24 IANUARIE 1859, ZIUA UNIRII PRINCIPATELOR ROMÂNE — Editorial semnat de Emil-Corneliu Ninu

0
354

Uni­rea Prin­ci­pa­te­lor Româ­ne, sau „Mica Uni­re”, cum, ero­nat, i se mai spu­ne, dată fiind impor­tan­ța ei covâr­și­toa­re, este una din­tre pagi­ni­le de maxi­mă impor­tan­ță ale Isto­ri­ei, „Car­tea noas­tră de aur”, în care sunt mar­ca­te lite­re­le de foc ale exis­ten­ței mul­ti­mi­le­na­re a popo­ru­lui.

Sen­ti­men­tul uni­tă­ții națio­na­le a fost cul­ti­vat de‑a lun­gul vea­cu­ri­lor. Încă din Evul Mediu, cro­ni­ca­rii noș­tri uma­niști au sub­li­ni­at, cu mân­drie, apar­te­nen­ța nobi­lă a româ­ni­lor la gin­ta lati­nă și des­cen­den­ța lor din vechii locu­i­tori ai aces­tor ținu­turi, tra­cii, din rân­dul căro­ra dacii erau cunos­cuți ca „cei mai viteji și mai drepți”  (Hero­dot).

Ast­fel, căr­tu­ra­rul uma­nist transil­vă­nean Nico­la­us Ola­hus (1493–1568), în a sa lucra­re, „Hun­ga­ria” (1536), scri­să în lim­ba lati­nă, afir­ma: “Mol­do­ve­nii au ace­eași lim­bă, obi­ce­iuri si reli­gie ca și mun­te­nii… Lim­ba lor și a celor­lalți valahi a fost cân­d­va roma­nă, ca unii ce sunt colo­nii de romani.”

Ace­eași idee o vom întâl­ni și la cro­ni­ca­rii mol­do­ve­ni, din rân­dul căro­ra Gri­go­re Ure­che (1590–1647), ară­ta, pe la mij­loc de secol al XVII-lea, fără să ezi­te, că “ruma­nii câți se afla lăcu­i­tori în Țara Ungu­reas­că și la Arde­al și la Mara­mo­ro­șu, de la un loc sân­tu cu mol­do­ve­nii și toți de la Râm se trag”, iar con­ti­nu­a­to­rul său direct, Miron Cos­tin (1633–1691), în „Pre­do­slo­via” „Leto­pi­se­țu­lui Țării Mol­do­vei” (1675), dădea răs­puns unei între­bări che­ie: “Nea­mul Țărei Mol­do­vei de unde tră­gă­nea­ză? / Din țări­le Râmu­lui, tot omul să cre­a­d­ză. / Tra­ian întâiu, împa­ra­tul, supu­in­du pre dahii, / Dra­goș apoi în mol­do­ve­ni pre­me­nind pe vlahi. / Mar­tor este Tro­ia­nul, șan­țul în țara noas­tră / Și Tur­nul Seve­ri­nul, mun­te­ni, în țara voas­tră.”

Chiar Dimi­trie Can­te­mir (1673–1723), acest „prinț lumi­nat al creș­ti­nă­tă­ții”, rele­va acest ade­văr de netă­gă­du­it: “Româ­nii sunt moșii și stra­mo­șii noș­tri, a mol­do­ve­ni­lor, a mun­te­ni­lor și a arde­le­ni­lor… și lim­ba cea părin­teas­că nebi­ru­it mar­tor ne este.”

Ilu­mi­niș­tii arde­leni, a căror acti­vi­ta­te com­ple­xă este cunos­cu­tă sub nume­le de Școa­la Arde­lea­nă, prin repre­zen­tan­ții lor, Ghe­or­ghe Șin­cai (1754–1816), Petru Mai­or (1756–1821), Samuil Micu (1745–1806), Ion Budai-Delea­nu (1760–1820), s‑au axat pe sub­li­ni­e­rea ori­gi­nii nobi­le a româ­ni­lor, exa­ge­rând, e drept, lati­nis­mul, în patri­o­tis­mul lor nemăr­gi­nit.

