Simeon Petrescu și Lev Troțki. Episodul 6 al serialului ”Municipiul Mangalia, la 25 de ani”

0
255

”Pe fon­dul înghi­ţi­to­ri­lor de săbii poli­ti­ce şi al echi­li­bri­ş­ti­lor în vor­be, fos­tul gim­nast de circ Sime­o­ne Uni­ver­sul, în cali­ta­te de poli­ti­cian de pro­vin­cie, apa­re, cu bri­li­an­tul său de la Chi­ca­go pe dege­tul ine­lar, nu ca o figu­ră întâm­plă­toa­re, ci ca una sim­bo­li­că”.[1]Lev Tro­ț­ki.

Sime­on Petres­cu s‑a năs­cut în 1854, la Silis­tra și a urmat lice­ul la Sf. Sava, în Bucu­rești, apoi cur­su­ri­le “Şco­lii de gim­nas­ti­că şi scri­mă”, iar nume­le lui se află prin­tre pri­mii absol­venți, ală­tu­ri de Nico­lae Veles­cu, N. Rădu­les­cu, Andrei Bagav şi alţii.[2]  În 1876, cali­fi­cați maeş­tri de gim­nas­ti­că, echi­va­len­tul pro­fe­so­ri­lor de mai târ­ziu, deo­po­tri­vă spor­tivi şi instruc­tori, sunt răs­plătiți cu meda­lia de aur, la pri­mul exa­men-con­curs de scri­mă orga­ni­zat de soci­e­ta­tea “Tirul.”[3]

Simion Petres­cu este numit la cate­dra de scri­mă a Uni­ver­si­tă­ţii Bucu­reşti, în para­lel cu cea de gim­nas­ti­că a Lice­u­lui “Matei Basa­rab”. Dar nu a stat mult, căci în octom­brie 1878 a ple­cat să colin­de lumea, ajun­gând în Ame­ri­ca şi Afri­ca.

În octom­brie 1878, Simion Petres­cu a ple­cat să colin­de lumea, însoţindu‑l pe men­to­rul său, Ghe­or­ghe Mocea­nu, autor al unor „Memo­rii asu­pra gim­nas­ti­cii şi călă­to­ri­i­lor mele în Euro­pa, Asia, Afri­ca şi Ame­ri­ca“, car­te apă­ru­tă  în 1895. Gh. Mocea­nu este soco­tit deo­po­tri­vă şi pro­mo­to­rul dan­su­ri­lor popu­la­re în şcoa­la românească[4].

În 1878, Mocea­nu a con­dus ansam­blul artis­tic român la Paris, pre­zen­tând pen­tru pri­ma dată în spa­ții necon­ven­țio­na­le dan­suri popu­la­re româ­neşti. Cu for­ma­ţia pre­gă­ti­tă de el a mai orga­ni­zat tur­nee şi spec­ta­co­le la Roma (1882), Madrid (1884), Cal­cut­ta (1886), New York, Cle­ve­land şi Chi­ca­go (1893). Călă­to­rie de trei luni în India, în 1886, împre­u­nă cu cei mai buni elevi ai săi, Nico­lae Veles­cu şi Simion Petres­cu, pen­tru a da la Cal­cut­ta, la „Ben­gal Thea­tre”, câte­va repre­zen­ta­ţii de dan­suri româ­neşti a avut sco­pul, aşa cum măr­tu­ri­sea Mocea­nu în car­tea sa, „să joc danţu­ri­le naţio­na­le în India, în acea loca­li­ta­te unde danţu­ri­le sunt pre­di­le­cţiu­nea popo­ru­lui, unde este ori­gi­nea de la care s‑au năs­cut pri­me­le jocuri”. Ei debar­că la Colom­bo, apoi la Madras şi Cal­cut­ta iar, la întoar­ce­re, tra­ver­sea­ză întrea­ga Indie cu tre­nul până la Bom­bay. A adus de aco­lo o sem­ni­fi­ca­ti­vă cole­cţie de foto­gra­fii publi­ca­te parţi­al în memo­ri­i­le sale.

La 8 august 1893, Soci­e­ta­tea de Gim­nas­ti­că din New York l‑a pro­cla­mat pe Geor­ge Mocea­nu mem­bru al său, oferindu‑i şi o meda­lie de aur şi o diplo­mă de gim­nast.

