Viaţa Sfântului Voievod Ștefan cel Mare

0
289

”Feri­ci­ţi cei căro­ra li s‑au ier­tat fără­de­le­gi­le şi căro­ra li s‑au aco­pe­rit păca­te­le. Feri­cit băr­ba­tul, căru­ia nu‑i va soco­ti Dom­nul păca­tul, nici nu este în gura lui vicleşug”. (Ps. 31, 1–2).

Unul din­tre aceşti feri­ci­ţi, a fost Mări­tul Voie­vod Şte­fan cel Mare al Mol­do­vei (1457–1504), pe care popo­rul l‑a numit şi „cin­stit”, bun, mare şi sfânt. „Bun”, pen­tru fap­te­le sale de milos­te­nie şi ier­ta­rea celor greşi­ţi; „Mare”, pen­tru iscu­sinţa cu care a con­dus ţara cu drep­ta­te, întru­cât prin el Dum­ne­zeu a pedep­sit pe cei lacomi şi tră­dă­tori; „Sfânt”, pen­tru lup­te­le sale de apă­ra­re a între­gii cre­ş­ti­nă­tă­ţi, cât şi pen­tru numă­rul mare de bise­rici şi mănăs­tiri pe care le‑a zidit şi înzes­trat cu cele nece­sa­re spre sla­va lui Dum­ne­zeu şi mân­tu­i­rea cre­din­cioşi­lor.

Mare­le Voie­vod Şte­fan al Mol­do­vei a fost fiul bine­cre­din­cioşi­lor cre­ş­tini Voie­vo­dul Bogdan al II-lea şi Doam­na Maria-Mari­na Oltea. Încă din copi­lă­rie a ară­tat o dra­gos­te deo­se­bi­tă faţă de ţară şi cre­dinţa stră­moşeas­că. Urca­rea sa pe tro­nul Mol­do­vei a urmat după vre­muri tul­buri de lup­tă pen­tru domnie.

Pe Câm­pia Drep­tă­ţii este întâm­pi­nat de mulţi­mea popo­ru­lui, în frun­te cu Mitro­po­li­tul Teoc­tist, în ziua de 12 apri­lie, anul mân­tu­i­rii 1457. Între­bând popo­rul adu­nat dacă este cu voia tutu­ror să le fie domn, i s‑a răs­puns într-un glas: „Întru mulţi ani, de la Dum­ne­zeu să domneşti!”. Şi a domnit, pre­cum ştim, 47 de ani, 2 luni şi 3 săp­tămâni, lup­tând pen­tru apă­ra­rea hota­re­lor ţării şi a cre­dinţei stră­moşeşti, a între­gii cre­ş­ti­nă­tă­ţi, zidind cetă­ţi mili­ta­re, dar şi cetă­ţi ale sufle­tu­lui, adi­că mul­te bise­rici şi mănăs­tiri. În toa­te câte le făcea ară­ta dra­gos­te, drep­ta­te şi mări­ni­mie, neu­i­tând nici o cli­pă pe vite­jii oşte­ni, pe cei săraci şi sufe­rinzi, răs­plă­tind şi aju­tând pe toţi cu neţăr­mu­ri­tă dra­gos­te părin­teas­că.

Deşi a fost încer­cat de nume­roa­se sufe­rinţe: rana de la picior căpă­ta­tă în lup­ta de la Chi­lia, moar­tea a patru copii şi a două soţii, tră­da­rea unor sfe­t­nici şi mul­te răz­bo­a­ie, nu şi‑a pier­dut nici­o­da­tă nădej­dea în Dum­ne­zeu, ci şi‑a pur­tat cru­cea vieţii sale cu răb­da­re cre­ş­ti­neas­că, lup­tând cu dâr­ze­nie şi neîn­tre­cu­tă iscu­sinţă împo­tri­va duş­ma­ni­lor ţării şi ai cre­dinţei.

De ace­ea, isto­ria măr­tu­ri­seş­te că evla­vi­o­sul Şte­fan Vodă a tră­it nu pen­tru sine, ci pen­tru ţara şi cre­dinţa între­gu­lui popor. El adu­cea mulţu­mi­ri şi lau­dă lui Dum­ne­zeu, nu numai atunci când biru­ia, ci şi atunci când era biru­it, fiind pen­tru noi un mare das­căl al pocă­inţei.

Feri­ci­tul Voie­vod a lup­tat pen­tru apă­ra­rea între­gii cre­ş­ti­nă­tă­ţi, chemând la lup­tă sfân­tă pe câr­mu­i­to­rii cre­ş­tini ai Euro­pei prin scri­soa­rea sa din ianu­a­rie 1475, din care, pen­tru fru­mu­seţea şi valoa­rea ei duhov­ni­ceas­că, redăm acest text:

