Constantin Brâncuşi, zeul ţăran. Rockefeller: „Cum pot să te ajut?“ Brâncuşi: „Ia şi mătură atelierul!“

0
359

Mare­le sculp­tor a avut un mare vis: să fie cine­va, să ajun­gă cele­bru, să se audă des­pre el în toa­tă lumea. În spa­te­le renu­me­lui său se ascun­de însă ceva aproa­pe uitat astăzi, când ne sunt livra­te mili­oa­ne de poveşti de suc­ces, reţe­te pen­tru reu­şi­ta în via­ţă. Acel ceva are şi un nume. Se chea­mă „tru­dă“.

Ce să scrii des­pre Con­stan­tin Brân­cu­şi? Ce mai e de spus, de fapt? Figu­ra sa a apă­rut pe banc­no­te. Iar, de curând, o cunos­cu­tă ban­că din Româ­nia a anga­jat un actor care să‑l joa­ce într-un clip publi­ci­tar. Brân­cu­şi pro­du­ce şi livrea­ză bani la aproa­pe 60 de ani de când nu mai e prin­tre noi. În Româ­nia, exis­tă sute de străzi şi de bule­var­de care‑i poar­tă nume­le. De alt­fel, chiar şi auto­rul aces­tui text locu­ieş­te pe una din­tre aces­te străzi. Iar, când iese pe afa­ră cu odra­sla, aude urmă­toa­re­le instru­cţiuni: „Mer­gem în parc, la Brân­cu­şi“. Ţara este împân­zi­tă de sta­tui­le sale. Exis­tă puţi­ne per­so­na­li­tă­ţi româ­neşti ale căror lucrări să fie cunos­cu­te de atâ­ta lume, de la copii, la vâr­st­nici. Capa­ci­ta­tea de infil­tra­re a lui Brân­cu­şi este una uri­a­şă. Nici comu­ni­ş­tii nu au reu­şit să‑l extir­pe din memo­ria şi cul­tu­ra Româ­ni­ei. Cita­te­le sale împân­zesc astăzi inter­ne­tul, pri­mind sute de mii de like-uri şi sha­re-uri. Şi, atunci, din nou, ce ar mai fi de spus, de scris des­pre acest om? Pri­vi­tă din gră­ma­da de cărţi şi arti­co­le care încear­că să‑i recon­sti­tu­ie des­ti­nul, via­ţa lui Brân­cu­şi pare aproa­pe fan­tas­ti­că, total impro­ba­bi­lă. Şti­ţi, sunt acei oameni care-ţi spun că, dacă nu ai avut noro­cul să te naşti în vre­un oraş mare şi într‑o fami­lie cât de cât înstă­ri­tă, şanse­le tale de suc­ces în via­ţă sunt aproa­pe nule. Via­ţa lui Brân­cu­şi este con­tra­e­xem­plul per­fect. Şi poa­te că aici ar fi o che­ie. Poa­te că de aici ar tre­bui înce­put tex­tul care urmea­ză. Cu o sen­tinţă, ori­cât de detes­ta­bi­le sunt aces­tea. Uita­ţi poveş­ti­le de suc­ces cre­ti­ne, care vă sunt livra­te zil­nic în zia­re şi la tele­vi­zor. Pri­vi­ţi cu atenţie figu­ra aces­tui om. Vreţi să şti­ţi cum de a reu­şit în via­ţă, cum, astăzi, de el a auzit un întreg mapa­mond? E sim­plu. A mun­cit toa­tă via­ţa pen­tru a fi cine­va. Asta a făcut.

Con­stan­tin Brân­cu­şi se naş­te la 19 febru­a­rie 1876, în Hobi­ţa, un mic sat din comu­na Peş­ti­şani, judeţul Gorj, la poa­le­le Car­pa­ţi­lor. Este al cin­ci­lea copil al Mari­ei şi al lui Radu Nico­lae Brân­cu­şi. Cu toa­te că pro­ve­nea dintr‑o fami­lie de ţărani înstă­ri­tă, Brân­cu­şi duce o via­ţă modes­tă, însă una din care avea să-şi culea­gă repe­re­le care‑i vor ghi­da viziu­nea artis­ti­că târ­zie.