Simion Petres­cu se sim­țea mân­dru de călă­to­ri­i­le lor, îmbră­cați în port popu­lar, pen­tru a ară­ta stră­i­ni­lor fru­mu­se­țea  fol­clo­ru­lui românesc.”Am fost la Paris, la Lon­dra, la Copenha­ga, Chi­ca­go, New York, Roma, şi în alte cen­tre ale lumii. I‑am ascul­tat pe Maz­zini, Patti, Gla­ds­to­ne, i‑am văzut pe Franz-Iose­ph, Hum­ber­to şi Felix Faure[5], m‑am aflat în faţa sta­tuii Liber­tă­ţii şi în faţa tur­nu­lui Eiffel”[6], măr­tu­ri­sea el mai târ­ziu.

”Îmi aduc amin­te, mă aflam la Bal­ti­mo­re, în tim­pul ale­ge­rei pre­zi­den­tu­lui Clewe­l­land. Am fost mar­tor ocu­lar al unei mani­fes­ta­ţiuni la care luau par­te pes­te 50.000 de oameni”.[7]

Se reîn­toar­ce în ţară şi înce­pe să se ocu­pe cu agro­no­mia, la moşia sa din sudul Man­ga­li­ei.

”Direc­to­rul nos­tru, d‑l Sime­on Popes­cu, artis­tul gim­nas­tic şi fos­tul pro­fe­sor de gim­nas­ti­că la Lice­ul Sf. Sava, stră­bă­tând toa­te părţi­le lumii, n‑a înce­tat un sin­gur moment de a se gân­di la patria sa: pre­o­cu­pat necon­te­nit de ide­ea de a putea oda­tă fi folo­si­tor con­ce­tă­ţe­ni­lor săi, a pus o stă­ru­inţă deo­se­bi­tă mai cu sea­mă în a obser­va pro­gre­se­le agri­cul­tu­rii în dife­ri­te ţări, şti­ind că aceas­ta este ocu­pa­ţia de căpe­te­nie şi sur­sa bogă­ţi­ei noas­tre naţio­na­le. A cules o mulţi­me de note asu­pra dife­ri­te­lor cul­turi, din stră­i­nă­ta­te a tri­mis eco­no­mi­i­le sale de a se cum­pă­ra o mică moşie şi a se pune baze­le unei cul­turi con­for­me cu com­bi­na­ţia obser­va­ţi­i­lor sale. Astăzi reîn­tors din îndelungata‑i călă­to­rie, a luat dire­cţia moşi­ei sale, cu intenţia de a pune în apli­ca­re obser­va­ţi­i­le făcu­te şi a da el întâi exem­plul ino­va­ţi­i­lor. Pe de altă par­te este decis a nu se da îna­poi de la nici un sacri­fi­ciu pen­tru a adu­ce la înde­pli­ni­re pro­gra­ma ce expu­se­răm mai sus”.[8]

Simion Petres­cu este ales pri­ma­rul comu­nei Man­ga­lia, la 8 august 1905. Nu a stat mult pe sca­u­nul pri­mu­lui edil. Man­da­tul său de pri­mar durea­ză doar până la sfârşi­tul anu­lui 1906. Dar nu a mai ple­cat din Dobro­gea.