La înce­put de secol al XIX-lea, după căde­rea impe­ri­u­lui fran­cez înte­me­iat de Napo­le­on Bona­par­te, dorin­ța dobân­di­rii liber­tă­ții națio­na­le se dezvol­tă în întrea­ga Euro­pă. Ast­fel, după revo­lu­ția lui Tudor Vla­di­mi­res­cu, pe care ete­riș­tii l‑ar fi vrut un coro­lar al miș­că­rii lor, por­ni­tă din Rusia, Țări­le Româ­ne nutresc o spe­ran­ță a recu­noaș­te­rii drep­tu­lui lor la sta­ta­li­ta­te, prin insta­u­ra­rea domni­i­lor pămân­te­ne, după cele fana­ri­o­te, impu­se de Impe­ri­ul Oto­man. Chiar în rân­dul mase­lor, nece­si­ta­tea creă­rii unor eroi națio­nali, în fol­clor (doi­ne, bala­de, tea­tru popu­lar), cum au fost Tudor Vla­di­mi­res­cu, Ian­cu Jia­nu, Pin­tea sau nume­roși hai­duci, a deve­nit o scân­te­ie ce avea să aprin­dă focul Revo­lu­ți­ei de mai târ­ziu, cea de la 1848, așa cum se întâm­pla în întrea­ga Euro­pă.

Răz­bo­a­ie­le ruso-tur­ce (ca cel din 1828–1829, înche­iat cu tra­ta­tul de la Adri­a­no­pol, cel al Cri­me­ii, 1853–1856) au con­sti­tu­it un bun pri­lej pen­tru români, de a spe­ra la înfăp­tu­i­rea visu­lui lor de aur, Inde­pen­den­ța și Uni­ta­tea Țări­lor Româ­ne, prin înfăp­tu­i­rea Româ­ni­ei, ca stat uni­tar și suve­ran. (În Transil­va­nia, în zona Bana­tu­lui, se cuvi­ne a men­țio­na acti­vi­ta­tea deo­se­bi­tă a lui Efti­mie Mur­gu, în pre­a­j­ma anu­lui 1848, pe tărâ­mul obți­ne­rii de liber­tăți de către româ­nii de aici.)

Dacă „Regu­la­men­te­le Orga­ni­ce” au con­fi­gu­rat un mănu­nchi de legi anti­fe­u­da­le, după mode­lul celor rusești, un alt suport al ieși­rii de sub tute­la oto­ma­nă l‑a con­sti­tu­it instru­i­rea mul­tor tineri în Euro­pa, mai ales la Paris, unde au putut veni în con­tact cu spi­ri­tul revo­lu­țio­nar fran­cez și cu miș­ca­rea maso­ni­că, al cărei prim fun­dament era des­că­tu­șa­rea de sub jugu­ri­le des­po­tis­mu­lui și cre­a­rea unor noi națiuni, în per­spec­ti­va drep­tu­lui la „liber­ta­te, ega­li­ta­te și fra­ter­ni­ta­te”. Așa se face că a putut lua naș­te­re o soci­e­ta­te secre­tă, „Fră­ția” (1843), la Bucu­rești, cu fili­a­lă la Paris, ai cărei mem­bri (Nico­lae Băl­ces­cu, Ion Ghi­ca, Ch. Tell, C. A. Rosetti, Ionel Bră­ti­a­nu, Gr. Ale­xan­dres­cu ș.a.) făceau par­te și din loji maso­ice, pen­tru înles­ni­rea comu­ni­că­rii între ei, pe plan extern. În capi­ta­la cul­tu­rii euro­pe­ne, Paris, s‑au for­mat vii­tori oameni de stat, poli­ti­cieni ver­sați în spi­ri­tul libe­ra­lis­mu­lui, pre­cum Miha­il Kogăl­ni­cea­nu, Vasi­le Alec­san­dri, Cos­ta­che Negri, Ale­xan­du Ioan Cuza, Nico­lae Băl­ces­cu, fra­ții Golești, C. A. Rosetti, Ionel Bră­ti­a­nu ș.a.

Se poa­te spu­ne că pre­gă­ti­rea momen­tu­lui de la 1859, Uni­rea Prin­ci­pa­te­lor, a fost efec­tul unei acti­vi­tăți pro­di­gi­oa­se a unor tineri inte­lec­tu­ali entu­ziaști, în cadrul căre­ia acti­vi­ta­tea lor poli­ti­că s‑a gre­fat pe cea a arte­lor, în pic­tu­ră, muzi­că, dar, mai ales, în cel al lite­ra­tu­ră.

