Ziua domnului sculptor Brâncuși. ”Nu poate fi considerat un creator. Orice țăran neinstruit face asta!”

0
187

Sunt 144 de ani de la naș­te­rea Geni­a­lu­lui. Ple­cat din Hobi­ța să cuce­reas­că lumea. Artist ine­ga­la­bil. Tip fer­me­că­tor, mare iubi­tor de fru­mos. Și de fru­moa­se. Ne‑a dat Masa, Poar­ta și Coloa­na. Cei­lalți au luat aproa­pe tot. Comu­niș­tii l‑au cata­lo­gat ”modest”, au spus că nu se pli­a­ză pe doc­tri­na sta­li­nis­tă. Că e un bur­ghez neîn­țe­les, un impe­ria­list, că ori­ce țăran nein­stru­it poa­te face o ”Pogany” ori o ”Măi­as­tră”. I‑am dărâ­mat casa memo­ri­a­lă, am făcut, din ea, coteț. Și-am vândut‑o pe un cal și pe 500 de lei. Pes­te ocean, un ”nimic” de-al său se vin­de cu 25.000.000 de dolari. Ne‑a lăsat săraci și proști…

Șar­pe­le alam­bi­cu­lui toar­ce. E toam­na lui 1879, se lea­gă țui­ca, la cazan. Ăsta micu’ bate‑n trei ani. Ăi bătrâni merg să picu­re nis­ca­vai slană‑n gât, să poa’ să se ție treji pân’ spre dimi­nea­ță. Pici­ul, rămas sin­gu­rel, face pal­me­le căuș, bea pe neră­su­fla­te. Câte­va păsă­re­le care se învârt dea­su­pra capu­lui, apoi, liniș­te! Mama, Maria, se pune pe jela­nie, cre­zând că zgâm­bo­iu s‑a stins. Radu, tatăl, e dus la cules la vie, cu tot cu lău­tari. Vede sem­ne­le rău — pre­ves­ti­toa­re, schim­bă melo­dia de petre­ce­re într-una de îngro­pă­ciu­ne. Doar un megieș mai treaz, urlă după Baba Brân­du­șa, fel­ce­ra satu­lui. Muie­rea vine degrab’ cu o mână de bale­gă, o vâră sub nasul împie­tri­tu­lui. Plo­dul stră­nu­tă, lumea apla­u­dă ca la iar­ma­roc. Con­stan­tin Brân­cuși toc­mai a făcut pri­mii pași în via­ță colo, în Hobi­ța Pești­șa­ni­lor, în Gorj.

”Eu am făcut pia­tra să cân­te”…

La șap­te ani e păs­tor. Cât mioa­re­le-și văd de păs­cut, el cio­pleș­te în a sa lege: picioa­re de pat, lin­guri, stră­chini, ce‑l duce min­tea. La nouă, vop­seș­te la Târ­gu Jiu, dar vitri­o­lul îi arde mâna. La 11, e argat la un băcan din Sla­ti­na. La Crai­o­va, un indus­tri­aș, Gre­ces­cu, îi miroa­se talen­tul. Îl dă la Școa­la de Arte și Mese­rii din Târ­gul lui Iov. Pac, pasul la Școa­la Națio­na­lă de Arte Fumoa­se de la Bucu­rești.

Înce­pe cu ”Capul lui Lao­coon”, pri­meș­te o meda­lie de bronz. E 1903, când soseș­te coman­da unui monu­ment public, sin­gu­rul ce va pur­ta, în ora­șul lui Bucur, a sa sem­nă­tu­ră: bus­tul gene­ra­lu­lui – medic Carol Davi­l­la. Dar con­si­li­e­rii nu iubesc sta­tu­ia, se lea­gă de mări­mea nasu­lui, de epo­leți, de per­ciuni pro­e­mi­nenți. Supă­rat, Brân­cuși plea­că din sala de ședin­țe. A pri­mit doar pri­ma tran­șă din bani. De a doua nu mai are nevo­ie! Sudu­ie și asta e tot. Se gân­deș­te să ple­ce, pe jos, la Paris! Fai­ma lui Augus­te Rodin îl atra­ge. Peri­plul până în Ora­șul Lumi­ni­lor e un film de aven­turi. Își vin­de cea­sul ca să poa­tă tre­ce cu bar­ca lacul Con­stan­ța, se lipeș­te de o for­mă gra­vă de pne­u­mo­nie, e tra­tat la un spi­tal de maici… Își dă și hai­ne­le de pe el, pen­tru mân­ca­re. Aco­lo, lân­gă Turn, spa­lă paha­re, apoi pri­meș­te, de la Sta­tul Român, o bur­să pen­tru Școa­la de Bel­le Arte. E pre­vă­zut la cla­sa lui Anto­nin Mer­cie. Aici lea­gă pri­e­te­nie cu mare­le Ame­deo Modi­gli­ani. În 1906 și 1907 expu­ne pen­tru ochii pari­zie­ni­lor. Nu e mul­țu­mit, chiar dacă Rodin îi pri­veș­te ”Mân­dria” și zice: ”Nu‑i deloc rău, deloc rău…” Maes­trul îl vrea lân­gă el. ”Cos­ta­che” refu­ză. Naș­te fai­moa­sa pro­po­zi­ție: ”Nimic nu creș­te la umbra mari­lor copaci”.