Dar cine era de fapt Semion Petres­cu? O măr­tu­ri­seş­te printr‑o scri­soa­re des­chi­să către un con­fra­te, Al. T. Dumi­tres­cu: „Ca cel mai mic fiu al das­că­lu­lui Petri­că, mare­le patri­ot român din dreap­ta Dună­rii, dece­dat în anul 1858, şi ca fra­te al răpo­sa­tu­lui pro­fe­sor Con­stan­tin Petrescu[9] şi Ghe­or­ghe Petres­cu Duros­to­rea­nu, fost elev al şcoa­lei româ­ne din Silis­tra, aduc căl­du­roa­se­le mele mulţu­mi­ri sti­ma­tu­lui d. Al. T. Dumi­tres­cu pen­tru arti­co­lul d‑sale din zia­rul Uni­ver­sul, cu data de 1 Ianu­a­rie 1913. Mare drep­ta­te face cu aceas­ta d. Dumi­tres­cu şi mult bine adu­ce actu­al­men­te scum­pei noas­tre ţări, luminând prin scri­se­le d‑sale pe oame­nii noş­tri poli­tici, de drep­tul ce’l avem asu­pra aces­tei vechi cetă­ţi româ­ne Durostorum[10] care în tim­pu­ri­le lor era che­ia de apă­ra­re a Dobro­gei şi care actu­al­men­te tre­bue să fie şi pen­tru noi la fel. Silis­tra – care dela 1854 o cunosc, a fost locul meu de naş­te­re – a fost o ceta­te necu­ce­ri­tă. De câte ori oști­le marei Rusii nu au fost opri­te pe loc în acest punct, fără a mai putea avan­sa şi chiar învin­se? Numai isto­ria poa­te să ne spu­nă aceas­ta căci numai dân­sa este răma­să ca mar­to­ră a vre­mu­ri­lor tre­cu­te. În aceas­tă mare ceta­te roma­nă a locu­it fami­lia Petres­cu, în aceas­tă ceta­te s’au năs­cut cu toţii şi aceas­tă ceta­te a fost cen­trul de cul­tu­ră româ­nesc din dreap­ta Dună­rii, care prin sâr­gu­inţa neo­bo­si­tu­lui pro­fe­sor Con­stan­tin (Cos­ta­che) Petres­cu s’au înfi­inţat şco­li­le româ­ne dela Tur­tu­ca­ia şi până la Tul­cea.

Câte sou­ve­ni­ruri îmi rea­min­teş­te sti­ma­tul d. Dumi­tres­cu prin adu­ce­rea la cunoş­tinţă publi­că – şi mai cu deo­se­bi­re în cel mai răs­pân­dit ziar al ţărei noas­tre Uni­ver­sul – acest sta­tut al Soci­e­tă­ţii Româ­ne de cul­tu­ră şi lim­bă din Silis­tră aceas­tă fami­lie Petres­cu n’a fost numai ini­ţi­a­to­rul cul­tu­ral al româ­ni­lor, ci şi apă­ră­to­rii ori­că­rui suflet româ­nesc şi cre­ş­tin din aceas­tă par­te. De câte ori bie­tul tata şi în urmă fra­te­le meu mai mare Con­stan­tin Petres­cu nu erau deş­tep­ta­ţi în mij­lo­cul nopţii din cel mai dul­ce somn, de per­soa­ne care veneau să‑i anu­nţe că cuta­re român sau cre­ş­tin a fost ares­tat de turci, iar ei ime­di­at pără­seau patul ducân­du-se pe la Conac sau paşi să‑i libe­re­ze? Cine susţi­nea pro­ce­se­le lor în faţa Cadi­u­lui, decât ei? Pot afir­ma cu sigu­ranţă: că dacă nu s’ar naş­te ast­fel de oameni care să-şi sacri­fi­ce ave­rea şi via­ţa pen­tru des­ti­nuri naţio­na­le, mul­te naţiuni s’ar pier­de. Româ­nii noş­tri însă au avut acest noroc şi de ace­ia au exis­tat, exis­tă şi vor exis­ta cât vor fi pe lume.

Cine m’a îndru­mat pe mine, acest Sime­on Petres­cu ca după un voiaj de 20 de ani să mă reîn­torc toc­mai din Ame­ri­ca unde mă găseam foar­te bine şi să mă sta­bi­lesc în Dobro­gea, ală­tu­rân­du-mă pe lân­gă D‑nii Pari­a­no, Roman, Băne­scu şi Zis­su? La veni­rea mea în Con­stanţa am luat deci­zia cu ami­cul meu Măgu­ră (actu­al­men­te avo­cat în Gala­ţi) şi cu Octa­vian Şei­tan la for­ma­rea unui ziar Dobro­gian, în urmă cu D‑nu Pari­a­no şi Roman am dat con­cur­sul meu la zia­rul Farul şi actu­al­men­te la zia­rul Vii­to­rul Dobro­gei, for­mat cu nemu­ri­to­rul Băne­scu dece­dat; rămânând azi cu ami­cul meu Lt. Col. Dr. Zis­su şi alţii d’a con­ti­nua ace­la­şi lucru, de cât simţul naţio­nal ce’mi miş­că sufle­tu zicân­du-mi în con­ti­nuu, fă’ţi dato­ria după cum şi-au făcut tatăl şi fra­te­le tău. D‑voastră, sti­ma­te D‑nule Al. T. Dumi­tres­cu, m’aţi făcut să tre­sar de bucu­rie prin apre­cia­tul D‑voastră articol.[11] S. Petres­cu.