Este cazul lui Vasi­le Alec­san­dri, proas­păt întors de la Paris, numit direc­tor al „Tea­tru­lui Națio­nal” din Iași (1840), unde, împre­u­nă cu Mihai Kogăl­ni­cea­nu și Cos­ta­che Negru­zzi, au pus baze­le unui ade­vă­rat reper­to­riu națio­nal. La Mân­ji­na, moșia mol­do­vea­nu­lui Cos­ta­che Negri, din pre­a­j­ma Gala­ți­lor, frec­vent se întâl­neau mulți sufle­tiști, pen­tru a pune la cale visa­ta lor țară, Româ­nia. Pen­tru sora aces­tu­ia, Ele­na Negri, „bar­dul de la Mir­cești”, Vasi­le Alec­san­dri, a făcut o ade­vă­ra­tă pasiu­ne, imortalizând‑o, în roman­ța „Ste­lu­ța”.

Publi­ca­ți­i­le apă­ru­te în aceas­tă peri­oa­dă, con­ți­neau ele înse­le, în nume­le gaze­te­lor, ori­gi­nea comu­nă a lim­bii și popo­ru­lui nos­tru, ide­a­lul liber­tă­ții națio­na­le și ide­a­lul rea­li­ză­rii uni­tă­ții româ­ni­lor de pre­tu­tin­deni: „Dacia lite­ra­ră” a lui Miha­il Kogăl­ni­cea­nu (1840, cu cele­bra sa „Intro­duc­ție”, apre­cia­tă  a fi pro­gra­mul este­tic al roman­tis­mu­lui româ­nesc), „Stea­ua Dună­rii”, „Pro­pă­și­rea”, „Prun­cul român” (1848), „Popo­rul suve­ran”, „Româ­nia vii­toa­re” (apă­ru­tă la Paris, 1852), urma­tă și de alte revis­te ale exi­la­ți­lor români (C.A. Rosetti, Ion și Dimi­trie Bră­ti­a­nu, Gh. Maghe­ru), pre­cum „Repu­bli­ca Româ­nă”, „Juni­mea Româ­nă”, „Româ­nia lite­ra­ră” (1855) a lui Vasi­le Alec­san­dri, „Româ­nul” zia­rul reve­ni­tu­lui în țară C. A. Rosetti (9.08.1857), „Maga­zin isto­ric pen­tru Dacia” a lui August Tre­bo­niu-Lau­ri­an și Nico­lae Băl­ces­cu etc.

Iată, de exem­plu, în ce măsu­ră cuvân­tul poa­te deve­ni for­ță, când cuprin­de mase­le popu­la­re.

Visul uni­tă­ții națio­na­le l‑a avut din­tot­dea­u­na părin­te­le fabu­lei româ­nești, Gro­go­re Ale­xan­dres­cu, așa cum ne‑o dove­deș­te și poe­zia sa „Uni­rea Prin­ci­pa­te­lor”.

Poe­zia lui Vasi­le Alec­san­dri, „Deș­tep­ta­rea Româ­ni­ei”, scri­să în pre­a­j­ma Revo­lu­ți­ei de la 1848, a găsit eco­ul nime­rit în cre­a­ția lui Andrei Mure­șa­nu, care a com­pus „Un răsu­net”, ope­ră cunos­cu­tă sub nume­le „Deș­teap­tă-te, româ­ne!”, imnul nos­tru națio­nal, de astăzi. Mai mult, ver­su­ri­le din arhi­cu­nos­cu­ta cre­a­ție „Hora Uni­rii” au cir­cu­lat, pe o foa­ie volan­tă, de o par­te și de alta a Mil­co­vu­lui, încă din 1856.

În con­tex­tul euro­pean al creă­rii unei coa­li­ții de sta­te, pre­cum Anglia, Fran­ța, Ita­lia (Sar­di­nia), Pru­sia, Aus­tria, împo­tri­va expansiu­nii Rusi­ei către țări­le bal­ca­ni­ce ruso­fo­ne (cu per­spec­ti­va creă­rii de către aceas­ta a unui culoar favo­ra­bil ajun­ge­rii la Istan­bul, vechiul Con­stan­ti­no­pol, capi­ta­la Impe­ri­u­lui Bizan­tin, cuce­rit de către Maho­med al II-lea, în 1453, și a împli­ni­rii, ast­fel a tes­ta­men­tu­lui lui Petru I), se con­fi­gu­ra, așa­dar, o oport­u­ni­ta­te deo­se­bi­tă, pen­tru prin­ci­pa­te­le dună­re­ne, după răz­bo­i­ul ruso-turc al Cri­me­ii (1853–1856), ace­ea de a aspi­ra, din nou, la rea­li­za­rea uni­rii.

