Probabil, stîrni-voi oareșce reacții iacobine, dar, cu sinceritate, mărturisesc, onorată instanță și dragă tușă Varvara, că mi se rupe-n 14 (patrusprezece) părți egale, cîte șapte (7) de fiecare parte a străzii, cum vii dinspre gară, cînd afirm că la vremea mea, de acum peste 55 de ani, elevii, cu osebire din clasele mari, era tineri citiți, cu carte, bacalaureatul o spaimă organizată, pentru care trudeai din greu. Da, citeam, citeam pe rupte, la propriu și la figurat, fiindcă nu aveam altceva de făcut, înebuneam cu adrenalina și endorfinele neconsumate.
A! Întrunirile de sîmbătă, cu dans, cu cîte o bere pe șestache, în fum de “Carpați” fără filtru, prințesele, lebedele, poveștile cu cosițe purtau sarafane, veșminte egale, în lungime, la coloare, plus cordeluța pizdii-măsii, nu era voie cu părul despletit numai înafara școlii, și la urmă, la banchet! Le era acoperită partea de văzut a tinereții, dar tot răzbătea de sub stofa materialului, cîte un piept curios și în căutare de aer, după cum se zbuciuma la mers.
Și noi, “bărbații”, în uniforme, cu numărul pe brațul stîng, umilitoarea idee, pe care nu am să le-o iert niciodată. Da, mă, boule, plăvan ideologic, tovarăș cu dracul, cum puteam eu să îi scriu mamei că o iubeam definitiv și mortal pe “Monica 433”?
Tu, asprule, cu șapca ta soioasă și cozoroc crăpat pe-o parte, de atîta zmucit subaltern, știi tu cît era de frumoasă 433 și pe deasupra și prima pe clasă, împreună cu Laci Ghemant, 4o6, ce a ajuns mare sculă la NASA, ceva șef fără de care nu plecai pe Lună, așa de capul tău?
Ăștia am fost noi, cîte unul, cîte alta aduceau și din poduri, de prin cufere, cărți, așa am citit noi Blaga, în 1962, pe șest și l-am povestit cu mirare și de bine, la un an de la moartea sa. Am avut dascăli care, la unele materii, desigur, închideau cartea și ne vorbeau de la ei citire, la română, la istorie, ne dădeau notele cele mai mari, 9-le, 1o-le, dacă veneai să spui de la tine de acasă, din cititul tău!, orice altceva.
A! Careul, în curtea școlii, la evenimentele lui pește prăjit…, cînd stăteam noi în careu, Ceaușescu încă nu se ridicase cătinel – ficior în țară, domnea unul Ghiță Dej, care, în echipă, băga spaima în “burgheji”, incorect pluralul, dar musai pentru necesități de rimă. Nu erau timpurile simple, mai dispărea cîte un copil, ne învățasem să nu întrebăm, mai pleca peste noapte “madame Veronique”, proafa de franceză, dovedită șpioană imperialistă, aveam să aflăm tîrzior, cînd învățasem deja toate știmele limbii ruse cîntate, iar filmul lui Ciulei, “Valurile Dunării”, concura cu Dunărea albastră a lui Straus.
Naturlich, nu vă cere nimeni acum să știți cine a fost Ciulei, cine Irina Petrescu, nici nu vă pot cere să îmi recitați o poezie, din liceu, care v-a plăcut, v-a rămas în cîmpul cu flori al amintirilor. Da, aveți perfectă dreptate, chiar că nu știu cine mixează în seara asta la Castelul Banffy, dar eu făceam o altfel de vorbire despre ce ține de cartea fiecăruia, nu de ce se poate citi pe telefon, pe tabletă. Sigur, sunt și azi tineri aplecați pe carte, adînc și cu folos, știutori de carte, cu care poți povesti, ca de la cititor la cititor, ca de la artist la un alt artist, dar mai puțini, mai înspre locul unde se închid capetele cercului.
Am fost ca elevi, am fost ca studenți oamenii culturii, ai teatrului, de nevoie, dar și din necesitatea de a fi puternici, știutori în bine, ca să nu fim mai tîrziu vulnerabili și nebăgați înseamă.
Noi am avut grijă de cărțile pe care nu vreți să le citiți, chiar și numai dintr-o păgînă curiozitate. Nu am să pot niciodată să spun, chiar și unei amintiri, pe sms-eu, “433, te ib și ac”!
Cornel Udrea, martie 2020.
Mangalia News, 09.03.2020.