Lev Troţ­ki, în admi­ra­ţie faţă de con­ser­va­to­rul Semion Petres­cu.

Cu o vas­tă acti­vi­ta­te revo­lu­ţio­na­ră şi mulţi ani de exil şi puş­că­rie, la numai 33 de ani, Lev Davi­do­vici Bron­ste­in — cel care îşi lua­se pse­u­do­ni­mul de la nume­le gar­dia­nu­lui pe care îl cunos­cu­se într‑o închi­soa­re — nu a refu­zat pro­pu­ne­rea publi­ca­ţi­ei Kie­v­s­ka­ia Misl (Gân­di­rea Kie­vea­nă) de a ple­ca în Bal­cani, în cali­ta­te de cores­pon­dent de răz­boi. Aces­ta face o incur­siu­ne în tre­cut, în Dobro­gea anu­lui 1913.[12] Lăsând la o par­te con­si­de­ren­te­le poli­ti­ce, Lev Troţ­ki, un fin obser­va­tor, este fas­ci­nat de locu­ri­le pe care le stră­ba­te. Troţ­ki a călă­to­rit cu tre­nul expres Bucu­reşti –Con­stanţa, în care era „o aglo­me­ra­ţie de nedes­cris”. Îl impre­sio­nea­ză dru­mul prin arşi­ţa câm­piei, tova­ră­şii de călă­to­rie, face buta­de pe sea­ma noi­lor ţigări „La paix de Bucu­resci”, prog­no­zea­ză pen­tru melan­co­lici că Pacea de la Bucu­reşti „se va trans­for­ma în cenu­şă şi fum”.[13] Dis­cu­tă des­pre hole­ră, demo­bi­li­za­ţi, intrigi de par­tid, pole­mici din zia­re. Ală­tu­ri de el în com­par­ti­ment stă un foto­graf fran­cez care lucrea­ză la Con­stanţa, căsă­to­rit cu o doc­to­ri­ţă  autoh­to­nă, năs­cu­tă  în Cora­bia. Des­co­pe­ră că în vago­nul res­ta­u­rant este un alt tip de public, ele­gant şi vesel, com­pus din ofi­ţeri cu „cizme lăcu­i­te” şi cu „manie­re franţu­zeşti”. La Con­stanţa este întâm­pi­nat de Koz­len­ko, „potemkineţ”[14], vizi­tiu pe moşia mamei unui medic bul­gar, se plim­bă pe stra­da prin­ci­pa­lă „lumi­na­tă fee­ric de feli­na­re elec­tri­ce îna­l­te. În pia­ţă, unde cân­tă o orches­tră mili­ta­ră şi se plim­bă dame ele­gan­te, se află monu­men­tul lui Ovi­diu şi mi se amin­teş­te că aici, la Con­stanţa, la Tomis, poe­tul roman a sufe­rit exil admi­nis­tra­tiv”.

Mai târ­ziu plea­că spre Man­ga­lia, totul în drum sea­mă­nă cu un pei­saj rusesc, întâl­neş­te scopiţi,[15] aceş­tia vor­besc des­pre exi­lul lor dobro­gean. În Man­ga­lia ajun­ge la o „casă veche, cu uşi joa­se. Fami­lia stă­pâ­ni­lor este de fel din Kotel, din ini­ma Munţi­lor Bal­cani, tatăl şi buni­cul au oie­rit şi au cuprins noi spa­ţii libe­re, tot mai depar­te spre nord faţă de Bal­cani.” Casa este locu­i­tă de fami­lia lui Sava Raco­v­s­ki, „cele­brul acti­vist al rena­ş­te­rii naţio­na­le bul­ga­re”, iar în casă se află o „arhi­vă uni­că în genul ei, de isto­rie a lup­tei bul­ga­re pen­tru inde­pen­denţa naţională”.[16]

