SERIAL – Se întâmplă la case mari. La pas prin Țara lui Moș Crăciun, cu Liliana Pintilie. Primul episod.
Tocmai ce am venit de la o ședință cu părinții. Și, pentru că m-ați tot întrebat cum ar fi să vă povestesc ”de prin Nord”, vă spun sincer că, de multe ori merg pe drum și cuget la cât suntem de diferiți. Sunt prea mulți oameni din anturajul meu care ar vrea să știe cum e aici, dar și mai mulți care ar putea găsi motivația să fie și acolo ca aici. România este și va fi țara mea natală. Norvegia e țara mea adoptivă. Le iubesc pe fiecare în parte, ca pe copiii mei, în mod egal și, totodată, diferit.
Și da, mi-aș dori ca oamenii noștri să se gândească și la alții, la binele acela comun care e de preț, la potențialul pe care îl avem și ceea ce ne leagă: un viitor mai bun pentru copiii noștri. Nu promit să vă pot scrie zilnic. Nu am timpul necesar, nu e nici potrivit. Însă, probabil, o dată pe lună v-aș trimite un text care să reprezinte (poate) sămânța care va încolți mai târziu în noi/ei.
Se întâmplă la case mari. La pas prin Nordul îndepărtat
Pentru că de ceva vreme mi-a încolțit gândul că felul în care trăiesc oamenii aceștia de pe aici e bine de știut și pe la noi, am să aștern aici (în speranța că le voi da mai departe) gânduri, emoții, sentimente, despre viața de aici, văzută prin ochii unui român imigrant. Că, poate cine știe, așa cum zicea mama mea când eram copil: “Să te uiți în jur, mamă și să iei de la alții numai ce e bun”.
Suntem, așadar, în febra pregătirilor pentru balul de sfârșit de școală gimnazială, respectiv clasa a 10-a, aici. Ca să păstrez o linie a timpului, vă spun că febra a început în toamnă, prin luna octombrie (!!!). De la prima ședință, pe lângă părinții reprezentanți de la fiecare clasă finalistă, s-au prezentat și doi elevi de clasa a 10-a, cum s-ar zice, reprezentanții elevilor.
In vederea organizării propriului bal, au dat drumul la cerințe: Meniul să fie simplu, de preferat carne de pui, ca să le fie ușor și accesibil și musulmanilor, au auzit că DJ-ul de anul trecut ”a fost mișto” – deci îl vor și ei, mesele să fie pătrate, nu rotunde, culoarea decorului să fie bleu deschis, nu culori închise care să închidă atmosfera, în loc de desert, un tort generos și câteva sărățele – gustărele pe masă, ca să aibă ce face între melodii. Au trecut, desigur, în revistă transportul dus-întors și, să nu uităm, bugetul, pentru că ei se gândesc la buzunarele părinților, iar unii dintre ei au frați și surori la școală (care și ei au propriile nevoi financiare).
Stau eu intr-un cot si ma gandesc: oare sunt in locul potrivit sau copiii astia sunt de pe alta planeta? Adica s-au gandit ei la toate astea INAINTE sa vina la sedinta? Wow! In fine, imi retin surprinderea, stau cu urechile ciulite si astept restul. Reprezentantii copiilor au parasit sedinta (că, deh’ au spus ce au avut de spus) si am ramas noi, parintii.
Mesele le luam de acolo, meniul il stabilim cu seful buticului din zona (sa zicem un soi de Kaufland de pe la noi – va pregati platouri calde si le livreaza la cerere), sa inchiriem autobuz pentru toti e cam scump – asa ca se vor organiza parintii cu șofat cate 2-3 copii, avem fotograf, am stabilit data, tinem legatura cand si unde apar oportunitati de inchiriat / achizitionat tinute sofisticate second-hand, ne trebuie parinti – voluntari – supraveghetori.
Aici m-am blocat! Cum adica? Uite asa: 5 clase de a 9-a (care stau la coada sa aibă propriul bal la anul) vor participa cu cate 4 parinti, care vor da o mana de ajutor la bucatarie (exista si elevi voluntari la servire, nu am retinut cati), unii la intrare, unii prin prejurul locatiei, ca poate le vine petrecaretilor chef sa iasa la aer si … o dusca din boscheti (pusa de mai devreme bine). Iaca nu! Ca ochiul vigilent al parintelui vede tot. Omul poarta vesta reflectorizanta sa se stie ca reprezinta autoritatea. Se impart pe ture, vreme de 8 ore, cat tine petrecerea (cu tot cu deschis-închis ușa).
Va imaginati ca toate acestea le-am aflat de la prima sedinta si micile detalii se pun la punct pe parcurs (o intalnire/luna). Dar chiar si asa, ideea că oamenii astia, ale caror buzunare sunt mai burdusite decât ale noastre, se gandesc la buget, economie, siguranta copiilor lor, ma pune pe ganduri. Sunt lucruri de bun-simt pentru unii si aproape de neconceput pentru altii. Parintii si profesorii isi doresc ca acesti copii sa plece la liceu si mai tarziu in viata cu experiente frumoase. Gandul că după gimnaziu se vor imprastia care-cum-si-incotro vor vedea cu ochii, ii face sa aprecieze mai abitir momentul prezent, legaturile din primii ani de scoala, prieteniile ce s-au sudat in timp.
Bravo lor! Nu ar strica să luăm și noi un asemenea obicei.
Liliana Pintilie, corespondent Mangalia News în Nordul îndepărtat.
Mangalia News, 29.02.2020.
