Mangalia – piatră de hotar. Aurelia Lăpușan
Serialul ”Municipiul MANGALIA la 25 de ani”, episodul 4.
La sfârşitul Războiului de independenţă din 1877, Mangalia era „o mică aşezare, animată de activităţi agrar-păstoreşti, cu o activitate portuară redusă, aproape inexistentă.”
De altfel, în timpul acestui război, localitatea a fost de trei ori devastată şi arsă de bașbuzuci, redusă la o grămadă de ruine, în timp ce populaţia s-a refugiat în dezordine în zonele învecinate.
La 23 iulie 1878, domnitorul Carol l îi scria tatălui său, principele Anton de Hohenzolern:
”Constanţa e un port frumos, care ca şi calea ferată până la Cernavoda, a fost construit de o societate engleză. Sunt acolo instalaţiuni pentru băi de mare şi câteva hoteluri bune. Clima este sănătoasă. Mangalia este un sat mic şi are însemnătate numai pentru că se poate construi acolo un port excelent, apărat de vânturile de la nord şi de la răsărit. La fixarea frontierei vom căuta să ne apropiem cât mai mult de Silistra, deoarece Dunărea nu e prea lată acolo şi se poate mai lesne construi un pod.”[1]
Peste câteva zile, la 2 august 1878, locotenent colonel Vasile Murgescu primea ordin din partea Ministerului de Război să viziteze diferitele porturi ale Dobrogei şi să raporteze cele văzute. Impresiile lui sunt un adevărat reportaj de călătorie: “Mangalia este un mic orăşel pe malul mării, departe de Kustendje, la 40 de kilometri. Coasta dreaptă şi fundul mării fiind foarte mic (2 şi 3 picioare apă), până la o distanţă de două mile la larg, nu poate aborda nici un bastiment şi nu se poate risca să aştepte în mare la o distanţă aşa de mare. Din când în când vin căice foarte mici, care încarcă sau descarcă cu bărcile la un mic pod de lemn făcut pe coastă. Astfel dar, coasta Mangaliei neoferind nici cel mai mic adăpost nu poate fi căutat ca port. Oraşul Mangalia îşi are importanţa lui că alimentează cu diferite proviziuni satele după împrejur, din caimacamlîcul Mangaliei.
De la Kustendje la Mangalia, coasta mării este ridicată şi n-are nici o boltă, astfel că este drum chiar şi pe malul mării continuu. După informaţiile ce am luat, frontiera noastră va fi la 5 kilometri spre sud de oraşul Mangalia, unde se află în interior şi o baltă mare şi pe unde sunt resturi de fortificaţii ale lui Traian.(…) Cu această ocazie am onoarea a supune la cunoştinţa dumneavoastră, domnule ministru, că toate populaţiunile române, grece, turce şi tătare aşteaptă cu nerăbdare ocupaţiunea Dobrogei de către români şi în toate locurile unde am fost mi-au mărturisit că sunt fericiţi că Dobrogea şi Mangalia s-a dat României.”[2]
În acelaşi timp, într-o publicaţie naţională, sub semnătura lui Grigore Cobălcescu apărea un amplu eseu despre Dobrogea. Printre altele, autorul sublinia: ”Portul Mangaliei constă într-o lagună lungă de 6 kilometri, ce nu este încă bine despărţită de mare. Lărgimea sa la intrarea în mare este de 500 m şi lărgimea maximum de 700. Bastimentele de oricare mărime nu pot intra în ea, căci atât această lagună cât şi marea din apropiere este puţin adâncă. Orice încercări s-ar face spre a săpa aicea un port ar fi nişte lucrări zadarnice, căci condiţiile fizice ale mării în megieşie sunt astfel încât partea adâncită de puterea maşinilor s-ar astupa cu repegiune.’’[3]
Tratatul de la Berlin fusese semnat la 1 iulie 1878 şi prin el se recunoaştea independenţa deplină a statului şi unirea Dobrogei şi a Deltei Dunării, străvechi teritorii getice şi romane, cu România. Au fost din nou încorporate Rusiei cele trei judeţe din Basarabia – Cahul, Bolgrad şi Ismail.
Articolul 45 al Tratatului de pace de la Berlin prevedea că: “Insulele care formează Delta Dunării (…), Insula Şerpilor, Tulcea, cuprinzând districtele Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârşova, Küstenge, Medgidia sunt reunite cu România.
Principatul primeşte, de asemenea, teritoriul situat la sudul Dobrogei, până la o linie care, plecând de la Silistra, ajunge la vestul Mării Negre, la sud de Mangalia. Linia frontierei va fi fixată la faţa locului de către o comisie europeană instituită pentru delimitarea Bulgariei.
