Îmi aduc aminte de o poveste adevărată, despre un bătrân indian nord-american, dintr-o rezervație din zilele noastre, urmaș al marilor luptători pentru drepturile amerindienilor, precum au fost: Geronimo, Sitting Bull, Crazy Horse, care a a fost bătut și jefuit. Totul, firește, pentru o sumă modestă, că nu avea de unde să posede sărmanul prea multe averi, în afară de cea spirituală care era, desigur, foarte valoroasă. Și mica poveste pe care încerc să o prezint aici are legătură cu demnitatea și onoarea, calități care se descoperă la anumite popoare, și pe care numai anumiți oameni le posedă…
Bătranul indian de care vă spuneam, retras undeva în mijlocul rezervației, într-o rulotă amărâtă, își trăia liniștit viața, alături de vulturi. Rar îl vizita câte-o rudă sau mai trecea poliția tribală, să vadă dacă mai este în viață.
Într-o seară, s-a trezit peste el cu doi răufăcători care tocmai pe el se găsiseră să-l jefuiască… de cei câțiva dolari amărâți păstrați pentru zile negre, ce-i ținea într-un borcan, la vedere.
Ei bine, acei jegoși fără scrupule, care ar lua și suzeta din gurița unui prunc, l-au lovit pe bătrân cu bestialitate și l-au deposedat de întreaga avere, acei câțiva dolari amărâți.
Au șters-o în noapte, banditește, așa cum veniseră, lăsându-l între viață și moarte. Ca printr-o minune, a doua zi a trecut pe la el poliția tribală și l-au găsit inconștient. A fost dus de urgență la spital și, ușor-ușor, pesemne fiindcă nu venise vremea ca spiritul bătrânului indian să se contopească cu „Spiritul Suprem”, adică nu-i venise timpul să plece spre plaiurile lui Manitu…, a început să-și revină.
Fapta era foarte gravă – tâlhărie și tentativă de crimă, și poliția, dorind a primi informații vitale pentru prinderea agresorilor, l-a chestionat chiar în spital, la capul patului.
Le-a răspuns calm:
– Îmi amintesc cum arată agresorii, dar nu vreau să le fac rău… Nu voi depune nicio reclamație!
– Cum? au sărit ca arși politiștii. Mai aveai puțin și plecai „dincolo”… Nu te doare că sunt în libertate cei care te-au tâlhărit?
– Îmi pare rău că m-au bătut, dar ce mă doare mai mult este că nu era nevoie s-o facă. Le dădeam cu drag banii dacă mi-i cereau.
Polițiștii au căscat ochii cât cepele.
– Cum așa?!
– Da, pentru că bănuiesc că ei aveau mai mare nevoie de acei bani decât îmi trebuiau mie.
De câte ori îmi aduc aminte de această poveste, mă văd în situația indianului. Privesc prin ochii acelui înțelept și mă întreb: Dacă îmi cereau scenariul, nu-l ofeream cu drag? Ba da…, nu era cazul să mă înjosească.
Dacă la început de drum ar fi recunoscut că a fost o neînțelegere, că putem să rezolvăm problema pe cale amiabilă…, că poftim o sumă pentru scenariu…, eu aș fi fost mulțumit.
Nici eu, nici ei nu am fi avut capetele sparte de atâta tevatură și, cel mai important, am fi putut să colaborăm și pe alte proiecte. Puteam să le scriu și alte scenarii la fel de interesante, cu care ar fi câștigat, am fi câștigat, și faimă și o mulțime de bani.
Acum pierdem ambele tabere. Ei milioane de dolari, eu mii. Pentru mine erau exact ca banii din borcanul de sticlă ai bătrânului indian, pentru zile negre.
Nu ar fi fost mai bine dacă mi-ar fi cerut acel scenariu într-o manieră colegială?!
(Fragment din romanul “Ce caută povestea mea in filmul lor?“- Lucian Ciuchiță).
MN: Poet, romancier, dramaturg, eseist si scenarist român redutabil, Lucian Ciuchiță este prezent și în paginile cotidianului online Mangalia News.
Mangalia News, Duminică, 12.01.2020.