Des­crie Man­ga­lia într‑o zi cu arşi­ţă — 32 de gra­de la umbră. ”De‑a lun­gul stră­zii stau la măsu­ţe­le cafe­ne­le­lor local­ni­cii şi cei afla­ţi în voiaj, oame­nii cu afa­ceri şi cei fără, iar stra­da pare o expo­zi­ţie etno­gra­fi­că. Se miră de acest „haos etnic şi ling­vis­tic”. Pri­e­te­nul său „întoar­ce capul la dreap­ta, la stân­ga, salu­tă, arun­că vor­be la o masă şi la alta, intră în maga­zi­ne, obţi­ne infor­ma­ţii gos­po­dă­reşti, face în trea­căt agi­ta­ţie poli­ti­că, adu­nă infor­ma­ţii pen­tru niş­te arti­co­le la ziar, şi toa­te aces­tea într‑o jumă­ta­te de duzi­nă de lim­bi. În decurs de o oră tre­ce fără gre­u­ta­te de zeci de ori de la lim­ba româ­nă la bul­ga­ră, la rusă, la tur­că, la ger­ma­nă cu colo­ni­ş­tii, şi la fran­ce­ză în con­vor­bi­ri­le cu nota­bi­li­tă­ţi­le. Plea­că spre satul Helen­gic, aco­lo îl cunoa­ş­te pe „Moi­se, stă­pâ­nul câr­ci­u­mei, un român masiv din Transil­va­nia, băcan, achi­zi­tor cu ridi­ca­ta şi cămă­tar, care cer­ne rapi­ţă din­tr-un ciur pe o foa­ie de cort. Aceşti transil­vă­neni sunt la oraş chel­neri, fri­zeri, băieşi, iar la sat-fer­mi­eri, capi­ta­li­şti şi chia­buri. Iar­na sunt jucă­tori de cărţi păti­ma­şi, în gene­ral o rasă ener­gi­că, care în mul­te pri­vinţe are în Româ­nia ace­la­şi rol cu al mace­do­ne­ni­lor în Bul­ga­ria.

Iată şi fer­ma. În casa unde e insta­lat şeful, se află o came­ră cu lacăt. E came­ra stă­pâ­nu­lui. Pereţii plini de pete sunt gar­ni­si­ţi cu cărţi în toa­te lim­bi­le. E un număr con­si­de­ra­bil de cărţi în lim­ba rusă, o cole­cţie vas­tă de lite­ra­tu­ră stră­i­nă şi de publi­ca­ţii din 1905…”

Troţ­ki îl des­crie pe Semion Petres­cu ca un om poli­tic local, o figu­ră foar­te inte­re­san­tă, un poli­ti­cian în stil auten­tic româ­nesc. Scund, dar impu­nă­tor. Ţinu­tă ele­gan­tă de vară, mus­tă­ţi cărun­te, ochi veseli şi vicleni de meri­dio­nal, aşe­za­ţi dea­su­pra unui nas căr­nos, lanţ de aur prea gros aşe­zat pe pân­te­ce, un bri­li­ant prea mare pe dege­tul mâi­nii stângi. Păr cărunt şi creţ. După înfă­ţi­şa­re are cir­ca 45 de ani, în rea­li­ta­te 62. Takist, adi­că con­ser­va­tor-demo­crat, par­ti­zan al lui Take Ione­scu. Nemulţu­mit de poli­ti­ca tim­pu­lui: libe­ra­lii con­duc deta­şat, au în mână băn­ci­le, pre­o­ţii, pro­fe­so­rii.

Poves­teş­te Semion Petres­cu şi repro­du­ce Lev Troţ­ki în însem­nă­ri­le sale: ”Am fost în toa­te capi­ta­le­le euro­pe­ne, am fost în Ame­ri­ca de Nord, la New York, Chi­ca­go, Bos­ton, în Rusia, Varşo­via, Vie­na. La înce­put am fost pro­fe­sor de gim­nas­ti­că la Con­stanţa, apoi în cali­ta­te de artist la expo­zi­ţia uni­ver­sa­lă de la Paris, am par­ti­ci­pat cu o tru­pă alea­să pen­tru a demon­stra fru­mu­seţea dan­su­ri­lor naţio­na­le”.

