Mihai Eminescu — În afara mării, la Küstenge, „totul e întuneric”

0
86

Cele­bra și sin­gu­ra depla­sa­re la Con­stan­ța (Chius­ten­ge, Küs­ten­ge) a lui Emi­ne­scu, din a doua jumă­ta­te a lunii iunie 1882, pare a sta sub sem­nul roman­tis­mu­lui abso­lut. 

Poe­tul ia, totuși, în stă­pâ­ni­re semi­o­ti­că acest spa­țiu, cum îl va fi luat cân­d­va și Ovi­di­us, la înce­put de veac creș­tin. Vara anu­lui 1882 pare a fi fost ulti­ma oport­u­ni­ta­te fizi­că a lui Emi­ne­scu de a vedea marea, îna­in­te de a intra în întu­ne­ric. Și, chiar dacă moti­vul sosi­rii sale la mare pare a fi fost unul banal, așa cum rezul­tă el insis­tent din schim­bul epis­to­lar al poe­tu­lui cu Vero­ni­ca Micle (lecu­i­rea de dureri de picioa­re și „bube”, la băi ter­ma­le), este cert că marea devi­ne un topos poe­tic puter­nic, mai ales după ce poe­tul o va fi văzut‑o insis­tent, de la man­sar­da Hote­lu­lui d’Engleterre („șed într‑o man­sar­dă și pri­vi­rea mi‑e des­chi­să din două păr­ți asu­pra mării, pe care aș vrea să plu­tesc cu tine”) și în lun­gi­le sale plim­bări de sea­ră pe fale­za impro­vi­za­tă de dea­su­pra tera­sei („o tera­să pe ţăr­mul îna­lt dă o fru­moa­să pri­ve­liș­te pe toa­tă întin­de­rea mării”).

Sosi­rea lui Emi­ne­scu la mare cere îna­in­te de toa­te o lec­tu­ră semi­o­ti­că. „Sem­ne­le” aces­tei depla­sări se lasă les­ne citi­te pes­te tot, de la poe­zie la cores­pon­den­ță, chiar și în publi­cisti­că. 

Emi­ne­scu este unul din­tre pri­mii scri­i­tori români de mar­că ce va fi sosit la Küs­ten­ge / Con­stan­ța în pri­mii ani de după pre­lu­a­rea aces­tui oraș de către admi­nis­tra­ția româ­neas­că; o spu­ne chiar el, cu vagi tri­mi­teri ini­ția­ti­ce („sunt unul din cei den­tâi sosiți aci pen­tru băi și nimeni nu se scal­dă încă afa­ră de mine”), de ace­ea „scal­da” sa în mare poa­te fi mai mult decât un sim­plu epi­sod bio­gra­fic al unui rhe­u­ma­tic: este „lua­rea în pose­sie cul­tu­ra­lă” a unui spa­țiu înstră­i­nat de sine timp de câte­va mile­nii, după Ovi­di­us. 

La doar patru ani de la reve­ni­rea ora­șu­lui sub admi­nis­tra­ție româ­neas­că (tru­pe­le româ­nești vor fi sosit aici la 23 noiem­brie 1878), Con­stan­ța / Chius­ten­ge / Kus­ten­ge era încă un vag sătuc pes­că­resc, cu doar câte­va mii de locu­i­tori, încă în cea mai mare par­te de cre­din­ță musul­ma­nă. Își va fi cre­at deja o bună repu­ta­ție în Țară pen­tru „băi­le de mare” al căror pre­su­pus efect tera­pe­u­tic va fi gene­rat pri­me­le dezvol­tări ale urbei în anii ‘80 ai seco­lu­lui XIX

Însă Kus­ten­ge-ul era, ca și acum, izo­lat de Țară, iar turiș­tii din Bucu­rești puteau sosi aici doar prin Giur­giu, „cu vapo­rul”, așa cum Emi­ne­scu însuși va fi ajuns. Doar „ver­de­țu­ri­le” urbei veneau, în pie­țe și la hote­luri, „direct din Țari­grad” (iunie 1882). 

