Rebecă…, până la moarte! – Dana Fodor Mateescu

0
1012

farmec.ro
carturesti.ro%20

Rebeca se făcea din ce în ce mai rotundă. Picioarele se transformaseră în pâinițe albe și pufoase, brațele în cozonăcei, iar sânii în două brioșe cu lapte și vanilie. Avea o față de lună plină, cu pistrui și un zâmbet absolut fermecător. Era minunată. Aș fi mâncat-o, de dragă ce-mi era, dar m-ar fi închis ăștia pentru canibalism…

Până în luna a șaptea n-au prea existat incidente majore, slavă cerului. N-a căzut pe burtă când traversa bulevardul Ghencea, nu s-a curentat la mașina de spălat și nici nu și-a mai vărsat prenadez sau vopsea de garduri în cap. S-a mai ars la degete – e firesc, zic eu- a spart patru căni diferite, trei farfurii din cel mai vechi și frumos serviciu moștenit de la mătușa Iolanda Stern, și era să arunce blocul în aer, dar am intervenit eu la țanc. Vreți să vă povestesc?

Am lăsat-o singură într-o dimineață. Ea nu se mai ducea la școala unde preda, își luase concediu, mai mult de gura mea, că-mi era frică să nu pățească ceva.

-Să nu cumva să faci vreo tâmpenie, ne-am înțeles?, i-am zis înainte să trântesc ușa de la intrare și să ies.

M-am uitat la ceas. Era 7.30 dimineața.

Dar Rebeca s-a apucat să se epileze cu ceară din aia fierbinte. Și-a pus femeiușca strachina pe aragaz, a aprins focul și a lăsat totul baltă. Firește că a uitat de ceară, luându-se cu alte treburi (mă întreb ce urgențe avea ea, care nu e în stare să-mi aducă un pahar cu apă, fără să-l verse jumătate!). Recipentul era o strachină din tablă. S-a încins, ceara a clocotit și a curs pe flacără. Asta s-a stins. Ieșea gazul. (Aragazul era nou-nouț, am frecat trei ore la el, dar nu i-am mai redat fața!)

Publicitate https://www.mangalianews.ro/

Fumul gros a scos limba pe geam, ca un șarpe lung. Nea Toni, ăla de deasupra noastră, m-a sunat imediat, că-i lăsasem telefonul, în caz că…

Era ora 9.

-Alou, bă, n-auzi? Vecine! Mă, Paulică, mă. Iar să epilează nevastă-ta? Vezi că ți-a luat foc bucătăria. Și pute de-ți vine să verși! Băă, voi n-ați auzit dă lame dă ras? Învaț-o, bă, să să radă, dă-o Paștele mă-sii dă ceară, știi că am probleme cu trigliceridili!

În zece minute împingeam ușa apartamentului. Era deschisă…

Dumnezeule mare, frumos, bun și scump! Am simțit o suliță fierbinte în plămâni, în rinichi, o durere fizică. Imaginile erau apocaliptice, cel puțin pentru mine. În casă, fum gros, înecăcios și muzică la maximum. Manele, „cadou” de la nea Toni. Aerul meu puțea a șosete de electrician, din plastic, purtate timp de două săptămâni, apoi arse în foc. În bucătărie, nevasta lui nea Toni, veselă și la a patra bere Skol, curăța cu o daltă aragazul meu iubit, cu care mă mândream atâta. Mi-l zgâria cu râvnă și invidie proletară, am simțit-o până-n măduva degetului mic de la piciorul drept, care mă înjunghia de vreo trei zile.

-Hai să trăiești, mă Paulică…, iar o făcu Rebecuța de oaie!

De oaie? Îmi venea să răcnesc sincer, din toate alveolele mele pulmonare. Rebeca o făcuse de berbec, nu de oaie!

Pe masa din sufragerie, masa mea din sticlă, soția mea, în tricou și-n pantaloni scurți, cu burtoiul ăla mare plin cu fiică-mea încă nenăscută, stătea într-o rână, cu un crac în sus și altul îndoit sub ea. Nea Toni o rădea pe picioare! Cu o lamă pusă-ntr-un aparat, bănuiesc că al lui. Expert era, ziceai că face asta de douăj` de ani. Ținea labele alea de fost milițian pe albeața cărnii iubitei mele și scotea limba, așa cum fac copiii când desenează o casă, un pom, un pitpalac…

Ptiu, fir-ai al dracu de bețivan!