Amin­tin­du-şi de copi­lă­rie şi de locu­ri­le în care a cres­cut, artis­tul avea să măr­tu­ri­seas­că, într‑o întâl­ni­re cu Petre Ţuţea, de la Paris, din 1933: „Pe atunci via­ţa era fru­moa­să şi armo­ni­oa­să. De mile­nii, oame­nii duceau, feri­ci­ţi, o via­ţă patri­ar­ha­lă. Totul tre­cea lini­ş­tit de la un ano­timp la altul. Şi şti­ţi de ce s‑au schim­bat lucru­ri­le? Civi­li­za­ţia mare­lui oraş a ajuns până la noi“. Copi­lă­ria lui Brân­cu­şi a fost însă depar­te de una idi­li­că.

Con­stan­tin Brân­cu­şi, în ate­li­e­rul din Paris.

Unul din­tre momen­te­le petre­cu­te în aceşti pri­mi ani de via­ţă este extrem de suges­tiv pen­tru com­bi­na­ţia de puri­ta­te şi vio­lenţă care i‑au carac­te­ri­zat vii­to­ru­lui sculp­tor anii petre­cu­ţi în loca­li­ta­tea nata­lă. Momen­tul este repro­dus în lucra­rea „Brân­cu­şi. O bio­gra­fie“, scri­să de Ale­xan­dru Bui­can. În 1879, Con­stan­tin Brân­cu­şi avea 3 ani. În toam­na ace­lui an, când se făcea ţui­ca „la cazan“, urmărindu‑i pe cei care degus­tă lichi­dul ca să vadă dacă pro­ce­sul se desfă­şoa­ră cum tre­bu­ie, Brân­cu­şi prin­de un moment de nea­tenţie gene­ra­lă. Îşi umple cău­şul pal­me­lor cu ţui­că şi bea pe neră­su­fla­te. Cade în somn aproa­pe instan­ta­neu.

Pri­mii oameni obser­vă abia după câte­va minu­te. Mama intră în pani­că, apoi în iste­rie, cre­zând că fiul i‑a murit. Spre sea­ră, când tatăl, Radu, se întoar­ce de la vie însoţit de lău­tari, aces­ta vede din depăr­ta­re sem­ne­le dis­pe­ra­te ale celor care‑l aşteap­tă cu sufle­tul la gură. Petre­ce­rea se trans­for­mă ime­di­at în jale. Tatăl se gân­deş­te deja la îngro­pă­ciu­ne. Totu­şi, cine­va găseş­te că e bine s‑o che­me pe Baba Brân­du­şa, dofto­roa­ie şi ser­vi­toa­re a Brân­cu­şi­lor.

Brân­du­şa veri­fi­că res­pi­ra­ţia copi­lu­lui, apoi îi pune sub nas bale­gă de cal, adu­na­tă din pre­a­j­mă. Copi­lul stră­nu­tă puter­nic. Lumea apla­u­dă. În vre­me ce băi­a­tul e lăsat să-şi doar­mă mai depar­te beţia, de bucu­rie, petre­ce­rea cu lău­tari con­ti­nuă cu şi mai mul­tă forţă.

A doua zi, tatăl şi fiul se întâl­nesc prin liva­dă. Radu Brân­cu­şi îl pune pe Con­stan­tin să adu­ne niş­te nuie­le şi să i le adu­că. Tatăl îşi aşa­ză copi­lul cu capul în jos şi, cu nuie­le­le adu­se de băi­at, îl bate ca să ţină min­te. Şi, în timp ce sim­te ustu­ri­mea lovi­tu­ri­lor, micul Brân­cu­şi are reve­la­ţia că lumea poa­te fi pri­vi­tă şi dintr‑o altă per­spec­ti­vă şi că lucru­ri­le din jur pot apă­rea răs­tur­na­te. Mai ales pozi­ţia soa­re­lui, dife­ri­tă de cea bine­cu­nos­cu­tă, îl face să se între­be, după cum avea să recu­noas­că la bătrâ­neţe, dacă nu cum­va însu­şi astrul par­ti­ci­pa la tul­bu­ra­rea lui. „Să fi fost şi soa­re­le la fel de tul­bu­rat ca tatăl său de ceea ce i se întâm­pla­se?“.

Rena­ş­te­rea de la Crai­o­va

La fel ca alţi copii de ţărani din acea vre­me, Con­stan­tin nu mer­ge la şcoa­lă. De la 7 ani lucrea­ză ca păs­tor, având gri­jă mai întâi de tur­ma fami­li­ei, apoi lucrând pen­tru alţii, în Munţii Car­pa­ţi. Aici, înva­ţă să sculp­te­ze în lemn, o artă popu­la­ră la modă în Româ­nia rura­lă a ace­lor ani, folo­si­tă pen­tru a pro­du­ce lin­guri, picioa­re de pat, butoa­ie de brân­ză şi faţa­de de case, toa­te împo­do­bi­te cu gra­vuri.

La 9 ani, Brân­cu­şi plea­că la Târ­gu Jiu, în Olte­nia, pen­tru a cău­ta de lucru. Mai întâi, este anga­jat într‑o vop­si­to­rie. Revi­ne la Hobi­ţa cu dege­te­le pli­ne de vop­se­le şi arse de vitri­ol, însă nu renu­nţă. Pes­te numai doi ani, plea­că din nou, de data aceas­ta la Sla­ti­na, unde se anga­jea­ză ca argat la un băcan din loca­li­ta­te. Urmea­ză alte locuri de mun­că, la fel de nere­co­man­da­te mino­ri­lor, prin­tre care cea dintr‑o câr­ci­u­mă din Crai­o­va, unde Brân­cu­şi rămâ­ne câţi­va ani.

La Crai­o­va m‑am năs­cut a doua oară!“, avea să afir­me ulte­ri­or artis­tul, o recu­noa­ş­te­re a locu­lui unde îşi va găsi dru­mul, mese­ria, înce­pu­tul. În tot acest timp, îşi păs­trea­ză gus­tul pen­tru lucrul în lemn şi se impli­că în pro­iec­te de sculp­tu­ră ela­bo­ra­te. Per­for­manţe­le sale atrag atenţia unui indus­tri­aş care, în 1894, îl adu­ce la Şcoa­la de Arte şi Mese­rii din Crai­o­va. Pen­tru a urma cur­su­ri­le insti­tu­ţi­ei de învă­ţământ, tână­rul Brân­cu­şi înva­ţă sin­gur să scrie şi să citeas­că.

Lucrea­ză cu îndâr­ji­re şi obţi­ne o bur­să, înche­ind în patru ani stu­di­i­le a căror dura­tă nor­ma­lă era de cinci ani. De alt­fel, recu­noş­tea Brân­cu­şi, în 1938, „mun­ca isto­vi­toa­re, asi­duă şi tena­ce, îndemâ­na­rea şi pasiu­nea, de aici, din şcoa­lă le-am deprins“. În toam­na lui 1898, este admis la Şcoa­la Naţio­na­lă de Arte Fru­moa­se de la Bucu­reşti. Pen­tru a urma cur­su­ri­le este nevo­it să-şi vân­dă par­tea sa de moş­te­ni­re de la Hobi­ţa unu­ia din­tre fra­ţi. Mun­ceş­te încon­ti­nuu. Conş­ti­in­cios şi per­se­ve­rent, stu­di­a­ză tot ce i se cere, obse­dat să stă­pâ­neas­că toa­te cunoş­tinţe­le care i se pre­dau, indi­fe­rent cât de impor­tan­te păreau.

Doi ani mai târ­ziu, obţi­ne pri­ma meda­lie de bronz pen­tru „Capul lui Lao­coon“, un bust după un model antic. Iar în 1903 pri­meş­te pri­ma coman­dă a unui monu­ment public: bus­tul gene­ra­lu­lui medic Carol Davi­la, lucra­re care va fi insta­la­tă la Spi­ta­lul Mili­tar din Bucu­reşti. De alt­fel, aces­ta va rămâ­ne sin­gu­rul monu­ment public al lui Con­stan­tin Brân­cu­şi din Capi­ta­lă.

