Mihail Kogălniceanu, fermier de Mangalia. Episodul 8 din serialul ”Municipiul Mangalia la 25 de ani”, semnat de Aurelia Lăpușan

0
448

Miha­il Kogăl­ni­cea­nu, fer­mi­er de Man­ga­lia. Epi­so­dul 8 din seri­a­lul ”Muni­ci­pi­ul Man­ga­lia la 25 de ani”, sem­nat de Aure­lia Lăpușan.

Arti­za­nul Dobro­gei moder­ne, Miha­il Kogăl­ni­cea­nu, a fost unul din­tre pro­pri­e­ta­rii de tere­nuri din zonă. Cum­pă­ra­se mul­te hec­ta­re de pământ la Techir­ghi­ol, Mur­fa­tlar, Tuz­la, dar şi la Ilan­lîk şi Ghe­lin­gic, lân­gă Man­ga­lia. El  este fon­da­to­rul satu­lui Doi Mai.

Din păca­te, exem­plul per­so­nal pe care vro­ia să‑l dea mari­lor moşi­eri din Româ­nia, de a veni în Dobro­gea abia reve­ni­tă la ţară, şi de a inves­ti în afa­ceri imo­bi­li­a­re, l‑a lăsat sărac şi plin de dato­rii.  Prin­tr-un tes­ta­ment, anu­lat spre sfârşi­tul vieţii, şi‑a expri­mat chiar dorinţa de a fi îngro­pat în pămân­tul etern româ­nesc al Dobro­gei.

Cu ace­lea­şi gân­duri a ridi­cat la Tuz­la o cape­lă, unde la data de 6 sep­tem­brie 1884, când împli­nea 67 ani, dădea ordin să fie scri­je­li­te pe pisa­nia de inte­ri­or cuvin­te­le: ”Eu, Miha­il Kogăl­ni­cea­nu, fiul întâi năs­cut al mare­lui vor­nic de Mol­da­via, Ilie Kogăl­ni­cea­nu, după 46 ani de via­ţă şi lup­te poli­ti­ce, retra­su-m-am şi datu-mi-am un meri­tat repa­os în vechea pose­siu­ne a lui Tra­ian împă­ra­tul pe pămân­tul bătrâ­nei Dobro­ge.(…) Aici, în amin­ti­rea mari­lor eve­ni­men­te din 1877 şi 1878, la care am par­ti­ci­pat şi eu ca minis­tru de exter­ne, ridi­cat-am la moşia mea, de curând întru­pa­tă: capul Tuz­la pe Marea Nea­gră, aceas­tă bise­ri­că împo­do­bi­tă cu frag­men­te din anti­ca Mitro­po­lie a Con­stanţei, aşezând‑o sub patro­na­jul etern amin­ti­tor al repa­u­sa­tei mele mume Eca­te­ri­na Sta­vi­lă şi al soţi­ei mele, Eca­te­ri­na, năs­cu­tă Jora”.

Din păca­te, ave­rea din Dobro­gea a mare­lui român a fost scoa­să la vân­za­re sili­tă, cămă­ta­rii au insti­gat pre­sa, adver­sa­rii poli­tici şi-au făcut  o glo­rie din a dis­tru­ge ima­gi­nea pos­tu­mă a lui Mihai Kogăl­ni­cea­nu.

Pro­pu­ne­rea ca un sat să poar­te nume­le Doi Mai apa­rţi­ne zia­ru­lui Adu­na­rea naţio­na­lă din 21 sep­tem­brie 1869, ală­tu­ri de care alte comu­ne tre­bu­iau să se numeas­că Kogăl­ni­ceni şi Liber­ta­tea. În felul aces­ta se oma­gia data de 2 mai 1864, când se înfăp­tu­i­se sub lovi­tu­ră de stat refor­ma agra­ră a domni­to­ru­lui Ale­xan­dru Ioan Cuza, ţesu­tă  inte­li­gent de M. Kogăl­ni­cea­nu. Pe plan extern, momen­tul des­chi­se­se calea con­so­li­dă­rii auto­no­mi­ei fira­vu­lui stat român.

La data ace­ea, de admi­nis­tra­ţia Man­ga­li­ei depin­dea şi căt­u­nul Doi Mai, aflat la 4 km spre sud de oraş, pe dru­mul ce ducea  la Ilan­lik; era un sat com­pus din scro­pi­ţi adu­şi din Bucu­reşti, Iaşi şi Gala­ţi şi sta­bi­li­ţi aici de Miha­il Kogăl­ni­cea­nu, fon­da­to­rul satu­lui.