E 1909. Are, la Paris, un ate­li­er, pe Mont­par­na­s­se. Gre­ii locu­lui îi trec pra­gul. Cel mai bine se înțe­le­ge cu Gui­l­lau­me Apo­l­li­nai­re, dar aces­ta plea­că într‑o lume mai bună, în 1918, în marea epi­de­mie de gri­pă spa­ni­o­lă.

Vame­șii ame­ri­cani nu‑l cred artist. Zic că a zămi­slit o pie­să indus­tri­a­lă!

Face ”Rugă­ciu­ne”, apoi ”Săru­tul”, pri­ma lucra­re cu ade­vă­rat ori­gi­na­lă. Vine cu 28 de vari­an­te pen­tru ”Măi­as­tra”. Explo­dea­ză. E che­mat la Bos­ton, la Chi­ca­go ori New York. Expu­ne ”Domni­șoa­ra Pogany”. Revi­ne la lemn. La fina­lul Pri­mu­lui Răz­boi Mondi­al visea­ză întâia ver­siu­ne din ”Coloa­na Infi­ni­tu­lui”, inspi­ra­tă din stâl­pii case­lor țără­nești. Acor­dă inter­viuri în pre­sa inter­națio­na­lă, e efer­ves­cent. E prea avan­sat pen­tru vre­mu­ri­le pe care le tră­ieș­te. Zămi­sleș­te ”Pasă­re în văz­duh”, dar lucra­rea este atât de abs­trac­tă, încât vame­șii ame­ri­cani o refu­ză: cred că sculp­to­rul vrea să intro­du­că, clan­des­tin, o pie­să indus­tri­a­lă în Sta­te­le Uni­te!

Îi e dor de țară. Revi­ne pe aiste melea­guri prin 1937, prin 1938. ”Masa tăce­rii”, ”Coloa­na infi­ni­tu­lui”, ”Poar­ta săru­tu­lui”. Are­thia Tătă­res­cu, soa­ța prim-minis­tru­lui, vrea să ridi­ce un monu­ment, aco­lo, în Târ­gu – Jiu, pen­tru ero­ii căzuți pe fron­tul pri­mei mari con­fla­gra­ții mondi­a­le. Brân­cuși ”vede” o coloa­nă fără de sfâr­șit. 16 ”măr­ge­le” puse una pes­te alta. Stă mile­nii până cio­pleș­te o buca­tă. Mun­ci­to­rii nu‑l pri­cep. ”Ce face, dom’le, ăsta, aici? Ce tot frea­că atât?”, se întrea­bă ei. Octom­brie 1938. Inau­gu­ra­rea capo­do­pe­rei.

”Nu pot să ter­min por­tre­tul tău. Nu pot să te fixez și să te defi­nesc. Ești viclean ca o vul­pe. Dar nu te pot pic­ta ca pe o vul­pe, fiind­că ai o ini­mă bună de țăran. Nu te pot pic­ta ca pe un om de ști­in­ță, deși ești deta­șat ca ori­ce savant. Ești un bucă­tar exce­lent. N‑am mân­cat nică­ieri o frip­tu­ră de ber­bec mai bună decât la tine. Cum să te pic­tez ca bucă­tar? Te văd că pos­tești zile întregi până la înfo­me­ta­re pen­tru a atin­ge sta­di­ul ilu­mi­nă­rii. Dar cum să te pic­tez ca pe sfânt? Când îți lică­re ochii de fie­ca­re dată când aduc târ­fe aici? Tu ai în figu­ra ta fațe­te atât de felu­ri­te, încât nu pot dese­na fizio­no­mia esen­ți­a­lă. Spu­ne-mi ce fațe­tă pre­feri? În jurul tău este mai mult mis­ter decât în jurul lui Rous­seau – Vame­șul”. (Ame­deo Modi­gli­ani, 1909).