O altă lucra­re din aceas­tă peri­oa­dă, con­ce­pu­tă sub îndru­ma­rea pro­fe­so­ru­lui său de ana­to­mie, Dimi­trie Gero­ta, este sta­tu­ia unui băr­bat fără pie­le, dezvăluindu‑i în deta­liu fie­ca­re muşchi. Lucra­rea, expu­să la Ate­ne­ul Român, în 1903, ara­tă înce­pu­tu­ri­le une­ia din­tre ide­i­le fun­damen­ta­le ale sculp­to­ru­lui: cău­ta­rea esenţei, în locul sim­plei apa­renţe exte­ri­oa­re. În 1902, Brân­cu­şi absol­vea şcoa­la, cu cali­fi­ca­ti­ve maxi­me şi anu­nţând un vii­tor stră­lu­ci­tor. ;

VIN VREMURI GRELE: „AM INVENTAT CHIAR SPĂLATUL PAHARELOR CU RAPIDITATE

Con­stan­tin Brân­cu­şi iese pri­ma dată din ţară la 20 de ani, în 1896. Mer­ge la Vie­na, pe Dună­re, unde se anga­jea­ză cio­pli­tor de lemn, pen­tru a‑şi putea susţi­ne şede­rea. Nu petre­ce mult în actu­a­la capi­ta­lă a Aus­tri­ei, însă impac­tul Occi­den­tu­lui este uri­aş.

În 1903, după ter­mi­na­rea sta­gi­u­lui mili­tar, Brân­cu­şi este atras de fai­ma sculp­to­ru­lui Augus­te Rodin, care se răs­pân­di­se de la Paris la Bucu­reşti. Teo­ri­i­le îndrăz­neţe ale lui Rodin erau dis­cu­ta­te în toa­te medi­i­le cul­tu­ra­le ale epo­cii, în ace­ea­şi măsu­ră de către avan­gar­di­şti şi de aca­de­mi­cieni. Exem­plul lui Rodin îi tre­zeş­te lui Brân­cu­şi curi­o­zi­ta­tea de a vedea ce se întâm­plă în artă din­co­lo de gra­ni­ţe­le Româ­ni­ei.

Plea­că la Mün­chen, în Ger­ma­nia, unde rămâ­ne până în pri­mă­va­ra lui 1904. Apoi, se deci­de să mear­gă la Paris, o călă­to­rie cos­ti­si­toa­re pen­tru un om cu un venit modest. Expe­di­ţia pare astăzi des­prin­să din vre­un fel de film de aven­turi. O mare par­te a călă­to­ri­ei este făcu­tă pe jos, cu gean­ta la spa­te. Bună­oa­ră, pen­tru a putea plăti bar­ca ce‑l tre­cea lacul Kon­stanz, Brân­cu­şi este nevo­it să-şi vân­dă cea­sul.

(Foto: Domni­şoa­ra Pogany).

În drum spre Paris, se opreş­te şi la Buda­pes­ta, Vie­na, Mün­chen, Züri­ch şi Basel, pen­tru a vizi­ta muzee şi ate­li­e­re de pic­tori şi sculp­tori. După o ploa­ie torenţi­a­lă, se îmbol­nă­veş­te pe drum de pne­u­mo­nie infe­cţi­oa­să şi, în sta­re cri­ti­că, este pri­mit la un spi­tal de maici.

Urmea­ză o peri­oa­dă de recu­pe­ra­re, la fina­lul căre­ia îşi dă sea­ma că nu mai are pute­ri­le şi nici tim­pul nece­sar pen­tru a duce dru­mul spre Paris pe jos, aşa că ulti­ma buca­tă a dru­mu­lui o par­cur­ge cu tre­nul. „N‑aveam unde dormi pe vre­me rea. Am întâl­nit un vaga­bond care m‑a îndru­mat la o casă de adă­post pen­tru lucră­to­rii care mer­geau din­tr-un oraş într-altul să-şi cau­te de lucru. Şi aco­lo mi-au dat şi mie un mic aju­tor, aşa că am ajuns la Basel, unde mi-am vân­dut res­tul de hai­ne. În Alsa­cia m‑a prins pe câmp o ploa­ie torenţi­a­lă şi apoi am zăcut bol­nav… un pri­e­ten m‑a îngri­jit… Tot dru­mul aces­ta pe jos, prin Bava­ria, Elveţia, Alsa­cia, l‑am făcut uşor. Mer­geam cân­tând. Şti­am că ceea ce tre­bu­ie să se întâm­ple, se va întâm­pla…”, poves­tea Brân­cu­şi într-un inter­viu, în 1942.

La final, învin­ge. Pari­sul i se des­chi­de în faţa ochi­lor. Era iulie, 1904.

Vă invi­tăm să citiți arti­co­lul inte­gral aici: adevarul.ro/cultura


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

LĂSAȚI UN MESAJ

Va rugam sa adaugati un mesaj
Va rugam sa introduceti numele