Dacă Rusia, ieși­tă înfrân­tă din aceas­tă con­frun­ta­re cu Fran­ța, Anglia, Impe­ri­ul Oto­man și Rega­tul Sar­di­ni­ei, a tre­bu­it să recu­noas­că drep­tul Mol­do­vei și al Țării Româ­nești la auto­de­ter­mi­na­re, însă, ulte­ri­or, Aus­tria s‑a opus pro­iec­tu­lui, temân­du-se de o vii­toa­re aspi­ra­ție a Buco­vi­nei spre uni­re, pro­vin­cia apar­ținân­du-le încă din mai 1775, în urma răz­bo­i­u­lui ruso-turc (1768–1774).

Hege­mo­n­ia Fran­ței lui Napo­le­on al III-lea, pe plan euro­pean, inte­re­sat de anu­la­rea pre­ve­de­ri­lor defa­vo­ra­bi­le ale Con­gre­su­lui de la Vie­na (1815), când ordi­nea geo­po­li­ti­că fuse­se pres­ta­bi­li­tă, a fost lian­tul împli­ni­rii aspi­ra­ți­i­lor româ­ni­lor spre liber­ta­te și uni­ta­te națio­na­lă.

Pașii fuse­se­ră făcuți, înce­tul cu înce­tul, pe linia adop­tă­rii unor con­ven­ții comu­ne, așa cum a fost desfi­in­ța­rea vămii pri­vind comer­țul din­tre cele două prin­ci­pa­te, exclu­zând pe cel cu sare. Inte­re­se­lor Angli­ei și Aus­tri­ei, de a ține lega­te, totuși, Țări­le Româ­ne de carul gre­oi al Impe­ri­u­lui Oto­man, li s‑a opus ati­tu­di­nea Fran­ței.

Ast­fel, în 11 febru­a­rie 1856, s‑a înche­iat un tra­tat, în ale cărui 300 de arti­co­le, erau relu­a­te une­le pri­vi­le­gii, datând de pe vre­mea lui Baia­zid (1393), pri­vind apar­te­nen­ța celor două țări la Impe­ri­ul Oto­man și suze­ra­ni­ta­tea sul­ta­nu­lui  asu­pra aces­to­ra, iar pre­ve­de­ri­le „Regu­la­men­te­lor Orga­ni­ce”, impu­se de Impe­ri­ul Țarist, erau, de acum anu­la­te.

Prin voin­ța fer­mă a lui Napo­le­on al III-lea, „prin­ci­pi­ul națiu­nii” a fost impus, des­chi­zând cla­re per­spec­ti­ve posi­bi­li­tă­ții uni­fi­că­rii, așa cum, în urma cam­pa­niei sale ful­ge­ră­toa­re din 1601, Mihai Vitea­zul a reu­șit pri­ma uni­re a româ­ni­lor din cele trei pro­vin­cii, Țara Româ­neas­că, Mol­do­va și Transil­va­nia.

În urma înche­ie­rii aces­tui tra­tat (18/30 mar­tie 1856), s‑a decis schim­ba­rea legi­lor de bază în cele două prin­ci­pa­te, ali­pi­rea la Mol­do­va a trei jude­țe din sudul Basa­ra­biei (Cahul, Bol­grad și Isma­il), liber­ta­tea navi­ga­ți­ei pe Dună­re, con­sti­tu­i­rea unei comi­sii dună­re­ne care să veghe­ze la res­pec­ta­rea aces­tor drep­turi, pre­cum și ale­ge­rea diva­nu­ri­lor ad-hoc, care să deci­dă asu­pra nece­si­tă­ții uni­rii etc. Tre­bu­ie reți­nu­tă, prin inter­me­di­ul scri­e­ri­lor lui Ion Cre­an­gă, figu­ra legen­da­ră a Moș Ion Roa­tă, pro­ta­go­nis­tul celor două poves­tiri isto­ri­ce „Moș Ion Roa­tă și Uni­rea”, „Moș Ion Roa­tă și Cuza-Vodă”. Hâtru și isteț, pre­cum Păca­lă, aces­ta con­sta­ta că bolo­va­nul cărat de țărani, la îndem­nul boie­ru­lui uni­o­nist, va fi dus tot de către ei, „tal­pa țării”, cum li se spu­nea.