Depla­să­ri­le spre mare erau gre­o­a­ie și cos­ti­si­toa­re

Ora­șul nu fuse­se în mod real „des­co­pe­rit” de româ­nii din cen­trul Țării. Depla­să­ri­le spre mare erau gre­o­a­ie și cos­ti­si­toa­re. Vagi vederi cu băi­le de la mare erau adu­se cu poș­ta oda­tă la câte­va zile, prin Giur­giu. Oda­tă la câte­va zile por­neau și vapoa­re­le către Kus­ten­ge. Un divorț ambi­guu de Kus­ten­ge și o idi­lă încă aus­te­ră cu par­fum de Tomis coa­bi­tau încă aici, iar urbea întâr­zia în iner­ții — nici măcar nu se redes­co­pe­ri­se ple­nar ca oraș al rele­gă­rii lui Ovi­di­us. Sun­tem încă depar­te de anii de gra­ție ai Cetă­ții (care aveau să vină cu des­co­pe­ri­rea rădă­ci­ni­lor roma­ne, cu sta­tu­ia lui Ovi­di­us, edi­ta­rea de revis­te, înfi­in­ța­rea de bibli­o­teci și școli româ­nești, sera­te și cea­iuri dan­san­te în Penin­su­lă etc.). Ora­șul (aproa­pe pus­tiu ziua, încins atunci de căl­duri nefi­rești) pare a nu‑l fi atras pe Emi­ne­scu, din mul­te moti­ve, iar des­cri­e­rea aces­tu­ia în scur­te­le sale misi­ve de la mare adre­sa­te Vero­ni­căi este rele­van­tă. Pare emble­ma­tic că Emi­ne­scu îl vede în con­trast seman­tic cu marea, misi­ve­le sale con­tu­rând fale­za ca spa­țiu mitic al con­tras­tu­lui („când luna e dea­su­pra apei, ea arun­că un plin de luci­re sla­bă… Res­tul rămâ­ne în întu­ne­rec și noap­tea marea își meri­tă nume­le ei de nea­gră”).

Plim­bă­ri­le soli­ta­re ale lui Emi­ne­scu pe tera­sa mării, sea­ra, când căl­du­ra de pes­te zi se va fi domo­lit, dau mării de la Chius­ten­ge liniș­tea ieși­rii ei din deri­ziu­ne și intră­rii pen­tru tot­dea­u­na în sacra­li­ta­te. În acest spa­țiu sacru Emi­ne­scu pro­mi­te tonic să o adu­că pe Vero­ni­ca („la anul să știi că venim amân­doi aci, căci băi­le de mare întă­resc și gră­besc bătă­i­le ini­mei”), într‑o vară care nu va mai veni totuși nici­o­da­tă; pen­tru nici unul din­tre ei. Poa­te este de vină chiar marea, care va fi gră­bit în exces „bătă­i­le ini­mei”…

Ovi­di­us și Emi­ne­scu au scos Con­stanţa din ano­ni­ma­tul ei cul­tu­ral

Doi poeți mari ai lumii au scos Con­stan­ța, de‑a lun­gul vre­mii, din prea lun­gul ei ano­ni­mat cul­tu­ral — Ovi­di­us și Emi­ne­scu. Amân­doi și-au cău­tat mor­mân­tul (seman­tic și semi­o­tic) aici și amân­doi îl vor fi găsit aici, într-un anu­mit sens. Amân­doi vor fi sosit aici la înce­pu­tul unei ere ce avea nevo­ie de “eroi fon­da­tori”, de mito­lo­gii (Tomi­sul era încă tânăr sub admi­nis­tra­ție roma­nă în anii rele­gă­rii lui Ovi­di­us, așa cum încă tânăr sub admi­nis­tra­ție româ­neas­că va fi fost Kus­ten­ge-ul în scur­ta vizi­tă sim­bo­li­că a lui Emi­ne­scu). Amân­doi și-au căi­nat soar­ta tra­gi­că lega­tă de intem­pe­ri­i­le vre­mii con­e­xe șede­rii la mare (unul deplân­gea iar­na sci­ti­că ce înghe­ța ape­le, celă­lalt căl­du­ra ce topea căli­ma­ra); unul a deplâns iar­na la Tomis, celă­lalt — vara la Kus­ten­ge („am ple­cat la Chius­ten­ge și cer­ne­a­la din căli­ma­ră s‑a făcut în vre­me de vară ca păcu­ra”). Pen­tru amân­doi marea va fi fost fata­lă, (cel puțin) în regis­tru poe­tic și cul­tu­ral, con­ta­minân­du-le deo­po­tri­vă via­ța și ope­ra. 