Holbam ochii și nu-mi venea să cred ce vedeam și nici ce auzeam. La combina muzicală, un Sony impecabil, nepângărit până acum de unghii soioase și manele, cânta Guță ceva despre străinătate. N-am înțeles prea bine vorbele.

-Ce faceți, dom`ne aici? am reușit să gem.

-Aaaa, păi nu vezi? O rad pă Rebeca, vrei să meargă așa la doctor? Ce fel de soț ești tu? Mititica, s-a chinuit cu porcăria aia dă ceară, erea să esplodăm acilea cu toții, vorba aia: ceara mă-sii! Hă, Hă, Hă!

M-am uitat la nevastă-mea. Era complet nevinovată! Și n-avea nicio jenă față de nea Toni, un străin, pe de-asupra și cretin. M-am înfuriat cumplit. Voi ce-ați fi făcut în locul meu?

Tocmai când aveam de gând să organizez un scandal monstru, din baie iese Tănțica, cumnata lui nea Toni. De fel din Zurbaua. Făcuse un duș. Era înfășurată în prosopul meu, și vorbea la telefon cu unu`. Știți cu eram la față? M-am văzut în oglinda cea mare de pe hol, am pe hol o oglindă mare, am dat o căruță de bani pe ea. Aveam fața roșie ca sângele.

-Ce cauți, Tanțo, în baia mea?

Mi-a făcut semn să tac. Era-ntr-o conversație importantă. Nu putea s-o întrerupă pentru a-mi da mie explicații.  S-a cărat sus, la ei în apartament.

-Și prosopul meu? mai apuc să zic…

-Ei las că nu ți-l mănâncă! sare Gina din bucătărie. Ți-l arunc io de pă balcon, stai liniștit. Auzi, mă, Paulică? Da` după bere nu să duce nimeni, că mi s-a uscat gâtleju` dă când frec la aragazu` ăsta.

Se învârteau toate cu mine. Mobila, tavanul, Rebeca, tablourile de la mămica…Însă nu știu cum, supărarea mi-a trecut ca prin farmec, pentru că s-a oprit curentul (se oprea des în cartier). Și atunci Guță a tăcut. Bine mai era!

-Hai că plec să iau bere, m-am trezit vorbind. Nea Toni, mata de care vrei?

-Io beau Tuborg, tânpita aia vrea Skol, vezi să nu-i iei mai mult dă patru, că iar aruncă toate țoalili pă geam și tot tu te superi…

-Care tânpită mă? Cine-i tânpită?, zbiera Gina din bucătărie. Dacă viu la tine, îți crăp capu` cu tigaia asta!

Am ieșit ca fulgerul pe ușă. Să nu-i mai văd, să nu-i mai aud, să nu-i mai respir.

Când să dau colțul blocului, nea Toni a urlat după mine:

-Pauleee, bă, Paule, ia și mie, trăi-ți-ar familia, nește țigări, că ale mele s-a termenat…

-De care?

-Cum de care? Kent lung, nu știi ce fumează Antonio Potârlă?

De la treaba asta au trecut vreo trei săptămâni în care a fost liniște în viața mea. Vecinii de sus n-au mai dat pe la mine, nu știu din ce motiv, iar prosopul ăla mare, în care se înfășurase Tănțica din Zurbaua, nu l-am mai văzut niciodată. Asta e.

Rebeca era bine, mai avea puțin și năștea. Medicul ei spunea că în februarie, la început. Eram așa de emoționat! Abia așteptam.

De Revelion am fost invitați la conacul șefului meu, domnul Emanuel Bercovicioiu. Mă aprecia foarte mult și eram, oarecum, prieteni. Chiar voia să-mi boteze fetița. Între timp s-a răzgândit. După Revelion nu mai răspundea la telefoane și m-a dat afară din firmă. O să aflați și de ce.

Vila domnului Bercovicioiu, o clădire monumentală, de epocă, în stil brâncovenesc, ridicată pe la 1900, era situată într-un peisaj mirific, la Sinaia. Avea o scară interioară, cu mâna curentă din lemn masiv de stejar, lustruit. Cum a zărit-o, Rebeca a rămas cu gura căscată:

-Oaaau, ce m-aș da pe ea! Zici că-i toboganul ăla mare din Herăstrău…

Am privit-o scurt și a lăsat capul în jos.