Cum struc­tu­ra aces­tor adu­nări era vari­a­tă, for­ma­tă din repre­zen­tanți ai cle­ru­lui, ai marii boie­ri­mi, ai bur­ghe­zi­ei și țără­ni­mii pres­ta­toa­re de cla­că, au apă­rut dife­ren­țe nume­roa­se de opi­nii, mai ales în Mol­do­va, din­tre care tea­ma pier­de­rii pri­vi­le­gi­i­lor era cea mai frec­ven­tă, ală­tu­ri de pier­de­ri­le mul­ti­ple, de ordin eco­no­mic, poli­tic și cul­tu­ral, prin muta­rea capi­ta­lei la Bucu­rești, ceea ce a făcut ca mulți din­tre par­ti­ci­panți, con­ser­va­tori, desi­gur, să se situ­e­ze pe pozi­ții aniu­ni­o­nis­te, așa cum au fost Ghe­or­ghe Asachi, Cos­ta­che Negru­zzi, Nico­lae Istrati. La polul opus, s‑au situ­at uni­o­niș­tii, cu o altă viziu­ne asu­pra rea­li­tă­ți­lor ime­di­a­te și cu per­spec­ti­va moder­ni­ză­rii, prin­tr-un stat uni­tar, din rân­dul căro­ra se remar­cau Miha­il Kogăl­ni­cea­nu, Anas­ta­sie Panu, Mano­la­che Cos­ta­che Epu­rea­nu.

O lovi­tu­ră teri­bi­lă a fost dată de noul cai­ma­cam (loc­ți­i­tor domnesc) al Mol­do­vei, Nico­lae Vogo­ri­de, care a con­ti­nu­at linia poli­ti­că antiu­ni­o­nis­tă a îna­in­ta­șu­lui său, Todo­ri­ță Balș, dece­dat.

Aces­ta a mers până aco­lo, încât, spe­rând să fie numit domni­tor al Mol­do­vei, după Gri­go­re Ale­xan­dru Ghi­ca, pro­mi­siu­ne făcu­tă de Poar­ta Oto­ma­nă, a fal­si­fi­cat rezul­ta­tul ale­ge­ri­lor, atri­bu­ind antiu­ni­o­niș­ti­lor rezul­ta­te­le favo­ra­bi­le ale ale­gă­to­ri­lor dor­nici de împli­ni­rea visu­lui uni­rii. Un mare scan­dal a fost declan­șat, însă, de o dez­vă­lu­i­re, în publi­ca­ția din Bru­xe­l­les, „L’ Eto­i­le d’O­rient” („Stea­ua Orien­tu­lui”), a cores­pon­den­ței cai­ma­ca­mu­lui cu rude­le sale din Con­stan­ti­no­pol, scri­sori ofe­ri­te fra­te­lui său vitreg, Cos­ta­che Negri, încă din mai 1857, de către soția loc­ți­i­to­ru­lui domnesc, fii­ca mare­lui boier poet pre­mo­dern Cos­ta­che Conachi, Eca­te­ri­na sau, fami­li­ar, Cocu­ța (n. 02.02.1829, Mun­te­ni, jud. Galați — m. 22.02.1870, Geno­va, Ita­lia), ale cărei ide­a­luri erau lega­te de Uni­re.

Unii cer­ce­tă­tori au încer­cat să recon­sti­tu­ie dru­mul lung al medi­a­ti­ză­rii scri­so­ri­lor lui Nico­lae Vogo­ri­de de natu­ra rela­ți­i­lor inti­me din­tre soția aces­tu­ia și pâr­că­la­bul de Galați, chi­pe­șul ofi­țer Ale­xan­dru Ioan Cuza, posi­bi­le în con­tex­tul în care, la Mân­ji­na, moșia lui Cos­ta­che Negri, fra­te­le vitreg al Cocuței, se întâl­neau, cân­d­va, și nume­roși sufle­tiști revo­lu­țio­nari mun­te­ni și mol­do­ve­ni.

O ero­i­nă a aces­tui act isto­ric, care a pus mai pre­sus de inte­re­se­le fami­li­a­le pe cele ale „nați­i­lor înfră­ți­te”, cum scria Vasi­le Ale­can­dri, în poe­zia sa mani­fest, „Deș­tep­ta­rea Româ­ni­ei”.

Se pare că fra­te­le Ele­nei Vogo­ri­de le-ar fi încre­din­țat con­su­lu­lui Fran­ței la Iași, care, la rându‑i, le‑a încre­din­țat amba­sa­do­ru­lui Fran­ței, pen­tru a fi publi­ca­te în revis­ta stră­i­nă amin­ti­tă. Acest moment deli­cat, cu impli­ca­ți­i­le sale diplo­ma­ti­ce,  a ajuns, după dis­pu­te poli­ti­ce apri­ge, să fie rezol­vat prin întâl­ni­rea direc­tă de la Osbor­ne, din 9 august 1857,  din­tre regi­na Angli­ei și împă­ra­tul Fran­ței, spri­ji­niți, în deci­zia lor de anu­la­re a ale­ge­ri­lor, de con­du­că­to­rii Pru­si­ei, Rusi­ei și Sar­di­ni­ei.

Așa se face că, în schim­bul aces­tei deci­zii capi­ta­le, Napo­le­on al III-lea a tre­bu­it să accep­te com­pro­mi­sul exis­ten­ței a două sta­te inde­pen­den­te, cu domni­tori dis­tincți, două arma­te, con­du­se, suc­ce­siv de către fie­ca­re domni­tor, două guver­ne, două adu­nări legi­sla­ti­ve, dar o sin­gu­ră Îna­l­tă Cur­te de Casa­ție și Jus­ti­ție și o Comi­sie Cen­tra­lă, la Foc­șani. Tot­o­da­tă, aceas­tă Con­ven­ție de la Paris a hotă­rât și con­sti­tu­i­rea unei comi­sii cen­tra­le, for­ma­te din câte trei cai­ma­cami, în cadrul fie­că­rui guvern, care să se ocu­pe de buna des­fă­șu­ra­re a ale­ge­ri­lor, prin inter­me­di­ul adu­nă­rii elec­ti­ve.

În urma noi­lor ale­geri, au fost sta­bi­li­te deci­zi­i­le celor două diva­nuri ad-hoc, la  22 sep­tem­brie, în Mol­do­va, și 30 sep­tem­brie, în Vala­hia, ale căror rezo­lu­ții, din 7–9 octom­brie, pre­ve­deau: „ — res­pec­ta­rea drep­tu­ri­lor Prin­ci­pa­te­lor și înde­o­se­bi a auto­no­mi­ei lor în cuprin­de­rea vechi­lor lor capi­tu­la­ții înche­ia­te cu Îna­l­ta Poar­tă în anii 1393, 1460, 1511 și 1634; — uni­rea Prin­ci­pa­te­lor într-un stat sub nume­le de Româ­nia; — prinț stră­in cu moș­te­ni­rea tro­nu­lui, ales dintr‑o dinas­tie domni­toa­re din­tre cele euro­pe­ne și ai cărui moș­te­ni­tori să fie cres­cuți în reli­gia țării; — neu­tra­li­ta­tea teri­to­ri­u­lui Prin­ci­pa­te­lor; — pute­rea legiu­i­toa­re încre­din­ța­tă Adu­nă­rii Obș­tești, în care să fie repre­zen­ta­te toa­te inte­re­se­le nați­ei”.

Mari­le puteri euro­pe­ne au hotă­rât ela­bo­ra­rea unei pri­me Con­sti­tu­ții pen­tru prin­ci­pa­te­le uni­te, cunos­cu­tă sub nume­le de „Con­ven­ția de la Paris”, sta­bi­lind urmă­toa­re­le, în urma deli­be­ră­ri­lor din mai și august 1858:

- Prin­ci­pa­te­le își păs­trau auto­no­mia, sub suze­ra­ni­ta­tea Por­ții și sub pro­tec­ția celor șap­te puteri; — se adop­ta denu­mi­rea de „Prin­ci­pa­te­le Uni­te ale Mol­do­vei și Vala­hi­ei”, fie­ca­re având insti­tu­ții pro­prii; — se înfi­in­țau insti­tu­ții comu­ne, pre­cum Comi­sia Cen­tra­lă, cu sedi­ul la Foc­șani (care ela­bo­ra pro­iec­te­le de legi de inte­res comun), Îna­l­ta Cur­te de Jus­ti­ție și Casa­ție, arma­ta; — se pre­ve­deau prin­ci­pii de orga­ni­za­re și moder­ni­za­re a vii­to­ru­lui stat (sepa­ra­ția pute­ri­lor în stat, desfi­in­ța­rea ran­gu­ri­lor și pri­vi­le­gi­i­lor boie­rești, ega­li­ta­tea în fața legii, drep­turi poli­ti­ce pen­tru creș­tini, liber­ta­tea indi­vi­du­a­lă); — drep­tul de vot rămâ­nea cen­zi­tar, căci, pen­tru a avea drept de vot, o per­soa­nă tre­bu­ia să deți­nă o pro­pri­e­ta­te atât de mare, încât numă­rul elec­to­ri­lor se limi­ta la câte­va mii, în majo­ri­ta­te mari moși­eri și bur­ghe­zia înstă­ri­tă.

Con­for­mân­du-se pre­ve­de­ri­lor pri­vind des­fă­șu­ra­rea ale­ge­ri­lor, la 5/17 ianu­a­rie 1859, în Mol­do­va a fost ales Ale­xan­dru Ioan Cuza, con­du­că­to­rul „Par­ti­dei Națio­na­le”, spre dez­a­mă­gi­rea lui Gri­go­re Stur­d­za, fiul fos­tu­lui domni­tor, Miha­il Stur­d­za. Cu spri­ji­nul unor mer­ce­nari polo­nezi, aces­ta era sigur de vic­to­rie, dar, dez­a­mă­git de rezul­ta­te­le elec­to­ra­tu­lui, a pus la cale un com­plot și a anun­țat un pre­miu pen­tru uci­de­rea riva­lu­lui său, tânăr coman­dant al oști­rii mol­da­ve, și a unor lideri uni­o­niști, prin­tre care și Miha­il Kogăl­ni­cea­nu, demers care a fost dez­vă­lu­it și, ast­fel, ani­hi­lat încă din fașă.

În Mun­te­nia, întru­cât Con­ven­ția de la Paris nu sti­pu­la ale­ge­rea a doi domni­tori dis­tincți, a fost rea­les Ale­xan­dru Ioan Cuza, la 24 ianu­a­rie, nu fără emo­ții, întru­cât libe­ra­lii, uni­o­niști con­vinși, nu deți­neau decât 24 din cele 72 de man­da­te, res­tul apar­ținân­du-le con­ser­va­to­ri­lor, care, for­țați de cei aproa­pe 30.000 de oameni ce scan­dau nume­le proas­păt-ale­su­lui la Iași, au fost obli­gați să‑l accep­te și ei.

Un rol impor­tant, în rea­li­za­rea Uni­rii, l‑a avut și cle­rul, res­pec­tiv bise­ri­ca orto­do­xă româ­nă, care, prin cei doi mitro­po­liți, Nifon, al Țării Româ­nești și Sofro­nie Micles­cu, al Mol­do­vei, au mobi­li­zat mul­ți­mea de cre­din­cioși în spi­ri­tul tra­di­ți­ei isto­ri­ce și al împli­ni­rii visu­lui mult visat pen­tru locu­i­to­rii celor două pro­vin­cii, care au ace­eași lim­bă, ace­eași sim­ți­re, ace­lași crez în Dum­ne­zeu, ace­eași ori­gi­ne, ace­leași obi­ce­iuri, de o par­te și de alta a Mil­co­vu­lui.

Noul domni­tor, decis prin voin­ța mul­ți­mii, a intrat defi­ni­tiv în lite­ra­tu­ră. Ast­fel, mare­le dra­ma­turg și pro­za­tor Ion Luca Cara­gi­a­le și‑l va adu­ce bine amin­te, într‑o rela­ta­re din 1909, inti­tu­la­tă „După 50 de ani”, căci ale­sul con­du­că­tor al celor două prin­ci­pa­te, oprin­du-se la Plo­iești, le‑a vizi­tat cla­sa, con­du­să de un das­căl patri­ot transil­vă­nean, Bazil Dră­go­șes­cu, pri­lej de trans­mi­te­re a unui vibrant mesaj către dis­ci­po­lii săi:

- Copii! După seco­le de-ncrun­ta­re, astăzi ne zâm­beș­te și nouă, româ­ni­lor, bunul Dum­ne­zeu. De astăzi înco­lo, ne-am căpă­tat iar onoa­rea de popor liber, de popor latin. Jos slo­va stră­i­nă! Sus lite­ra stră­bu­nă!

Cu scri­sul său fru­mos, ca de tipar,  insti­t­u­to­rul a scris pe tablă, cu lite­re stră­bu­ne, adi­că lati­nești, aces­te cuvin­te:  Vivat Româ­nia! Vivat Națiu­nea Româ­nă! Vivat Ale­xan­dru Ioan întâi, Dom­nul Româ­ni­lor!”