”Satul Două Mai — înte­me­iat de mare­le Kogăl­ni­ce­nau cu mus­cali din Bucu­reşti,- ori plu­gari din cuta­re sat nemţesc, scria H.Sanielevici, fac agri­cul­tu­ra cea mai raţio­na­lă şi mai pros­pe­ră: ară de vre­me şi adânc, cu cai voi­nici a căror rasă o îmbu­nă­tă­ţesc cum­pă­rând armă­sari per­che­roni de câte două mii de lei; sea­mă­nă, sece­ră, tre­ie­ră cu maşi­na; lasă pămân­tul să se odih­neas­că; cul­ti­vă pen­tru tre­bu­inţe­le lor zar­za­vat  şi nutreţ arti­fi­ci­al, au, în graj­duri sim­ple dar cura­te,  vite de rasă, foar­te bine îngri­ji­te; tră­iesc con­for­ta­bil în case des­tul de încă­pă­toa­re, cu mobi­le bune, cu per­ne de puf, cu baie de aburi, mănân­că bine, se îmbra­că sim­plu dar îngri­jit şi tră­iesc după toa­te regu­li­le igienei”.[1]

Savan­tul antro­po­log elveţian Euge­ne Pit­tard, care a vizi­tat Dobro­gea, la 1900, con­sem­na şi el că Man­ga­lia este un oră­şel amorţit, cu vreo mie două sute de locu­i­tori, împă­rţit în patru car­ti­e­re prin­ci­pa­le: tur­cesc la sud, lân­gă el cel tătar, în spa­te ţiga­nii musul­mani, iar în apro­pi­e­rea mării car­ti­e­rul româ­nesc. Ima­mul mos­che­ii Esma­han l‑a invi­tat pe călă­to­rul elveţian în minaret.[2]

În schimb, în satul  Doi Mai i‑a cunos­cut pe lipo­ve­nii din sec­ta sco­pi­ţi­lor. Aceşti oameni ”exe­cu­tă a la let­tre pre­cep­tul biblic: dacă un ochi te stin­ghe­reş­te, scoate‑l şi aruncă‑l în ghe­nă ». Toţi sunt muti­la­ţi de bună voie. Şeful poli­ţi­ei din Man­ga­lia îl asi­gu­ra­se pe savant că nu exis­tă nici o plân­ge­re împo­tri­va lor, că sunt paş­nici şi cin­sti­ţi, că şi-au con­stru­it case soli­de şi se ocu­pă cu agri­cul­tu­ra, nu beau, nu fumau.[3]

Orga­ni­za­ţia fuse­se fon­da­tă în anul 1772. Cu toa­tă vigi­lenţa guver­nu­lui rus, sec­ta­rii se înmulţeau de la an la an. La 1900 exis­tau aceşti sco­pi­ţi nu numai în aşe­ză­min­te­le ruseşti, ci şi în teri­to­rii ale Româ­ni­ei. Sco­pi­ţii mân­cau numai ouă, lap­te şi peş­te. Nu beau alco­ol, pen­tru ca să nu li se aprin­dă cor­pul şi să nu se deş­tep­te pasiu­nea.

« Doc­tri­na lui Seli­va­nov este împo­tri­va dra­gos­tei tru­peşti, moti­vân­du-se că feno­me­nul sco­pi­rii nu exter­mi­nă pofte­le natu­ra­le: sunt dovezi sigu­re că şi sco­pi­ţii s‑ar putea făli în rea­li­ta­te că nu bat la uşa iadu­lui, chiar şi după ce au azvâr­lit de la sine che­ia lui”, scria mono­gra­fis­tul Marin Ione­scu Dobro­gia­nu.

În Dobro­gea, sub admi­nis­tra­ţia tur­ceas­că, sco­pi­ţii erau pri­go­ni­ţi, accep­ta­ţi fiind numai cei anga­ja­ţi la paza hare­mu­ri­lor. În judeţul Tul­cea, la Suli­na, se găseau, în anul 1900, doar 19 fami­lii, iar în judeţul Con­stanţa, satul  Doi Mai  pare com­pus numai din sco­pi­ţi veni­ţi  din Bucu­reşti, Gala­ţi şi Iaşi.[4]