Sub nume­le de Sime­o­ne Uni­ver­sul, a hălă­du­it prin întrea­ga lume în cali­ta­te de artist de circ, com­ple­tea­ză Troţ­ki. Clu­bul comer­ci­al din Chi­ca­go îi dăru­i­se ine­lul de 15.000 de dolari, pe care‑l pur­ta în deget. La 40 de ani s‑a lăsat de carie­ra artis­ti­că, s‑a sta­bi­lit în Dobro­gea, a fost ales pri­mar de Man­ga­lia, a ade­rat la par­ti­dul lui Take Ione­scu. „Sime­o­ne a făcut o gaze­tă a taki­ş­ti­lor din Con­stanţa. Sime­o­ne e publi­cist. Învâr­te peni­ţa aproa­pe la fel de liber ca mai îna­in­te duzi­na de sca­u­ne. ”O dire­cţie sănă­toa­să şi niţi­că fineţe”, expli­că el cu modes­tă dem­ni­ta­te.”

Sime­on mai este şi ora­tor înflă­că­rat, e naţio­nal, în cel mai îna­lt grad, şi doreş­te să devi­nă pre­fect. În casa sa este insta­la­tă Dire­cţia de Poli­ţie, pen­tru care pri­meş­te o sumă con­si­de­ra­bi­lă.

Şi con­chi­de Lev Troţ­ki edi­to­ri­a­lul său din Kie­v­s­ka­ia Mîsl nr.253, din 13 sep­tem­brie 1913: ”Pe fon­dul înghi­ţi­to­ri­lor de săbii poli­ti­ce şi al echi­li­bri­ş­ti­lor în vor­be, fos­tul gim­nast de circ Sime­o­ne Uni­ver­sul, în cali­ta­te de poli­ti­cian de pro­vin­cie, apa­re, cu bri­li­an­tul său de la Chi­ca­go pe dege­tul ine­lar, nu ca o figu­ră întâm­plă­toa­re, ci ca una sim­bo­li­că”.[17]

La 10 febru­a­rie 1908 apa­re mai întâi la Bucu­reşti, apoi la Con­stanţa, Vii­to­rul Dobro­gei, organ con­ser­va­tor demo­crat al inte­re­se­lor Dobro­gei. Publi­ca­ţie săp­tămâ­na­lă scoa­să la Tipo­gra­fia Anu­a­rul Gene­ral al Româ­ni­ei Bucu­reşti. Reda­cţia: Bucu­reşti, stra­da Doam­nei nr.4, Admi­nis­tra­ţia: Con­stanţa, str. Mir­cea, 105. Au apă­rut 284 nume­re, tota­li­zând 1092 pagini. Direc­tor — pro­pri­e­tar de la numă­rul 29 din 1908  Semion Petres­cu. Apoi nume­le lui este tre­cut pro­pri­e­tar cu ada­o­sul „Sub dire­cţiu­nea poli­ti­că a unui comi­tet”, iar din 19 apri­lie 1913 ca fon­da­tor, în case­tă, dis­tinct, cu pre­ci­zarea că pro­pri­e­tar este Sever Movilă.[18] Publi­ca­ţia a avut un carac­ter emi­na­men­te poli­tic, pre­o­cu­pa­tă de obţi­ne­rea drep­tu­ri­lor poli­ti­ce ale dobro­ge­ni­lor, de moder­ni­za­rea ora­şu­lui Con­stanţa, de admi­nis­tra­ţia loca­lă. L‑a cri­ti­cat dur pe pre­fec­tul Scar­lat Vârnav.[19]

Simion Petres­cu a murit la Con­stan­ța, la 19 apri­lie 1916. Pre­sa loca­lă con­sem­na sub titlul ”Înmor­mân­ta­rea d‑lui Semion Petres­cu”: ”Figu­ra des­tul de cunos­cu­tă a d‑lui Semion Petres­cu a fost pen­tru ulti­ma oară pur­tat astăzi pe stră­zi­le ora­şu­lui unde fuse­se preşe­din­te al Con­si­li­u­lui judeţean. Cor­te­gi­ul a por­nit de pe stra­da Mir­cea, tre­când prin cen­tru şi apoi pe stra­da Carol, Man­ga­lia şi spre cimi­tir, urmat de un nume­ros public. S‑au depus coroa­ne şi s‑au dat ono­ruri pen­tru că defunc­tul era ofi­ţer al Coroa­nei României.[20]

Bibli­o­gra­fie:

[1] Troţ­ki, Lev, Călă­to­rie în Dobro­gea în Româ­nia şi răz­bo­i­ul bal­ca­nic, Din însem­nă­ri­le unui tri­mis spe­cial, Poli­rom, 1998, p.123–155.
[2] Enci­clo­pe­dia edu­ca­ţi­ei fizi­ce şi spor­tu­lui din Româ­nia, Bucu­reşti, Edi­tu­ra Ara­mis, 2002, vol. l, p. 51.
[3] Ibi­dem, vol. l, p. 1056.
[4] Ghe­or­ghe Mocea­nu (1835–1909)
[5] Félix Franço­is Fau­re, pre­șe­din­te al Fran­ței
[6] Echo­ul agri­cul­tu­rei, I, nr. 1, 3 mai 1898, 1–2) 108
[7] Vii­to­rul Dobro­gei, anul l, nr.1, 10 febru­a­rie 1908, p.3
[8] Echo­ul agri­cul­tu­rei, I, nr. 1, 3 mai 1898, 1–2) p.108.
[9] Des­pre per­so­na­li­ta­tea aces­tu­ia şi impor­tan­ta con­tri­bu­ţie adu­să la înfi­inţa­rea pri­me­lor şcoli româ­neşti în Dobro­gea am tra­tat pe larg în pagi­ni­le ante­ri­oa­re.
[10] Duros­to­rum (Doros­to­lon) — o impor­tan­tă aşe­za­re roma­nă sem­na­la­tă de scri­i­tori şi geo­grafi antici. Nume­le antic al ora­şu­lui se tra­du­ce „for­tă­rea­ţa”, „for­tă­rea­ţa de pe coli­na abrup­tă”, ce pre­su­pu­ne exis­tenţa unei aşe­ză­ri geti­ce for­ti­fi­ca­te, ante­ri­oa­re veni­rii roma­ni­lor. Deşi au apă­rut o serie de evi­denţe care apa­rţin cul­tu­rii tra­co-geti­ce, aşe­za­rea res­pec­ti­vă nu a fost încă des­co­pe­ri­tă. Dacă ea se găsea pe o „coli­nă”, aşa cum îi spu­ne nume­le, aceas­ta s‑ar fi putut afla unde­va în zona actu­a­lu­lui oraş Silis­tra. În tim­pul împă­ra­tu­lui Tra­ian, la Duros­to­rum este trans­fe­ra­tă legiu­nea XI Cla­u­dia, care va sta­ţio­na aici până la sfârşi­tul anti­chi­tă­ţii.( Ale­xan­dru Bar­nea, Lime­sul danubian al pro­vin­ci­ei Moe­sia Infe­ri­or. Orga­ni­za­re mili­ta­ră şi civi­lă, Cul­tu­ră şi civi­li­za­ţie la Dună­rea de Jos, IIIIV, 1987, Călă­ra­şi, p. 77–86). Astăzi loca­li­ta­tea Ostrov, la 9 km de Silis­tra.