Nu ne-am dus cu mâinile goale, am cărat de toate: carne pentru fripturi, cârnați, plăcintă, prăjituri, un tort din marțipan, moartea doamnei Bercovicioiu, vin de țară, roșu, cozonaci. Nu eram numai noi invitați, ci mai mulți colegi de breaslă, contabili-șefi, economiști, bancheri, lume bună. Vreo 35 de inși educați, intelectuali, cu pasiuni normale, aveai ce să discuți și cum să te distrezi. Câțiva dintre ei fuseseră și la nunta noastră, așa că erau la curent cu belelele făcute de minunata de nevastă-mea. Și aveau și camere video!!!

Doamna Bercovicioiu ținuse ca de acest Revelion să fim îmbrăcați în haine de epocă, ca în anii 30-40. Noi am închiriat niște costume, eu avem un frac impecabil, Rebeca o rochie mai largă. La gât și-n urechi purta perle. Era entuziasmată și delicioasă ca o Amandină pe care ai pus și un strop de frișcă. Sărea într-un picior și bătea din palme. Arăta cam ciudat umflățică, dar nu-i stătea rău:

-Ce bine mă simt în casa asta, Paule! Atmosfera e extraordinară, numai oameni fini.

-Fii cuminte! Vezi ce porcării mai faci, ai grijă că ăștia sunt cu ochii și camerele de filmat pe noi. N-am chef să fiu bătaia lor de joc, ca atunci, după nuntă. Și nu uita că ești gravidă în opt luni, vrei să naști sub brad? Să nu te zbânțui, nu te dai pe scară, am observat că-ți luceau ochii-n cap. Să nu te prind!!!

Seara începuse promițător. Bărbații stăteau într-o parte, unii fumau, alții beau ceva. Femeile pe la televizor, altele vorbeau, erau pe la bucătărie, pregăteau mâncarea. Era frumos. De n-ar sparge Rebeca ceva!

Și apare madam Bercovicioiu:

-Doamnele mele, care dintre dumneavoastră mă poate ajuta un pic la o cremă și la ornat salata de boeuf?

Rebeca mea să nu stea la locul ei?

-Vă ajut eu!, zice și țup-țup, ca o căprioară borțoasă, a fugit la bucătărie.

Am vrut să spun ceva, dar am închis gura la loc. Presimțeam că va ieși nasol. Nu știu ce-a făcut acolo, dar când ne-am așezat la masă, am realizat trăsnaia. Rebeca decorase „nemaipomenit” salata de boeuf, aranjată frumos pe un paltou de juma` de metru lungime. O capodoperă culinară! Doamna Bercovicioiu, care era o femeie severă, crescută cu guvernantă și limba franceză de la doi ani, a făcut brusc o creștere de glicemie, din cauza nervilor. Salata avea niște desene complicate, de te lua groaza: o casă din murături, un taur, leu sau bivol, o pisică din morcovi, o fetiță cu boabe de mazăre-n păr și un copac falnic, pe care l-a umplut cu floricele din zahăr, destinate inițial tortului! A scris și „La mulți ani, 2004” cu toate că noi treceam în 2003.

Cei care ne cunoșteau, filmau de zor și râdeau cu sughițuri. Ceilalți, care nu știau cine e Rebecuța Dorneanu și cam ce făcea ea de obicei când era lăsată din mână, erau absolut încântați, fascinați, extraordinaaaar, ce frumooos! Doamnă, dar ce talent aveți, de unde v-a venit ideea cu mazărea? Acela e cumva un bou?

-Nu e bou, e un leu, zâmbea nevastă-mea, fericită de parcă ar fi luat premiul I cu aplauze și coroniță.

În fine, ne așezăm să mâncăm. Toți s-au repezit la salată. Am luat și eu o lingură. Mestec și mestec. Avea un gust straniu. Dulceag. Nu de maioneză. Sfinte Sisoie! E brânză? Ce dracu` o fi pus în ea?

-E delicioasă!, se trezește madam Bercovicioiu cu buzele albe. Cu ce ați amestecat-o? Ați mai adăugat, cu siguranță, un ingredient minune în ea?

-Am pus iubire, trântește răspunsul Rebeca, iar invitații țâțâiau încântați de o asemenea replică „excepțională”. Am pus iubire, brânza aia din cutia de pe masă și crema albă din castronel…

-Ceee?

Am fost convins că madam Bercovicioiu o să facă o criză de apoplexie. Nu mai avea aer. Tușea. Se înnegrise la obraz.

-Domna Dorneanu! Aceea din castronel era… crema mea pentru călcâie, cu zeamă de melci, îi face reclamă la TV, hârâia gazda, făcându-și vânt cu șervețelul.