Cei doi mari poeți ai Con­stan­ței mar­chea­ză cape­te­le emble­ma­ti­ce ale deve­ni­rii ei. Deloc întâm­plă­tor, cei doi poeți locu­iesc sin­gu­rul spa­țiu în care acest oraș este viu, Penin­su­la. În Penin­su­lă, în anii săi de exil (rele­ga­re) și pri­be­gie, își va fi petre­cut poe­tul latin Publi­us Ovi­di­us Naso ulti­mii său ani de via­ță, într-un spa­țiu rămas și acum sub sem­nul mis­te­ru­lui abso­lut, într‑o casă de la malul mării de la care, neîn­do­iel­nic, marea se lăsa îna­dins pri­vi­tă ca o aman­tă lene­șă și cru­dă, tot ast­fel pre­cum îi va fi apă­rut ea celui­lalt, care o vedea la fel de la man­sar­dă și de pe tera­sa îna­l­tă de atunci a Penin­su­lei („ea e schim­bă­cioa­să la coloa­re și în miș­cări, de unde unii autori o și com­pa­ră cu feme­ia”).

În afa­ra Penin­su­lei, ora­șul nu res­pi­ră cultural/spiritual. Tot ceea ce îl înstră­i­nea­ză de mare îl înstră­i­nea­ză de sine. Aici au res­pi­rat poe­ții săi, aici s‑a scris poe­zie, aici va fi avut loc pri­mul cena­clu lite­rar din cul­tu­ra româ­nă (în casa lui Ovi­di­us), aici va fi văzut marea Emi­ne­scu, aici își vor fi ima­gi­nat sfâr­și­tul și eter­ni­ta­tea poe­tul latin fără mor­mânt și deo­po­tri­vă poe­tul cu mor­mânt for­mal la Bel­lu. Numai marea scoa­te ora­șul aces­ta din ano­ni­mat. Penin­su­la, loc con­cen­tric al unor întâm­plări ezo­te­ri­ce în care se va fi năs­cut și cres­cut ora­șul, este spa­ți­ul ini­ția­tic, ori­gi­nar și emble­ma­tic al urbei. În afa­ra Penin­su­lei (a mării), vor­ba poe­tu­lui, „res­tul rămâ­ne în întu­ne­ric”.

Emi­ne­scu pare a fi rămas, pen­tru majo­ri­ta­tea româ­ni­lor, aici și în gene­ral în Țară, un brand”

În afa­ra mării, ora­șul nu pro­du­ce nimic — aceas­ta este sen­tin­ța defi­ni­ti­vă a poe­tu­lui, în che­ie meta­fo­ri­că („Nou­tăți de aici nu vei fi aștep­tând și-ntr-ade­văr nici n‑aș avea ce-ți scrie decât că ver­de­țu­ri­le ne vin din Țari­grad și că pus­ti­e­ta­tea pe prin pre­jur nu pro­du­ce nimic”). 

Este posi­bil ca Emi­ne­scu să fi intu­it aici o ari­di­ta­te cul­tu­ra­lă aido­ma celei de care se plân­gea Ovi­di­us în anii săi din urmă de la Tomis („bar­ba­ria cul­tu­ra­lă” care ținea ora­șul la mar­gi­nea Romei). Pare că mira­jul mării (obli­ga­to­riu pen­tru spi­ri­te mari) gene­rea­ză implicit/permanent con­tras­te din care ora­șul iese a pri­ori înfrânt. 