Ca om, Con­stan­tin n‑a fost stră­in de iubi­re. De iubiri. Eile­en Lane e cu 20 de ani mai tână­ră. S‑a des­păr­țit de logod­nic, se teme de gura lumii. ”Să nu-ți faci pro­ble­me, te voi pre­zen­ta drept fii­ca mea”. Fata vrea mări­tiș, Brân­cuși nici nu doreș­te să audă. Peggy Guggenhe­im moș­te­neș­te o ave­re fabu­loa­să. Prin 1922, e în cău­ta­re de ”aven­turi sexu­a­le și artis­ti­ce”. Doreș­te a cum­pă­ra o ver­siu­ne a ”Păsă­rii în văz­duh”. Sculp­to­rul cere 4.000. De dolari. Devin amanți. El îi spu­ne ”Peggy­ța”, ea, fie ”țăran viclean”, fie ”zeu ade­vă­rat”. În 1940, se întoar­ce în SUA, pen­tru că al Doi­lea Răz­boi Mondi­al por­ni­se la drum. Maria Tăna­se e mare­le amor al vie­ții sale. Se iubesc cu tune­te, cu ful­ge­re, cu boce­te, cu gelo­zii. Se depart în 1939. Până la fina­lul vie­ții, imen­sul artist o va iro­ni­za, semn că amin­ti­rea “Pri­vi­ghe­toa­rei” îl va însoți pre­tu­tin­deni. Altă Maria, Bona­par­te îi pozea­ză pen­tru ”Prin­țe­sa X”. Cel­la Dela­vran­cea se ținea, și ea, în bra­țe, cu artis­tul. Poves­tea de dra­gos­te e recu­nos­cu­tă, spre bătrâ­ne­țe, de fii­ca lui Bar­bu Ște­fă­ne­scu.

”Când te ascult cum le zici, Mărie, aș fi în sta­re să dăl­tu­iesc pen­tru fie­ca­re cân­tec de-al nos­tru o Pasă­re Măi­as­tră! Auzi tu, fată, mă înțe­legi? Vezi, tu, Mărie! Am colin­dat toa­tă lumea, mă cunoaș­te tot pămân­tul prin ce m‑am pri­ce­put să fac, dar când aud cân­te­ce­le nos­tre, mă apu­că un dor de țară, de olte­nii tăi și-ai mei, de apa tân­gu­i­toa­re a Jiu­lui, de satul meu… Auzi? Mă înțe­legi?” (Con­stan­tin Brân­cuși către Maria Tăna­se).

Dar anii curg. A avut lumea la picioa­re. David Roc­ke­fe­l­ler l‑a între­bat dacă‑l poa­te aju­ta cum­va. I‑a spus să‑i mătu­re ate­li­e­rul. A expus în Fran­ța, la Amster­dam, în Sta­te­le Uni­te, Anglia ori Elve­ția. Comu­niș­tii insta­u­rați la noi au vrut să‑l igno­re, dar n‑au avut cum. ”Cos­ta­che” era prea mare, așa că în decem­brie 1956, ”Muze­ul de artă” des­chi­de pri­ma expo­zi­ție per­so­na­lă Brân­cuși din Euro­pa. Era, însă, prea puțin și prea târ­ziu.

Brân­cuși în al său ate­li­er

În mar­tie 1957, sculp­to­rul îl chea­mă lân­gă al său pat pe arhi­e­pi­sco­pul Teo­fil, pre­ot la bise­ri­ca orto­do­xă, spre a se spo­ve­di și a se împăr­tăși. ”Sunt în fața per­de­lei celei negre, nimic nu mă mai inte­re­sea­ză. Vreau să mor”, îi spu­ne aces­tu­ia. ”Mor cu sufle­tul neîm­pă­cat că voi putrezi în pământ stră­in, depar­te de fiin­ța cea mai dra­gă, mama mea”. Se stin­ge pe 16 mar­tie 1957. E cobo­rât la cele sfin­te în cimi­ti­rul ”Mont­par­na­s­se” din Paris.

Căli­ne­scu, Jalea, Sado­vea­nu. Toți aceștia l‑au arun­cat la gunoi! 

Citiți con­ti­nu­a­rea aici: ferratum.ro/ziua-domnului-sculptor-brancusi

Arti­col scris de Cătă­lin Opri­șan.


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

LĂSAȚI UN MESAJ

Va rugam sa adaugati un mesaj
Va rugam sa introduceti numele