-Da? N-am știut. Am crezut că trebuie să le amestec cu salata… Și care-i drama? Nu vă place gustul?

Nimeni n-a mai mâncat. Câțiva au vomitat cu patimă, pe hol, în baie, pe scară, pe unde le-a venit. Ce vreți? Oameni sensibili, finuți, nu ca Rebeca mea care lingea dero și mușca din semnele de circulație când o lovea damblaua poftelor ei de gravidă. Alții s-au dat la sticla de țuică și au lăsat mâncarea, trei dintre invitați au plecat acasă. Domnul Bercovicioiu și-a aprins pipa. Era nervos.

„S-a zis cu mine!”, mă chinuiau gândurile din cap. „Nu mai ajung eu director în firmă…Tocmai în prag de an nou! Ah, Rebeco, Rebeco, ce te-aș mai bate la curul ăla umflat ca un bostan!”

-Ce prefăcuți!, mârâia femeiușca mea, bosumflată. Până să le spun ce am pus în salată, s-au repezit ca chiorii să baloteze. Și acum? Hai că m-au enervat! Sunt eu de vină că babone a lăsat crema de călcâie pe masa din bucătărie? Și se mai laudă c-a fost la pension. Ce maniere! Mie-mi place. Mai pune-mi o porție.

Și Rebeca a ras jumătate de platou. Asta ca să le demonstreze tuturor că e bună. Am oprit-o înainte să pocnească și să ajungem la Spitalul Județean din Târgoviște și, eventual, la știrile de la ora cinci.

În noaptea aia, de la cumpăna anilor, s-au mai întâmplat câteva chestii„ mărunțele”. Contabilul-șef, unul bărbos s-a machit rău de tot și a adormit în zăpadă, afară. L-au scos mai mult mort decât viu, era țeapăn și zâmbea. Doamna Bercovicioiu s-a încuiat în camera ei și n-a mai ieșit decât dimineață, iar doi dintre invitați s-au certat, s-au bătut și unul a plecat acasă cu nevasta celuilalt. Dar nu din greșeală.

Spre ziuă, când mă pregăteam să mă culc, altă dandana. Un frate de-al domnului Bercovicioiu, mare amator de pistoale adevărate, jucându-se de-a hoții și vardiștii prin curte, a împușcat o găină din vecini. Biata de ea a decedat pe loc, n-avea încotro. Stăpânul înaripatei defuncte a venit peste noi, cu mare tărăboi, deoarece galinaceea era de prăsilă și se numea Cameluța. Plângea cu lacrimi cât pumnul, omul.

-Domnu` Bercovicioiu, Cameluța era ca și fata mea. Am crescut-o dă când era ou. Mie să-mi plătiți găina, al`fel discutăm în altă parte.

N-au avut ce face, așa că au băgat mâna în buzunar și au scos banii. Și nu puțini, că tatăl găinei nu era vreun tălâmb.

A doua zi, după incidentul de la masă, aveam de gând să plecăm. Dar șeful meu uitase totul, era vesel și încinsese grătarul afară. Se pregătea de focărit mititei tradiționali, șunci, porci, păstrăvi.

-Dar mai stați, de ce vreți să plecați?

-Mai stăm, am zis eu cam îngrijorat pentru că Rebeca privea spre ușa bucătăriei. Cred că avea de gând ceva.

După ce s-au făcut cărnurile, ne-am pus din nou la ospăț, am băut vin, țuică, m-am cam trotilat și eu. Am dansat…

La sfârșit, Rebeca, ca s-o îmbuneze pe madam Bercovicioiu zice:

-Mă duc la bucătărie să spăl vasele. E rândul meu.

Am vrut să o opresc, dar n-am mai reușit. Știam în ce stil spală soția mea farfuriile. N-o să ghiciți în veci, oricât v-ați bate capul. Vă spun tot eu și jur cu mâna pe cap că nu mint! Rebeca este o fire sportivă. Și în orice loc și-n orice clipă face câte un exercițiu fizic, mai ales de când e gravidă. Când șade la masă își rotește gleznele. Și la dreapta, și la stânga. Mergem să cumpărăm ceva de la supermarket? Execută 20 de aplecări în față. Când conduce autoturismul își întărește fesele, pe rând, și numără: unu, doi, trei. Era să facem și un accident într-o zi.

-Mai lasă bucile alea și fii atentă, ai cedează trecerea!!!, țipam la ea.