[11] Vii­to­rul Dobro­gei, V, nr. 51, 20 ianu­a­rie 1913, 1.
[12] La Edi­tu­ra Poli­rom a apă­rut în 1998 o lucra­re care reu­neş­te în cele pes­te 150 de pagini arti­co­le­le scri­se de Lev Troţ­ki pen­tru publi­ca­ţia Kie­v­s­ka­ia Misl (Gân­di­rea kie­vea­nă), în cali­ta­te de tri­mis spe­cial de răz­boi. Impor­tanţa lor pen­tru cer­ce­tă­to­rul român de astăzi este foar­te mare. Însem­nă­ri­le lui Troţ­ki reu­ni­te sub titlul Româ­nia şi răz­bo­i­ul bal­ca­nic cu spe­ci­fi­ca­rea Cine a avut de câş­ti­gat de pe urma celui de-al doi­lea răz­boi bal­ca­nic? Din însem­nă­ri­le unui tri­mis spe­cial ne aduc infor­ma­ţii care com­ple­tea­ză feri­cit por­tre­tul exo­ti­cu­lui per­so­naj dobro­gean.
[13] Este vor­ba des­pre Răz­bo­i­ul bal­ca­nic din 1913 înche­iat prin pacea de la Bucu­reşti
[14] „Odi­se­ea echi­pa­ju­lui cui­ra­sa­tu­lui revo­lu­ţio­nar „Potem­kin”. Flo­ta răz­vră­ti­ţi­lor urma să se îndrep­te apoi spre por­tu­ri­le ruseşti din Marea Nea­gră şi oda­tă Rusia de sud în mâi­ni­le lor revo­lu­ţia ar fi fost câş­ti­ga­tă. Lenin era hotă­rât ca, după ce şi res­tul flo­tei va ade­ra la acţiu­nea lui „Potem­kin”, să vină în Româ­nia pen­tru a con­du­ce de aici revo­lu­ţia. Acest plan al lui Lenin nu a putut fi, însă, pus în apli­ca­re, deo­a­re­ce îna­in­te de sosi­rea la Ode­sa a dele­ga­tu­lui tri­mis de Lenin, „Potem­kin” a pără­sit por­tul rusesc. La Con­stanţa, în 19 iunie 1905, nava a anco­rat, la 2 km de coas­tă. Guver­nul român a decis ca mari­na­rii să pre­dea auto­ri­tă­ţi­lor româ­ne cui­ra­sa­tul şi tor­pi­lo­rul ce‑l însoţea, iar ei să debar­ce neî­na­r­ma­ţi, rămânând liberi şi putând să mear­gă unde vor voi. G. Can­ta­cu­zi­no, aflat la Con­stanţa, a con­dus per­so­nal tratativele.„Echipajul – rela­ta un mar­tor ocu­lar – a aco­pe­rit cu ura­le nesfârşi­te decla­ra­ţia gene­ra­li­lor români, coman­dan­tul mari­nei, venit pe navă, a decla­rat răs­cu­la­ţi­lor că n‑au de ce să se tea­mă, că vor trăi în Româ­nia ca la ei aca­să şi nu vor fi pre­da­ţi Rusi­ei”.  Dimi­nea­ţa, anul II, nr. 497, 22 iunie 1905.
[15] Sco­pi­ţi. Sec­tanţi lipo­ve­ni adu­şi de Miha­il Kogăl­ni­cea­nu să fon­de­ze satul 2 Mai aflat la câţi­va km dis­tanţă de Man­ga­lia.
[16] Lev Tro­tki, Româ­nia şi răz­bo­i­ul bal­ca­nic, Edi­tu­ra Poli­rom, 1998, p.150.
[17] Troţ­ki, Lev, Călă­to­rie în Dobro­gea în Româ­nia şi răz­bo­i­ul bal­ca­nic, Din însem­nă­ri­le unui tri­mis spe­cial, Poli­rom, 1998, p.123–155.
[18] Sever Movi­lă este fiul lui Ioan Movi­lă, cel care a fon­dat sta­ţiu­nea Techir­ghi­ol-Movi­lă. Redac­tor şef al publi­ca­ţi­ei Pres­sa, Con­stanţa, 1933.
[19]Constantin-Zamfir,Dumitru, Octa­vian Geor­ges­cu, Pre­sa dobro­gea­nă, Bibli­o­gra­fie comen­ta­tă şi adm­no­ta­tă, Con­stanţa, 1985, p.325.
[20] Vic­to­ria, 1,nr.39, 19 apri­lie 1916,p,.1.

(Text pre­lu­crat și adno­tat de autori — Aure­lia Lăpușan și Ște­fan Lăpușan, din lucra­rea MANGALIA 100 DE REPERE, Edi­tu­ra Next Book, Con­stan­ța, 2018).

MN: Între­gul seri­al ”Muni­ci­pi­ul Man­ga­lia, 25 de ani în 25 de epi­soa­de”, poa­te fi vizio­nat la rubri­ca ani­ver­sa­ră a coti­dia­nu­lui onli­ne Man­ga­lia News.

Citi­to­rii care doresc să-și pro­cu­re mono­gra­fia MANGALIA 100 DE REPERE, de Aure­lia Lăpușan și Ște­fan Lăpușan, sunt invi­tați să ne scrie pe adre­sa redac­ți­ei: [email protected]


Man­ga­lia News, Sâm­bă­tă, 29.02.2020.


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

LĂSAȚI UN MESAJ

Va rugam sa adaugati un mesaj
Va rugam sa introduceti numele