Fol­clo­rul româ­nesc păs­trea­ză în legen­de­le sale chi­pul aces­tu­ia, ca al unui con­du­că­tor cu mare dra­gos­te și înțe­le­ge­re pen­tru oame­nii sim­pli, un jus­ti­țiar călă­u­zit de stea­ua sa, a mari­lor pre­fa­ceri pe care româ­nii le aștep­tau de seco­le, împo­tri­va unor abu­zuri de nei­ma­gi­nat ale boie­ri­mii sau ale slu­j­ba­și­lor venali și cruzi.

Urmă­to­rii doi ani au fost încăr­cați de efor­turi deo­se­bi­te pe plan euro­pean, pen­tru recu­noaș­te­rea și pe plan inter­națio­nal a actu­lui poli­tic al uni­rii, care trans­for­ma prin­ci­pa­te­le într-un stat uni­tar. Cum Aus­tria și Poar­ta Oto­ma­nă pro­tes­tau pen­tru neres­pec­ta­rea Con­ven­ți­ei de la Paris, a fost nece­sa­ră o nouă Con­fe­rin­ță Euro­pea­nă, în capi­ta­la Fran­ței, între apri­lie și sep­tem­brie, timp în care noua oști­re mol­do-mun­tea­nă și‑a fixat loc de tabă­ră la Flo­rești, între Plo­iești și  Câm­pi­na, gata să răs­pun­dă ori­că­rei inter­ven­ții arma­te, din afa­ră.

Și de aceas­tă dată, pe 25 august/7 sep­tem­brie, a fost accep­ta­tă rea­li­ta­tea „de fac­to”, sin­gu­ra con­ce­sie făcu­tă celor două puteri pro­tes­ta­ta­re, Impe­ri­ul Oto­man și cel Hab­s­bu­r­gic, fiind desem­na­rea, în per­spec­ti­vă, a unui prin­ci­pe stră­in, ceea ce, în urma unel­ti­ri­lor, s‑a și reu­șit, prin detro­na­rea lui Cuza, în noap­tea de 11 spre 12 febru­a­rie 1866.

Cei șap­te ani de domnie ai fos­tu­lui colo­nel, Ale­xan­dru Ioan Cuza, au dus tână­rul stat pe calea moder­ni­ză­rii lui, impu­nân­du-se, la nivel euro­pean și mondi­al, în urma denu­mi­rii sale, din 1862, ca ROMÂNIA.

Ca o sin­te­ză a aces­tui demers isto­ric, ver­su­ri­le lui Vasi­le Ale­can­dri sunt vii și astăzi, făcând să vibre­ze ini­mi­le româ­ni­lor de pre­tu­tin­deni:

Hai să dăm mână cu mână
Cei cu ini­ma româ­nă,
Să-nvâr­tim hora fră­ți­ei,
Pe pamân­tul Româ­ni­ei!

Iar­ba rea din hol­de pia­ră!
Pia­ră dușmănia‑n țară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori si ome­nie!

Mai mun­te­ne, măi veci­ne,
Vină să te prinzi cu mine
Și la via­ță cu uni­re,
Și la moar­te cu-nfră­ți­re!

Unde‑i unul, nu‑i pute­re
La nevoi și la dure­re.
Unde‑s doi, pute­rea creș­te
Și duș­ma­nul nu spo­reș­te!

Amân­doi sun­tem de‑o mamă,
De‑o făp­tu­ră și de‑o sea­mă,
Ca doi brazi într‑o tul­pi­nă,
Ca doi ochi într‑o lumi­nă.

Amân­doi avem un nume,
Amân­doi o soartă‑n lume.
Eu ți‑s fra­te, tu mi-ești fra­te,
În noi doi un suflet bate!

Vin’ la Mil­cov cu gră­bi­re,
Să‑l secăm dintr‑o sor­bi­re,
Ca să trea­că dru­mul mare
Peste‑a noas­tre vechi hota­re

Și să vadă sfân­tul soa­re,
Într‑o zi de săr­bă­toa­re,
Hora noas­tră cea fră­țeas­că,
Pe câm­pia româ­neas­că!”

Un arti­col sem­nat de prof. Emil-Cor­ne­liu NINU.


Man­ga­lia News, 24 Ianu­a­rie 2020.


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

LĂSAȚI UN MESAJ

Va rugam sa adaugati un mesaj
Va rugam sa introduceti numele