Trebuie să observăm că Dobrogea se reunea cu ţara mamă şi nu era oferită ca monedă de schimb pentru judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail, cum pretindea diplomaţia rusă la San-Stefano. Acest joc al Marilor Puteri era legat de controlul asupra Gurilor Dunării, ele fiind sigure că astfel Rusia nu va controla exclusiv Delta Dunării şi că se împiedica astfel şi unirea slavilor de sud cu slavii de la nord. Rămâneau însă cu gustul amar al pierderii unui teritoriu românesc, ca un sacrificiu pe care România trebuia să-l facă pentru împlinirea marelui deziderat: independenţa, chiar dacă s-au făcut eforturi disperate, mai ales din partea ministrului de externe, M. Kogălniceanu, care încă din 1876 îşi manifesta dorinţa să obţină Delta Dunării şi Dobrogea, dar să şi păstreze cele trei judeţe sud-basarabene.
Ofiţeri ai statului major englez fac în zilele de 7 şi 15 noiembrie 1878 o recunoaştere pentru a stabili graniţele provinciei nou alipite. Comisia ajunge pe zona de frontieră dintre Silistra şi Mangalia, fiind însoţită de ofiţeri topografi însărcinaţi cu ridicarea planului frontierei. Din partea română a fost desemnat căpitanul Culcer. Lucrările erau definitivate la sfârşitul aceleiaşi luni la Constantinopol. În această expediţie de recunoaştere s-a decis ca punctul de sprijin al frontierei pe Marea Neagră să fie la o movilă situată aproape la 1200 metri spre sud de moara din Ilanlîc, între două movile mai mici.[4]
Ministerul Justiţiei a decis întocmirea unui studiu amplu asupra organizării judecătoreşti, al datinilor şi legilor Dobrogei.36 S-a constituit o comisie guvernamentală pentru a vedea la faţa locului realităţile provinciei. G. Cantacuzino, secretar general al Ministerului de Finanţe, M. Poenaru Bordea, secretar general al Ministerului de Justiţie, Remus Opreanu, procuror general al Curţii de Apel Bucureşti, devenit câteva zile mai târziu primul prefect al Dobrogei, au vizitat oraşele Tulcea, Babadag, Sulina, Kustenge, Mangalia, Cernavodă.
Puţin mai târziu, judeţul Tulcea a fost împărţit în patru ocoale: Tulcea, Măcin, Babadag, Sulina cu Insula Şerpilor; judeţul Constanţa având cinci ocoale: Constanţa, Mangalia, Hârşova, Medgidia şi Silistra Nouă. Judeţele erau administrate de câte un prefect, fiecare ocol era condus de către un administrator şi fiecare comună urbană sau rurală de către un primar şi un consiliu comunal. Prefecţii şi administratorii erau numiţi de rege la propunerea ministrului de interne. În fiecare judeţ s-a înfiinţat câte un consiliu judeţean, compus din 12 membri, dintre care guvernul are dreptul să aleagă un preşedinte pentru fiecare sesiune anuală. Membrii consiliului judeţean se alegeau de către delegaţii consiliilor comunale din judeţ, din care doi din partea fiecărei comune rurale şi trei din partea fiecărei comune urbane. Pe lângă aceştia erau de drept alegători ai consiliului judeţean cei mai mari contribuabili din comună.[5]
La momentul reunirii Dobrogei cu România, erau în regiune două biserici creştine şi doi preoţi la Constanţa, 7 biserici şi 7 preoţi la Medgidia, 10 biserici şi 9 preoţi la Silistra Nouă, 7 biserici şi 11 preoţi la Hârşova, 2 biserici şi un preot la Mangalia, 2 biserici şi 40 preoţi la Tulcea – aici funcţiona şi mănăstirea Cocoşu. La Babadag, Sulina şi Măcin erau de asemenea mai multe biserici servite de 150 preoţi, 4 diaconi şi 117 cântăreţi.[6] Cele 29 biserici aflate în judeţul Kiustengea erau într-o stare deplorabilă, multe improvizate în hambare sau alte locuri nepotrivite.
S-ar putea ca primii preoţi ai Mangaliei să fi fost Gh. N. Căciulă şi Gh. Comănici.[7] Din surse neconfirmate, prima biserică ortodoxă a aşezării fusese zidită în 1870, pe locul donat de mocanul Florea Florea.
Remus Opreanu, primul prefect al Dobrogei, raporta Ministerului de Interne din Bucureşti la 19 februarie 1879 « … la Mangalia, Hârşova şi Kiustenge, astăzi, funcţionează regulat şcolile publice române. Vor prospera, căci mă voi ocupa zilnic de dânsele ».