Poa­te de ace­ea am putea evo­ca și o revan­șă a ora­șu­lui față de cei care îi intu­iesc fra­gi­li­ta­tea: Ovi­di­us rătă­ceș­te încă fără mor­mânt, în ora­șul în care nimeni nu i‑l mai cau­tă, iar Emi­ne­scu nu pro­voa­că ispi­ta întâl­ni­rii nici măcar în cafe­nea­ua efe­mer des­chi­să la par­te­rul Hote­lu­lui „Intim”. Tomi­ta­nii nu citesc cărți, lene­vind acul­tu­ral, ca și res­tul Țării (la pre­zum­ti­ve reac­ții pudi­ce evoc date­le ulti­mu­lui Baro­me­tru Cul­tu­ral, potri­vit căru­ia doar 44% din­tre româ­nii adulți vor fi citit o car­te în ulti­me­le 12 luni), în timp ce sta­țiu­nea esti­va­lă cu alu­ră de port Kus­ten­ge este încă mai cău­ta­tă pen­tru „băi de mare”, vara, decât pen­tru urme­le poe­ți­lor săi. Emi­ne­scu pare a fi rămas, pen­tru majo­ri­ta­tea româ­ni­lor, aici și în gene­ral în Țară, un brand, o mar­că de pres­ti­giu care te men­ți­ne în lumi­na reflec­toa­re­lor per­cep­ți­ei publi­ce, o cer­ti­tu­di­ne că exiști afec­tiv și cul­tu­ral într‑o lume care mai cre­de doar ipo­crit în vir­tu­ți­le cul­tu­rii, fără să le cau­te și fără să le prac­ti­ce efec­tiv. 

Într-un anu­mit fel, Emi­ne­scu este la Küs­ten­ge / Con­stan­ța, așa cum va fi fost Ovi­di­us odi­ni­oa­ră prin­tre geți și sciți (prin­tre „bar­bari”), așa cum va fi fost Emi­ne­scu însuși la Cer­nă­uți, sin­gur prin­tre stră­ini. Sin­gur, pe fale­za Cazi­no­u­lui, cu nos­tal­gia Vero­ni­căi, doar cu marea aproa­pe, încon­ju­rat de oameni care îl văd și nu îl cunosc. Sin­gur prin­tre stră­ini…

De Ziua Cul­tu­rii Națio­na­le, de ziua lui Emi­ne­scu, urme­le pași­lor poe­ți­lor aces­tui oraș rătă­cesc prin Penin­su­lă, în ulti­mul mare spa­țiu sacru al Cetă­ții — între sta­tu­ia lui Emi­ne­scu și cea a lui Ovi­di­us. Ne este util să venim aco­lo, peri­o­dic, la kilo­me­trul zero al ora­șu­lui, cu spi­rit cri­tic liber/tânăr, cărți și flori. Cel puțin de ziua poe­ți­lor și a cul­tu­rii. Cel puțin pen­tru ceea ce a deve­nit acest oraș prin cul­tu­ră. Prin dra­gos­tea celor care i‑au dat nume în lume, de la Ovi­di­us la Emi­ne­scu. În afa­ra aces­to­ra, ora­șul ar fi ris­cat să rămâ­nă o sim­plă ane­xă teri­to­ri­a­lă a mării. În afa­ra aces­to­ra, ora­șul ar fi ris­cat să rămâ­nă „în întu­ne­ric”. 

Man­sar­da lui Emi­ne­scu și mor­mân­tul lui Ovi­di­us dau aces­tui oraș drept la via­ță cul­tu­ra­lă în lume. Chiar dacă ora­șul nu și‑l va exer­ci­ta nici­o­da­tă (ple­nar), în super­ba și sinu­ci­ga­șa tru­fie a mari­lor metro­po­le care își vor fi tră­it înce­pu­tu­ri­le în illo tem­po­re, în super­ba și sinu­ci­ga­șa sin­gu­ră­ta­te a polis-uri­lor înte­me­ie­toa­re…

Dorin POPESCU, 15 ianu­a­rie 2020. (Arti­col apă­rut în cugetliber.to).


Man­ga­lia News, 15.01.2020.


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

LĂSAȚI UN MESAJ

Va rugam sa adaugati un mesaj
Va rugam sa introduceti numele