În fine, acum, la madam Bercovicioiu, s-a apucat să spele vasele din chiuvetă. Erau multe. Și, în timp ce freca ea acolo cu Axion, ridica unul din picioare în sus, la spate, ca balerinele. 50 cu dreptul, 50 cu stângul. Pentru mușchii fesieri, să vă învăț eu? Fermitate, tinerețe, prospețime.

Chiuveta era lângă ușa bucătăriei, astfel că, atunci când una dintre soțiile colegilor mei a intrat cu tava plină de farfurii de porțelan din ăla „de la nouă sute șapte” pahare de cristal și alte gingășii boierești, Rebeca tocmai era la ridicarea numărul 34. N-a auzit că vine cineva, curgea apa. Și buuum! Tava, din argint medieval, a sărit trei metri-n sus, farfuriuțele, paharele, cănuțele și ceșcuța din care mușcase și maica-mare, străbunica domnului Bercovicioiu, una de l-a „prins” în viață și pe Cuza, s-au făcut zob, mii și mii de ciobulețe. Catastrofă feroviară și nu alta! Nu vă mai spun ce-a urmat, că o să ziceți că-s vorbă lungă.

În orice caz, la plecare, domnul Bercovicioiu mi-a cerut bani pentru „gazul consumat în cele două zile”, cât am stat la dumnealui, și mi-a atras atenția că își va căuta un alt colaborator. M-a dat afară, adică. Deci, în prag de an nou am rămas fără slujbă, cu o nevastă borțoasă și cam tâmpițică. Albisem aproape complet. Eram negru de supărare.

Apoi, când mai avea vreo trei săptămâni până la termenul nașterii, s-a tot ținut scai de mine s-o duc la un concert extraordinar la Ateneul Român. Cânta „Madrigalul” și doamna Rebeca Dorneanu nu putea să lipsească.

-Nebuno, vrei să naști în acorduri de Bach și cântece de Gheorghe Cucu? Asta nu se poate! Mă opun!

A început să plângă. Cum dracu` să rezist? Mi-a fost milă. Am cumpărat bilete. Poate sunt eu exagerat. De ce să nască tocmai atunci? Și ne-am dus. S-a îmbrăcat într-o rochie neagră, mulată, din spate arăta perfect, dar dintr-o parte…

Și începe spectacolul. Madrigalii au cântat ca niște îngeri, mie mi-au plăcut, și nu sunt pasionat de genul ăsta de muzică. Dar, la un moment dat, aud în dreapta mea: „Au!” Mă uit la Rebeca, era albă ca varul la față.

-Ce ai?

-Apa. Mi s-a rupt apa!

-Ce apă? Unde? nu înțelegeam.

-Apa, tâmpitule, nasc!

Daaa. Eram cel mai mare tâmpit din lume. Nu mi-am dat seama că, din cauza emoției puternice, a muzicii remarcabile, a stării în care se afla, Rebeca ar fi putut naște acolo. Jos, la picioarele ei, era o baltă întinsă.

-Hai să mergem!, i-am ordonat. Și, pe celebra piesă corală, „Sara pe deal” am ieșit în glorie. Din sala mare a Ateneului Român am trecut direct în sala de nașteri, unde medicul ei o aștepta râzând cu gura până la ceafă. Rebeca, gătită-prună, coafată, rujată și sclipind în rochie de seară, urla cât o ținea gura. Nici că se putea să-mi facă o surpriză mai mare!

Mă rugam înfrigurat: „Doamne, fă să nu pățească ceva nebuna sau să nască vreun marțian, un excavator cu mânere, un elicopter cu picioare de țap sau naiba știe ce-i mai trece prin cap să nască, o cred în stare!”

Am ieșit în fața maternității și mi-am aprins două țigări de-odată. Ba nu, trei! După ce le-am fumat, m-a sunat medicul Rebecăi. Născuse. Erau bine amândouă. Vii și… normale. Deci, viața mea putea să meargă mai departe. Aveam părul alb ca un moș, dar simțeam că sunt fericit.

Dana Fodor Mateescu – Editura Cartea Românească.


Cărțile semnate de Dana Fodor Mateescu sunt AICI:


MN: Articolele semnate de Dana Fodor Mateescu și publicate de cotidianul online Mangalia News, pot fi citite aici. Merită! În același timp, vă invităm să vizitați și colecțiile de artă populară de pe Artizanescu.ro și să comandați obiectele de artizanat preferate. Artizanescu.ro respectă tradițiile românești! Mangalia News, 08.03.2020.



piese-auto-mangalia.ro

farmec.ro


Leave a Reply