Mai târ­ziu, Ioan Duployen, unul din­tre cei mai pro­li­fici zia­ri­şti locali, într‑o  căr­ti­ci­că de buzu­nar numi­tă “Note de dru­meţie prin Dobro­gea”, des­crie satul Doi Mai având ”case curat zugră­vi­te, curţi îngri­ji­te, cu împre­j­mu­iri de şip­ci, mai toa­te boite în ver­de. La porţi, pe bănci de lemn — la toa­te porţi­le curţi­lor sunt fixa­te bănci — stau la soa­re oameni spâni cu toţii, îna­lţi şi spă­toşi. Cei mai tineri cu obra­jii de copil, cei mai în vâr­stă cu pie­lea feţei încreţi­tă în mii de riduri ca o foa­ie de hâr­tie pe care ai despărţit‑o după ce ai făcut‑o mai întâi ghe­mo­toc în mâini. Câte trei, patru sau cinci inşi pe o lavi­ţă, sca­peţii stau nemi­ş­ca­ţi şi tăcu­ţi ca niş­te sta­ne de pia­tră, pri­vind cu ochii ficşi în gol, fără să cli­peas­că măcar din gene, fără să vor­beas­că între ei, medi­tând cu gân­dul duşi la cine ştie ce mis­ti­că a sec­tei lor. Un lucru pare ciu­dat în “Doi Mai”. Şosea­ua ce taie satul în două e lun­gă de vreo trei kilo­me­tri. Ea tre­ce prin mij­lo­cul celor două şiruri de gos­po­dă­rii cura­te, îngri­ji­te cu meti­cu­lo­si­ta­te. Băr­ba­ţii stau pe la porţi­le curţi­lor şi aşa i‑am văzut tot­dea­u­na şi dimi­nea­ţa, şi la ami­a­ză, şi în amurg, ori de câte ori am tre­cut pe aco­lo. Copii n‑am întâl­nit ca în alte sate, jucân­du-se în col­bul şose­lei, agi­tând mâi­ni­le, chiu­ind la tre­ce­rea auto­mo­bi­le­lor sau, mai mult, în joa­că decât în rău­ta­te, arun­când cu pie­tre în urma maşi­nii. Femei de ase­me­nea nu am zărit pe nică­ieri cât am stră­bă­tut şosea­ua satu­lui. Curţi­le goa­le şi tăcu­te fixea­ză per­sis­tent pe buze şi în min­te ine­vi­ta­bla între­ba­re: Cine îngri­jeş­te cu atâ­ta drag de ordi­ne şi cură­ţe­nie toa­te gos­po­dă­ri­i­le aces­tea? Băr­ba­ţii stau la porţi, copii nu sunt în sat, iar feme­i­le sunt nevă­zu­te. Sat de celibatari?”[5]

în 1890, în Came­ră, M. Kogăl­ni­cea­nu ceru­se pen­tru locu­i­to­rii Dobro­gei o scu­ti­re de amen­da­re către stat. Dorind să ara­te între­gii ţări că slu­jeş­te legi­le gene­ra­le şi nu inte­re­sul său soli­ci­ta, în ple­nul şedinţei, ca legea la care se refe­rea să nu se apli­ce în cazul a doi pro­pri­e­tari din Dobro­gea: pen­tru el, pro­pri­e­tar la Con­stan­ța, Lazu, Man­ga­lia și Techir­ghi­ol şi pen­tru fiul său, Vasi­le, care îşi con­stru­i­se o casă fru­moa­să la Mur­fa­tlar.

”Am mun­cit şi cu gre­le sufe­rinţe am izbu­tit a da ţării mele moşi­i­le mănăs­ti­reşti gre­ceşti, eman­ci­pând ast­fel a patra par­te a pămân­tu­lui româ­nesc din  mâi­ne­le stră­i­ni­lor. Am lucrat mult pen­tru eman­ci­pa­rea mun­cii ţăra­ni­lor, am dat depli­nă încre­de­re în guver­nămân­tul  şi simţul de drep­ta­te al guver­nu­lui şi naţiu­nii mele, spre a spe­ra, ba chiar spre a fi încre­dinţat că va ier­ta fii­lor mei şi nepo­tu­lui meu darea de pământ ce se mai dato­reş­te pen­tru pămân­tu­ri­le stă­pâ­ni­te de fami­lia mea în Dobro­gea”.

Bibli­o­gra­fie:

[1] Sanie­le­vici, H.Icoane fugare.Documente omeneşti.Bucureşti, SOCEC &Co, soci­e­ta­te ano­ni­mă, 1921,p.42
[2] Cio­ro­iu, Con­stan­tin, Călă­tori stră­ini la Pon­tul Euxin,Bucureşti, Edi­tu­ra Sport turism,1984, p 190
[3] Cio­ro­iu, C.Călători stră­ini la Pon­tul Euxin, Edi­tu­ra sport-turism, 1984, p.105
[4] Ione­scu, Dobro­gia­nu, Marin, Dobro­gea în pra­gul vea­cu­lui XX, Bucu­reşti, SOCECU, 1904, p.201
[5] Duployen, Ioan, Note de dru­meţie prin Dobro­gea, Edi­tu­ra Răsă­ri­tul, Tip. Moder­na, Con­stanţa, f.a.(1940), p.5–6.

(Text pre­lu­crat și adno­tat de autori — Aure­lia Lăpușan și Ște­fan Lăpușan, din lucra­rea MANGALIA 100 DE REPERE, Edi­tu­ra Next Book, Con­stan­ța, 2018).

MN: Între­gul seri­al ”Muni­ci­pi­ul Man­ga­lia, 25 de ani în 25 de epi­soa­de”, poa­te fi vizio­nat la rubri­ca ani­ver­sa­ră a coti­dia­nu­lui onli­ne Man­ga­lia News.

Citi­to­rii care doresc să-și pro­cu­re mono­gra­fia MANGALIA 100 DE REPERE, de Aure­lia Lăpușan și Ște­fan Lăpușan, sunt invi­tați să ne scrie pe adre­sa redac­ți­ei: [email protected]


Man­ga­lia News, Sâm­bă­tă, 14.03.2020.


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

LĂSAȚI UN MESAJ

Va rugam sa adaugati un mesaj
Va rugam sa introduceti numele