Viață de ostaș, înainte de ’89… Amintiri răscolite de articolul ‘STABILOPODUL — O invenție românească pe care nu avem dreptul s‑o ignorăm!’
Geo Trifescu: Perfect adevarat! Plutonul nostru care contribuia la „ridicarea economiei naționale și înaintarea României spre comunism”, în 1987, portul Agigea Sud, turnam chesoane, altă operă pionier, care a lăsat destui fără picioare, în apropierea zonei stabilopozi. Coșmar!
Marius G. Mihalache: Geo… Da!…, eu din ’87 pana in ’88. Am trecut si pe la chesoane, si prin portul Constanta, la calea de rulare a macaralelor si pe la oarece decolmatari ale Canalului Dunăre – Marea Neagră. Duminica ”ne relaxam” la curatenie prin statiuni, se vopseau cu var copacii si bordurile, se strangeau frunzele, se maturau strazile, se asfaltau etc. Sigur ca statiunile de pe litoral, si nu doar, primeau turistii intr-o curatenie ce nu mai poate fi remarcata acum. Asa este … a fost un cosmar de neuitat.
Chiar si acele baraci cu etaj din centrul comunei Agigea, cele de carton si cu majoritatea ferestrelor sparte, cu o curte inconjurata de un gard de plasa foarte inalt si ornat cu sarma ghimpata… cum le-am putea uita? Dormitoarele noastre. In curtea “unitatii”, care practic era un tarc care continea acea baraca, in care nu stiu daca ar fi intrat 4 masini Dacia lipite una de alta, locuiau 120 de soldati. Cred ca toata constructia, cu acea curte cu tot, se intandea pe vreo 120 de metri patrati. La apeluri nu te puteai misca, stateam striviti intre gard si peretele baracii, iar capitanul facea apelul de la fereastra unei camere.
Era o “bucurie” sa parasesti unitatea, doar ca se iesea cam greu pe mica poarta, fiindca intoarcerea pe loc era extrem de dificila. Inaltimea unei camere de dormit era de aproximativ 4 metri si jumatate si continea 8 paturi (4 suprapuse). Camera era insa impartita in alte doua camere de un perete, de carton-pfl si el mucegait ca si restul baracii. Iarna, fiindca pe ferestrele fara geamuri intra ninsoarea pana sub paturi (oho… si ce ierni erau pe atunci)… ca sa pastram ceva caldura… dormeam cate doi intr-un pat. Mancarea era o porcarie si insuficienta. Cu toate acestea closetele erau in permanenta infundate. Un closet pe etaj, la circa 60 de soldati. Sa nu uitam ca se facea si instructie militara (plus plantoane si paza), strecurata intre turele de 12 cu 12 ore de pe santier, ture care se schimbau in fiecare saptamana, o saptamana se muncea ziua, una noaptea.
Armamentul din dotare continea “minunatele” carabine cu baioneta fixa, lunga si foarte ascutita, model Mosin Nagant (M91) … fiindca au fost introduse in 1891… erau din primul razboi mondial. Desigur la inghesuitul sus-numit apel ne mai taiam si fetele sau palmele. Aceasta pusca-carabina era vestita chiar pentru faptul ca materialul din care este facuta baioneta provoaca rani care se vindeca foarte greu. In fapt este o sula de vreo 30-40cm lungime cu trei caneluri semirotunde al carei varf este ascutit precum un ac. Dispensar? Ha-ha…
Da, Domnule Geo Trifescu, fost camarad…, a fost un cosmar. Eram doar niste copii. Copiii “parintilor” nostri. Comandantii nostri…. supremi. Niste adulti.
Nu, nu ne-au maturizat acele experiente, nu ne-am transformat peste noapte in adulti, am inteles in profunzime doar CE si CUM este un adult. Uneori mă gandesc că, dacă am lăsa lumea asta pe mâna copiilor, a tinerilor, ea, lumea, ar fi tare frumoasa, colorata, vesela, iar noi adultii… mai buni. Sunt sigur că stabilopozii si chesoanele și camerele astea de beton sau carton in care înca locuim, inconjurati de sarme ascutite…, ar fi fost altfel inventate, imaginate, de catre ei. Astfel incat sa nu ne ranim intre noi. Pe mine deja ma face sa zambesc acest gand…
Marius G. Mihalache, februarie 2020.
MN – Vă invităm să citiți și: Marius G. Mihalache – Dacă, în plimbările pe diguri zăriți cumva încrustat în betonul stabilopozilor altceva decât o inimioară, vă rog, fiți indulgenți, mai ales dacă vedeți un an și o cruce…
Mangalia News, februarie 2020.
