ță, și mai mul­tă spe­ran­ță și mai mare încre­de­re, chiar și atunci când totul părea pier­dut. Secre­tul reu­și­tei lor a fost mun­ca, în acord cu vechiul ada­giu latin, uitat astăzi: „Natu­ra nu dă nimic omu­lui fără mare stă­ru­in­ță” (Nihil homini natu­ra, sine mag­no labo­re, dat).

Ar fi bine să le urmăm pil­da întru toa­te cele de bine, să ne învă­luim de setea cunoaș­te­rii și să con­struim, nu să dărâ­măm. Con­struc­ția înseam­nă a‑i învă­ța pe copii și pe tineri că edu­ca­ția, școa­la, cul­tu­ra, cre­din­ța sunt che­ia suc­ce­su­lui, nu ave­rea, învâr­tea­la, șme­che­ria și min­ciu­na. Îna­in­tea plă­ce­rii și a con­for­tu­lui, tre­bu­ie puse mun­ca și stă­ru­in­ța, iar îna­in­tea ego­is­mu­lui, tre­bu­ie să stea dăru­i­rea pen­tru aproa­pe­le nos­tru. Numai că, din aceas­tă dăru­i­re gene­ra­lă, nu ne putem exclu­de valo­ri­le noas­tre de români, fiind­că, dacă nu mai sun­tem români, nu vom fi nimic decât frun­ze în băta­ia vân­tu­lui.

Părin­ții și das­că­lii tre­bu­ie să‑i învețe pe copii enorm de mul­te lucruri care țin de esen­ța noas­tră uma­nă, dar unul nu poa­te lip­si din­tre ele: iubi­rea de neam, de stră­moși, de valori, fără de care nu avem cum să înțe­le­gem și să iubim alte nea­muri și alte valori și nici ome­ni­rea în ansam­blul ei. Ori­ce pădu­re tră­ieș­te prin arbo­rii ei, așa cum lumea glo­ba­lă exis­tă prin con­cer­tul națiu­ni­lor sale. Să facem ca „muzi­ca” aces­tui con­cert să aibă acor­duri divi­ne, capa­bi­le să expri­me „Oda bucu­ri­ei”!


Man­ga­lia News, 23.06.2020.


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply