MANGALIA – ORAȘUL COMORILOR. Episodul 16 din serialul ”Municipiul Mangalia, la 25 de ani”, de Aurelia Lăpușan.
Prima menţiune ca staţiune climaterică maritimă a Mangaliei, alături de celelalte staţiuni ale României, o face dr. Al. Saaber-Tuduri, într-o consistentă monografie publicată la 1900. ”Lângă Mangalia, în judeţul Constanţa, la 1 kilometru, se află apele minerale care izvorăsc din o grotă săpată accidental în masivul stâncos de lângă lacul Mangalia. Izvoarele sunt în număr de şapte. Poziţia e încântătoare, fiind situată pe marginea lacului Mangalia care-ţi aminteşte frumoasele lacuri din Elveţia şi având o privire admirabilă spre mare. Oraşul e situat pe un platou ridicat”.
Şi primul monografist al Dobrogei, Marin Ionescu Dobrogianu, descria, la 1904, Mangalia: ”În timpul verii, oraşul este vizitat de câteva familii pentru băile de mare şi cele sulfuroase. Pretutindeni în Dobrogea, Marea nu are o plaje mai întinsă şi mai frumoasă ca la Mangalia la închizătura lacului, apoi apele sulfuroase neavând instalaţiuni, sunt foarte puţin căutate.
“La un sfert de oră spre miazăzi de oraş, întâlnim băile sulfuroase de pe malul lacului Mangalia destul de puternice în efectul lor, însă puţin cunoscute şi apreciate din cauza lipsei de confort, stabiliment balnear etc.”
Aşa era prezentată aşezarea Mangalia în primul dicţionar de amploare, realizat sub auspiciile Academiei Române.
Dar soarta noului oraș cosmopolit a cunoscut sinuoasele drumuri ale istoriei străbătută de două conflagrații mondiale, de căderi și urcușuri. Mangalia a fost iubită și căutată de o lume bună, în special a Bucureștilor, de oamenii politici, de artiști, de protipentada vremii, devenind o stațiune de elită pentru iubitorii de artă și frumos. Nu atât legată de bogăția apelor minerale cu care a fost binecuvântată, cât pentru atmosfera de vacanță, mondenă, de adevărat oraș cultural exotic.
Balneologia s-a impus mult mai târziu în viața țării. Primul Institut de balneologie şi fizioterapie din România a fost creat la Bucureşti în 1949, cu rolul de a fi studiați factorii curativi naturali, realizându-se regulamente de cură şi metodologie de tratament. Institutul a avut la început trei secţii: studiul resurselor naturale – climă, ape minerale, nămoluri, exploatări şi captări de izvoare, instalaţii balneare speciale etc; balneofiziologie experimentală şi secţia de balneofizioterapie clinică.
Nu întâmplător, prima conferinţă naţională de balneologie organizată de noul institut s-a ţinut la Mangalia, în 1950. Cu acest prilej, profesorul M. Sturdza a lansat „Manualul de balneologie“. Cu acelaşi prilej, sunt propuse spre studiu izvoarele minerale sulfuroase-semitermale de lângă vechea instalaţie de băi sulfuroase de pe malul lacului Mangalia. Cele trei izvoare care izvorau foarte aproape unul de altul şi la o foarte mică înălţime deasupra nivelului lacului Mangalia erau abundente, cu o temperatură de circa 22-23 grade Celsius. S-a stabilit că în zonă era o ionizare mai puternică decât oriunde în regiunea pontică. [1]
În 1951 a fost elaborată prima lege care a clasificat staţiunile, delimitându-le pe cele de odihnă de cele de tratament, pentru a se putea realiza regimul de sanatorizare. Anul următor, au fost înfiinţate sanatoriile balneare specializate pe grupe de boli, reorganizându-se totodată cabinetele de specialitate de diagnostic şi tratament, în locul cabinetelor de policlinică.
În 1953 ia fiinţă, la Mangalia, primul sanatoriu antireumatic infantil în climat marin din România. În acelaşi an, în zilele de 30-31 august, se desfăşoară la Mangalia Conferinţa naţională de balneologie cu tema „Locul actual al balneofizioterapiei în readaptarea funcţională”.
Mai funcționa și Sanatoriul maritim TBC Mangalia, str. Vânători 9, aflat sub tutela Ministerului Sănătăţii, deservit de 111 salariaţi. Fusese înființat în 1938, prin reformarea Orfelinatului ”Olga Sturdza”, despre care am scris într-un articol anterior.
Ministerul Sănătăţii şi Prevederilor Sociale începe construirea în oraş a unui pavilion nou de 500 paturi, pentru extinderea sanatoriului TBC osteo-articular de copii.
Sanatoriul balnear pentru adulţi, dat în folosinţă în 1960 la Mangalia, îi avea ca arhitecţi pe Cezar Lăzărescu şi Dinu Gheorghiu, două din cele mai importante nume ale arhitecturii româneşti, la acea vreme. Aşezământul avea 500 paturi pentru copii, subsol, parter, 5 etaje şi centrală termică proprie.
Merită subliniat că în zona în care a fost construit noul sanatoriu balnear s-a descoperit o cruce ruptă în două bucăţi, cu un braţ incomplet. Pe o faţă era o inscripţie greacă, pe cealaltă una latină. Textul suna astfel: „Aici s-a făcut rugăciune spre pomenirea episcopilor Stefan“…, singurul nume păstrat pe piatră. Inscripţia atestă pentru prima dată episcopi în alt oraş al Scythiei decât Tomis.
Rezultată din necesitatea măririi capacităţii sanatoriului existent, noua construcţie a fost amplasată pe terenul dintre cele două pavilioane sanatoriale, pe faleza de sud a oraşului, cu orientare sud-est. Proiectarea a trebuit să asigure atât condiţiile favorabile tratamentului, dar şi o calitate arhitecturală şi tehnologică deosebită.
Edificiul avea profil balneologic şi ginecologic, policlinică pentru tratamente balneare, club şi restaurantul cu anexele sale, toate într-o soluţie conceptuală adaptată terenului denivelat. Autorul principal al acestei creaţii arhitecturale îşi argumenta opera: „Plastica exterioară este vibrată, cadenţa lamelară verticală împreună cu fila orizontală a planşeelor şi parapetelor desenând o textură albă, detaşată de fundul în penumbră al logiilor. Bazinul pentru hidroterapie, acoperit în evantai cu pânze subţiri cutate de beton armat, este în întregime vitrat asigurând o plăcută continuitate cu natura înconjurătoare şi cu peisajul marin.”39
Sanatoriul avea de la început amenajate instalaţii de băi calde, băi de lumină, instalaţii de electro şi fizioterapie, ionizări, săli de gimnastică medicală etc.
Lucrarea plastică „Marea şi tencuielile colorate“, de la Clubul Sanatoriului balnear îi avea ca autori pe Olga Porumbaru şi Ion Mitrici.
O nouă conferinţă naţională de balneologie şi-a desfăşurat lucrările în zilele de 30 august – 1 septembrie 1961, la Mangalia, pentru a marca 50 ani de la prima cercetare experimentală cu ape minerale din România şi 12 ani de la crearea Institutului de Balneologie şi Fiziologie.
Primele tratamente balneare s-au făcut în sanatoriul de la Mangalia cu nămol din Techirghiol. Până când o comisie guvernamentală care a analizat situaţia lacului Techirghiol a decis sistarea extragerii şi transportului de nămol pentru alte unităţi balneare decât cele riverane lacului şi a propus exploatarea integrală a nămolului din lacul Agigea, aflat în curs de dezafectare. În acest context excavarea de nămol din turbăria Hergheliei de la Mangalia devine o necesitate. Turba se recolta prin mijloace semimecanizate şi se depozita pe un teren apropiat, apoi se transporta spre sanatoriu. Construirea unei staţii complexe pentru extracţie şi pregătirea acestui produs natural la împachetări era imperios necesară.[2]
Zăcământul de turbă de la Mangalia are proprietăţi deosebite, fiind apreciat ca superior altor turbe din ţară şi străinătate. Din punct de vedere al acţiunii terapeutice, aceasta este în strânsă legătură cu proprietăţile fizico-chimice pe care le are, peloid, preponderent organic. În contact cu apa de mare, el şi-a îmbogăţit conţinutul mineral, în primul rând cu Cl, NaCl şi săruri de fier, ceea ce îi conferă personalitate şi, mai ales, cu cantitatea de acizi humici pe care o posedă, explicând astfel marea cantitate de apă pe care turba o poate reţine.[3]
Comitetul Executiv al Consiliului popular judeţean decide fuzionarea Sanatoriului balnear de recuperare Mangalia, cu Sanatoriul balnear Saturn, sub denumirea Sanatoriul balnear Mangalia, unitate de gradul l, de subordonare judeţeană. Noua unitate dispunea de 455 paturi pe tură şi alte 880 încălzite, în două secţii de tratament, având cabinet de specialitate, laborator clinic, laborator de radiologie, proceduri de balneofizioterapie, hidroterapie, electroterapie şi unităţi sezoniere. Este numit director Octavian Stănescu, medic specialist.
Reconstrucţia oraşului Mangalia. Necesitate sau abuz?
În cadrul DSAPC Constanţa, un colectiv de proiectare condus de arh. Gheorghe Dumitraşcu, elaborase un studiu privind problemele legate de dezvoltarea turismului pe litoral, la nivelul unei prime etape: 1966-1970, precum şi a anului 2000. Studiul de sistematizare a litoralului în vederea dezvoltării turismului se referea la întreaga Dobroge, inclusiv Delta Dunării. Proiectul a primit premiul Uniunii Arhitecţilor din România pe anul 1966.
Studiul pornea de la faptul că suprafaţa plajelor existente de-a lungul cordonului litoral românesc permite primirea unui număr foarte mare de turişti – circa 600.000 pe zi. O analiză a lacurilor cu proprietăţi terapeutice evidenţia, alături de Techirghiol sursele de la Mangalia pentru cură externă, existenţa depozitelor de turbă terapeutică pentru care litoralul ar fi putut prelua circa 400.000 persoane anual în circa 12.000 paturi permanente şi 25.000 paturi de cazare sezoniere ce trebuiau construite la Eforie Nord şi Sud şi Mangalia. Pentru copii, necesarul de trimiteri la cură balneară pe litoral urma să fie asigurat de cca 13.500 paturi, din care 1.500 permanente.
Studiul stabilea mai multe compartimente organizate în complexe turistice pe primul loc figurând cel al coastei de sud de la graniţa cu Bulgaria până la Costineşti, având centrul coordonator Mangalia şi incluzând staţiunile Vama Veche, Doi Mai, Mangalia, Mangalia Nord şi Neptun. Pentru sectorul Mangalia se propunea extinderea zonei turistice şi sanatoriale cu 2.700 de locuri în hoteluri, două complexe sanatoriale (din care unul pentru 500 de copii, altul pentru 1000 adulţi), un pavilion de tratament cu 500 proceduri pe zi şi, în sfârşit, crearea noii staţiuni la nord de oraş, cu o capacitate de 12.000 locuri, plaja asigurând şi 6000 locuri pentru vizitatori.[4]
Şef de proiect pentru reconstrucţia oraşului Mangalia a fost desemnat arhitectul Cezar Lăzărescu. Avea doar 32 ani şi îşi asuma o imensă răspundere pentru prezent şi viitor[4]. De altfel şi întregul plan de sistematizare pentru litoralul Mării Negre, de la Năvodari la Mangalia, poartă semnătura arh. Cezar Lăzărescu, arh. Gheorghe Dumitraşcu şi arh. Ion Cojocaru.[5]
Mangalia devine repede un singur şantier. Sub colţii buldozerelor se ivesc, însă, din pământ, vestigiile cetăţii Callatis. Dilema rămâne doar la nivelul specialiştilor şi al localnicilor. Decizia organelor de partid era una singură. Să se vadă din viitoarele construcţii măreţia noului regim!
Arhitectul prevede ca planul de sistematizare a oraşului să transforme radical zona centrală, punând în valoare frumuseţile naturale, dar şi urmele trecutului antic. ”Traseul zidurilor vechii cetăţi delimitează zona falezei, zona rezervată dezvoltării centrului de odihnă, scria clar şeful de proiect. Înconjurate de verdeaţă şi flori, aceste bătrâne ziduri şi porţi ieşite din nou la lumina soarelui vor povesti tinerelor generaţii viaţa vechii cetăţi.”[7]
Arhitect Grigore Ionescu, autorul unei masive istorii a Arhitecturii româneşti scria:
”La Mangalia, reconstrucţia aproape totală, făcută nu fără brutalitate uneori pentru o aşezare veche, bogată în vestigii arheologice şi colţuri pitoreşti, ne-a dat un oraş nou, în bună parte şi de locuire permanentă, ale cărui clădiri – hoteluri, restaurante, cluburi, vile, case şi sanatorii – vădesc o varietate de combinaţii plastice din păcate nu întru totul originale şi armonizate. Hotelurile, expresive şi confortabile, uşor diferite ca înfăţişare de cele de la Eforie Nord, şi dotările sezoniere sunt dispuse în linie de-a lungul falezei (arhitecţi Cezar Lăzărescu, Dinu Gheorghiu, C. Ionescu, N. Sulescu, M. Mateescu şi E. Wiener). În spatele liniei de hoteluri, strada de acces în localitate a fost mobilată cu mici blocuri de locuire permanentă şi cu câteva clădiri administrative (arhitecţi: I. Noviţchi, A. Florea şi V. Morariu). Legătura majoră cu strada de acces în oraş la faleză se face printr-o piaţă largă deschisă către mare, care are drept fundal peretele opac acoperit de un mare mozaic al Casei de cultură (arh. Nicolae Vlădescu)“.[2]
În primul an de reconstrucţie s-au realizat centrul de odihnă, cu o capacitate de 1.000 de paturi, un prim lot de 120 apartamente şi parcul sportiv.
Mai târziu, un fiu al oraşului, arhitectul Stephan Eleutheriadis, scria din Brazilia:
”Este de necrezut cum regimul comunist şi-a arogat dreptul de a planta pe ruinele cetăţii Callatis hoteluri şi construcţii cu finalităţi turistice şi utilitare, pentru a vâna devize de la turiştii occidentali. Tot astfel este de necrezut că având atâtea documente şi certitudini despre existenţa unei civilizaţii mediteraneene în partea cea mai evoluată şi prosperă dintre toate cetăţile greceşti de pe teritoriul României de astăzi, acelaşi regim comunist a ignorat-o, făcându-i să tacă pe arheologi şi rămânând surd la apelurile „Comisiei Monumentelor Istorice” şi a îndrăznit să planteze oraşul turistic cu o expresie străină mediului, climei şi trecutului lui istoric, lăsând să zacă sub aceste construcţii comorile unei civilizaţii de 2700 de ani”.[9]
”Perlele” litoralului
„Nu departe de Costineşti, către Mangalia, sus pe un promontoriu, în vecinătatea unui golf cu unda mării calmă şi plajă de argint, s-a deschis tot anul trecut( în 1960 n.n.) o nouă staţiune, deocamdată mică (hotelul are numia 250 locuri). Numele ei, Neptun, anul acesta a fost prima dată rostit de vilegiaturişti, dar în scurt timp, fără îndoială, va deveni renume. Căci Neptunul se bucură de o admirabilă aşezare la ţărmul mării, de apropierea unui lac cu apă dulce, straşnic de bogat în peşte, şi a unei păduri pline de fazani”.[5] Așa scriau ziariștii timpului, confirmând numele noii stațiuni, prima din lanțul celor care vor împodobi litoralul românesc.
Neptun este aşezată între pădurea Comorova şi ţărmul mării, dispune de două lacuri artificiale formate la marginea mării-Neptun şi Jupiter-are 17 hoteluri, vile, un sat de vacanţă, un camping de mare capacitate, o policlinică balneară pentru tratamente cu nămol de Techirghiol, un centru de tratament geriatric.
Prima etapă a staţiunii turistice Neptun s-a încheiat în 1967, avându-i ca arhitecţi pe Victor Sebestyen, Ludwig Staadecker, Horia Hudiţă, Constantin Săvescu, Virginia Lupu, Andrei Solari Grimberg.[6]
Cea de-a doua etapă datează din 1970 şi-i are ca arhitecţi pe A.Solari Grimberg, Liliana Belea, Sully Bercovici, Anca Borgovan, Alexandru Popescu Necşeşti.[7]
Mai târziu, pe rând s-au născut din spuma mării și alte ”perle”.
În 1970 au fost date în exploatare 17 hoteluri şi 16 restaurante şi s-a conturat staţiunea Saturn.
Saturn a intrat în circuitul turistic în 1973. Este creaţia arhitecţilor Constantin Rulea, Mircea Anannia, Dan Ioanovici, Toma Adam. Staţiunea se află mai la sud de ”surorile” sale şi se învecinează cu Mangalia, fiind practic cartierul de nord al vechiului oraş. Între Saturn şi Venus, între mare şi Iezerul Mangaliei se află cea mai bună plajă naturală din România.
Capacitatea de cazare este de 8.500 de locuri, staţiunea fiind avantajată şi de distanţa scurtă până la Gara Mangalia.
Venus, staţiunea localizată în partea sudică a litoralului, între Cap Aurora şi Saturn, dispune de o salbă de hoteluri cu nume de fete.