Iar Ion Cotovu, stabilit la Hârşova, într-o cuvântare menţiona că la Mangalia funcţiona o şcoală primară cu 2 clase. una de băieţi cu 20 elevi şi o clasă cu 5 fete.[8]
Baronul d’Hogguer publică în 1879 informaţiile sale asupra Dobrogei şi, printre altele, descrie: ”Oraşul Mangalia încă de pe vremea genovezilor avea o mare influenţă comercială. Pe atunci populaţia Mangaliei avea 30.000 suflete. Portul său, bine construit şi vast, era foarte bine adaptat navelor de mic tonaj. În ultimii ani ai dominaţiei turce populaţia Mangaliei se compunea din aproximativ 2000 suflete, aproape toţi agricultori şi un număr foarte mic de comercianţi. Deşi vechiul port genovez a dispărut aproape complet, câteva ruine aruncate servesc încă şi formează refugiu pentru ambarcaţiunile de mic tonaj. Dacă s-ar reuşi curăţarea nisipului care de secole s-a depus în port, şi dacă cu puţine cheltuieli s-ar putea reconstrui construcţiile de mult care sunt vizibile în toată extensia lor când apele scad, s-ar putea restabili vechiul port aşa cum era el odinioară, dar avantajele pentru comerţul Dobrogei a unui port la Mangalia ar putea fi nule. Dezastrele ultimului război au redus Mangalia la o mare ruină, de trei ori arsă şi prădată de basbuzuci şi de circasieni au făcut ca populaţia ei să fugă în masă. Abia după sosirea ruşilor câteva familii de comercianţi s-au întors, în prezent se poate evalua populaţia sa la aproape 1600 suflete. Oraşul Mangalia este situat la extremitatea Capului Tusla, ca şi Kiustendge, este expus vânturilor de sud-est, sud vest şi sud. Prin colinele ce-l înconjoară, oraşul şi portul Mangalia este apărat de vânturile din nord. Foarte aproape de Mangalia se află un lac magnific cu o adâncime de 30 paşi englezeşti şi o circonferinţă de 5-6 mile. Acest lac bogat în peşte este o resursă pentru hrana oraşului şi satelor districtului. Aproximativ 50 de sate fac parte din acest arondisment aproape toţi tătari. Aici mizeria este mare căci războiul a ruinat totul. Este important ca guvernul român să nu întârzie pentru a distribui seminţele necesare şi chiar ceva animale acestei populaţii care nu doreşte decât să-şi reia lucrările agricole pentru a putea ieşi din marea mizerie actuală. La mică distanţă de Mangalia se întâlneşte şi un izvor puternic de ape sulfuroase despre care se spune că sunt vindecătoare, fac adevărate minuni celor suferinzi. Ar fi extrem de important ca acestea să fie supuse unor serioase analize fizico-chimice. Câmpia întregului district este foarte despădurită iar terenul se pretează fără nici un fel de îndoială plantării tuturor speciilor de plante. Inul şi cânepa pot fi cultivate în locurile umede, duzii etc. În fine, totul este să se facă agricultură inteligentă iar rezultatele vor fi excelente dacă autorităţile o vor proteja, ajuta şi încuraja eforturile coloniştilor.”[9]
Este important faptul că prin legea din 1880, statul român s-a angajat să ia asupra lui plata personalului şi întreţinerea principalelor moschei musulmane din Tulcea, Constanţa, Babadag, Măcin, Medgidia, Hârşova, Isaccea, Sulina şi Mangalia.[10]
Mangalia avea ca şi Constanţa, Cernavoda şi Hârşova două școli, una pentru băieţi şi una pentru fete. În satele din plasa Mangalia, Topeca Ipsora, Ocman Facâ şi Buiuc Engles, populaţia şcolară era preponderent de etnie tătară.[11]
La 24 februarie 1879 Ministerul cultelor şi instrucţiunii publice îl numeşte pe Ion Bănescu revizor şcolar pentru şcolile Dobrogei.
La 24 martie 1880 ministrul Austro-Ungariei la Bucureşti, Hajos Laszlo, raporta la Viena că guvernul român şi-a atras de la început simpatia musulmanilor, acordându-le toate drepturile în problema proprietăţii rurale, libertăţii cultelor, le-a permis deschiderea unor şcoli special pentru ei.[12]
În 1881 învăţător la Mangalia era cunoscut Iosif Careisa, normalist, care profesase înainte de acest an la Isaccea.[13]
La 5 decembrie 1878, Remus Opreanu, prefectul abia numit, propunea Ministerului de Interne ca aplicarea legilor ţării în România transdanubiană să fie realizată „numai după doi ani…, fiindcă atunci populaţiunea va fi în stare a le înţelege şi primi cu satisfacţie. În tot acest timp, administraţia se realiza prin ordonanţe şi regulamente emise de guvern sau de organele locale, concepute în spiritul unei bune înţelegeri cu populaţia”.[14]
La 21 decembrie 1878, Prefectura judeţului Constanţa transmitea Ministerului de interne că a doua zi, “mâine, duminică, au loc alegerile comunale în oraşul Constanţa şi în tot judeţul. Aceasta în urma dispoziţiunilor mele anterioare. De mai multe zile în comunele rurale alegătorii sunt convocaţi pentru consiliile comunale conform regulamentului aplicat în sensul cel mai larg al libertăţii noastre electorale. Peste 10 zile, cred, autoritatea comunală în judeţul Constanţa va fi un fapt îndeplinit.”[15]
În 22 decembrie 1878, a fost ales Consiliul comunal Mangalia şi s-a constituit Cancelaria Primăriei.
După alegeri, au apărut şi primele greutăţi legate de modul de administrare. Primarii şi în unele cazuri consilii întregi nu au putut răspunde comandamentelor timpului, fie din cauza nepriceperii, fie din cauza altor impedimente inerente oricărui început. În toate cazurile s-a trecut la destituirea primarilor şi la suprimarea consiliilor, organizându-se noi alegeri. Astfel şi primarul din Mangalia a cărei naţionalitate era română a fost înlăturat, în locul lui fiind numit Ferhat Emin Bey, în 1879.[16] L-a urmat Vasile Petrache, în 1880.
MN: Primarii Mangaliei, de atunci și până astăzi, îi puteți descoperi aici:
MANGALIA 20, episodul 20: Administratia publică și PRIMARII Mangaliei
Bibliografie:
[1] Seişanu, Romulus, Dobrogea, Editura ziarului Adevărul,1928, p.183-184
[2] Arhivele Ministerului Apărării Naţionale, fond 948 R.S., secţia ll informaţii,dosar 2/1882,f168-170,apud Ion Bitoleanu, Manifestări ale dreptului de autodeterminare în momentul revenirii Dobrogei în cadrul statal românesc. Comunicări de istoria Dobrogei, Constanţa, 1980, p.109
[3] Steaua României, ll, nr.167 bis,4 august 1878,p.1-2,apud Stoica Lascu, Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa,1999,p.74
[4] Ion Ionescu Dobrogeanu, Dobrogea în pragul veacului al XX-lea,SOCECU,1904, p.30
[5] I.I.Nacian,Note complementare la Dobrogea economică şi socială.Studiu istoric, geografic, economic,social, intelectual, moral, religios şi administrativ, Bucureşti, Emil Storck, librar editor, 1899, p.30
[6] Al.Arbore,Le Dobroudja, Editura Academiei,1938, p.675
[7] Şandru, D.Mocanii în Dobrogea, Institutul de istorie naţională din Bucureşti, Bucureşti, 1946, p.74
[8] Culea, Apostol, Dobrogea, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1928, p.129
[9] Baron d’Hogguer, Renseignements sur la Dobroudja, Imprimeria Asociaţiei Academiei Române, 1879, p.38-39
[10] Ioan N.Roman, Drepturile, sacrificiile şi munca noastră în Dobrogea faţă de pretenţiile bulgarilor asupra ei. Constanţa, 1918, p.25
[11] Steaua Dobrogei,1, august 1879, apud Stoica Lascu, Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa, 1999, p.74
[12] Arhivele statului Bucureşti, fond casa Regală,dosar 25/1880,f.n.
[13] Vasile Helgiu, Şcoala românească dobrogeană de la înfiinţare până la 1938, monografie, Constanţa, editura Institutul de arte grafice Albania, 1938, p.74.
[14] Constantin Bonciu, Constanţa, pag.32
[15] Arhivele Statului Bucureşti, fond Ministerul de Interne, dosar 222/1878, fila 5
[16] Arhivele statului, Bucureşti, fond Ministerul de Interne, dosar 224/1878, p.18-24.
(Text prelucrat și adnotat de autori — Aurelia Lăpușan și Ștefan Lăpușan, din lucrarea ”MANGALIA 100 DE REPERE”, Editura Next Book, Constanța, 2018).
MN: Întregul serial ”Municipiul Mangalia, 25 de ani în 25 de episoade”, poate fi vizionat la rubrica aniversară a cotidianului online Mangalia News. Cititorii care doresc să-și procure monografia ”MANGALIA 100 DE REPERE”, de Aurelia Lăpușan și Ștefan Lăpușan, sunt invitați să ne scrie pe adresa redacției: [email protected]
Mangalia News, Sâmbătă, 15.02.2020.