Construcţia ei a început în 1970, sub actul de creaţie arhitecturală semnată Şerban Manolescu, Kemal Ghengiomer, Nicolae Cuimdjoglu, Vasile Ţelea, Mircea Anania, Constantin Ghioca.
Staţiunea a demonstrat potențialul de valorificare a amplasamentului şi de diferenţiere a modului de cazare a turiştilor de la diferite capacităţi, forme şi regim de înălţime până la unităţi de cazare de tip vilă grupate în incinte, stradele sau alte forme de spaţii intime, diverse ca dimensiuni şi aspect, elemente cu aport important în oferta turistică.
Jupiter se întinde între pădurea Comorova şi ţărmul mării, care coboară şi aici în pantă lină sub apă. Centrul său îl formează lacul artificial Tismana, pe ale cărui maluri a fost construit hotelul Tismana cu 538 locuri, un restaurant, barul de noapte Paradis, hotelul Cozia.
Olimp, cel mai nordic dintre sateliţii oraşului Mangalia, a apărut pe hartă în 1965. Staţiunea era compusă pentru început din trei subansambluri hoteliere distincte. Un ansamblu realizat între anii 1970-1972, cuprindea 5 hoteluri cu nume de oraşe româneşti: Arad, Galaţi, Sibiu, Slatina şi Craiova – având împreună o capacitate de 1560 locuri. Un alt ansamblu, structurat cu rafinament pe jocuri de volume şi terase, construit în 1972, este compus din hotelurile Panoramic – 425 locuri, Amfiteatru – 680 locuri şi Belvedere – 467 locuri, toate orientate cu ferestrele spre mare.
Al treilea ansamblu este Olimp Nord, format din hoteluri purtând numele regiunilor istorice româneşti: Banat, Crişana.
În 1973 s-a dat în funcţiune cea mai interesantă dintre noile staţiuni, Aurora, reprezentată de 10 hoteluri şi 8 restaurante cu nume de pietre preţioase: Agat, Coral, Diamant, Rubin, Safir etc. Staţiunea este situată pe un mic promotoriu denumit Cap Aurora.
Concepţia arhitecturală este îndrăzneaţă, originală şi rafinată, hotelurile cu nume de pietre preţioase fiind construite pe faleza cu o înălţime de până la 20 de metri, cu descreşteri volumetrice până la nivelul plajei, astfel încât toate hotelurile se oferă privirii sub forma unor amfiteatre cu faţa către mare.
Staţiunea dispunea de 2.500 de locuri de cazare în cele 10 hoteluri clasate la 2 stele, toate având restaurant propriu şi acces facil la plaja aflată la 30-40 m.
Autori: arh. Dinu Gheorghiu, Gabriel Tureanu, Ştefan Steblea, Gabriel Iordăchescu, Ileana Neicu. Directorul şantierului a fost ing. Constantin Dumitrescu, sub conducerea căruia fusese realizat şi complexul turistic din staţiunea Olimp – ”Belvedere”, ”Amfiteatru”, ”Panoramic”.
Bibliografie:
[1] Atanasiu, George, Opere alese, Editura Academiei RSR,1977,p.371
[2] Arhivele Primăriei Mangalia, fond Consiliul local, dosar 6/1979,f.n.
[3] Laurian Şdic, Terapeutică şi recuperare pe litoral, Cinci ani de învăţământ, cercetare şi de terapeutică pe litoral, 1979, Constanţa.p.33
[4] Actualitatea tehnică din ţara noatră, în Arhitectura, nr.4, 1967, p.1-3
[5] O.D.Lirtoalul priveşte spre soare. În Almanahul turistic 1961, p.51
[6]. Ţelea, Vasile, Arhitectura secolului 20, Bucureşti, editura Capitel, 2005, p.69
[7]. Ţelea, Vasile, Arhitectura secolului 20, Bucureşti, editura Capitel, 2005, p.73.
(Text prelucrat și adnotat de autori — Aurelia Lăpușan și Ștefan Lăpușan, din lucrarea ”MANGALIA 100 DE REPERE”, Editura Next Book, Constanța, 2018).
MN: Întregul serial ”Municipiul Mangalia, 25 de ani în 25 de episoade”, poate fi vizionat la rubrica aniversară a cotidianului online Mangalia News.
Cititorii care doresc să-și procure monografia ”MANGALIA 100 DE REPERE”, de Aurelia Lăpușan și Ștefan Lăpușan, sunt invitați să ne scrie pe adresa redacției: [email protected]
Mangalia News, Sâmbătă, 23 mai 2020.