Pre­a­lu­mi­na­ţi­lor, prea­pu­ter­ni­ci­lor şi aleşi­lor domni a toa­tă cre­ş­ti­nă­ta­tea, căro­ra aceas­tă scri­soa­re a noas­tră va fi ară­ta­tă sau de care ea va fi auzi­tă. Noi Şte­fan Voie­vod din mila lui Dum­ne­zeu, Domn al Ţării Mol­do­vei, mă închin cu pri­e­te­nie vouă tutu­ror căro­ra vă scriu şi vă doresc tot bine­le şi vă spun domni­i­lor voas­tre că necre­din­cio­sul împă­rat al tur­ci­lor a fost de mul­tă vre­me şi este încă pier­ză­to­rul între­gii cre­ş­ti­nă­tă­ţi şi în fie­ca­re zi se gân­deş­te cum ar putea să supu­ie şi să nimi­ceas­că toa­tă cre­ş­ti­nă­ta­tea. De ace­ea facem cunos­cut domni­i­lor voas­tre că pe la Bobo­tea­za tre­cu­tă, mai sus numi­tul turc a tri­mis în ţara noas­tră şi împo­tri­va noas­tră o mare oşti­re în număr de 120.000 de oameni, al cărui căpi­tan de frun­te era Soli­man Paşa. Auzind şi văzând noi aces­tea, am luat sabia în mână şi cu aju­to­rul Dom­nu­lui Dum­ne­ze­u­lui nos­tru Ato­tpu­ter­nic, am mers împo­tri­va duş­ma­ni­lor cre­ş­ti­nă­tă­ţii şi i‑am biru­it, pen­tru care lău­dat să fie Dom­nul Dum­ne­ze­ul nos­tru. Auzind des­pre aces­tea, păgâ­nul împă­rat al tur­ci­lor îşi puse în gând să-şi răz­bu­ne şi să vie, în luna mai, cu capul său şi cu toa­tă oşti­rea sa împo­tri­va noas­tră şi să supu­ie ţara noas­tră care e o par­te cre­ş­ti­neas­că şi pe care Dum­ne­zeu a ferit‑o până acum. Dacă aceas­tă poar­tă, care e ţara noas­tră, va fi pier­du­tă, atunci cre­ş­ti­nă­ta­tea va fi în mare pri­mej­die. De ace­ea ne rugăm de domni­i­le voas­tre să ne tri­mi­teţi pe căpi­ta­nii voş­tri împo­tri­va duş­ma­ni­lor cre­ş­ti­nă­tă­ţii până mai este vre­me, fiind­că tur­cul are acum mulţi potri­v­nici şi din toa­te părţi­le are de lucru cu oame­nii ce‑i stau împo­tri­vă cu sabia în mână. Iar noi, din par­tea noas­tră, făgă­duim pe cre­dinţa noas­tră cre­ş­ti­neas­că şi cu jurămân­tul domni­ei noas­tre că vom sta în picioa­re şi ne vom lup­ta până la moar­te pen­tru legea cre­ş­ti­neas­că, noi cu capul nos­tru. Aşa tre­bu­ie să faceţi şi voi, pe mare şi pe uscat, după ce cu aju­to­rul lui Dum­ne­zeu Cel Ato­tpu­ter­nic noi i‑am tăi­at mâna dreap­tă. Deci fiţi gata fără întâr­zi­e­re”.

Şte­fan cel Mare a pus biru­inţe­le în lup­te­le pur­ta­te nu pe sea­ma iscu­sinţei sale, ci a voii şi pute­rii lui Dum­ne­zeu. Pen­tru cre­dinţa şi sme­re­nia sa, Dum­ne­zeu i‑a dat pute­re, înţe­lep­ciu­ne, „har”, cum spu­ne cuvân­tul Sfin­tei Scrip­turi (Iacov 4, 6).

Şte­fan cel Mare a fost nu numai un apă­ră­tor al cre­dinţei cre­ş­ti­ne în lup­te­le sale cu tur­cii şi tăta­rii, ci el a fost şi un măr­tu­ri­si­tor al ei prin numă­rul mare de bise­rici ridi­ca­te cu pur­ta­rea sa de gri­jă, prin înzes­tra­rea lor cu cele nece­sa­re slu­j­be­lor şi obş­tei călu­gă­ri­lor, care împle­teau rugă­ciu­ni­le de zi şi de noap­te cu lucrul mâi­ni­lor şi cul­tu­ra minţii.

Şte­fan cel Mare a zidit bise­rici şi mănăs­tiri nu numai în Mol­do­va, ci şi în Mun­te­nia şi Transil­va­nia, măr­tu­ri­sind prin aceas­ta conş­ti­inţa uni­tă­ţii de cre­dinţă şi neam. De ase­me­nea şi la mun­te­le Athos, unde peri­co­lul oto­man ame­ninţa tot atât de mult Orto­do­xia, a înă­lţat, înno­it şi înzes­trat mai mul­te bise­rici şi mănăs­tiri, între care la loc de cin­ste stă mănăs­ti­rea Zogra­fu. Pe toa­te aces­te sfin­te lăca­şuri, Şte­fan cel Mare le‑a înă­lţat ca mulţu­mi­re adu­să lui Dum­ne­zeu pen­tru biru­inţe­le pur­ta­te în lup­ta cu duş­ma­nii cre­ş­ti­nă­tă­ţii, cât şi pen­tru cin­sti­rea şi pome­ni­rea celor căzu­ţi în lup­te­le cu duş­ma­nii cre­dinţei nea­mu­lui. Pen­tru aceas­ta, popo­rul l‑a cin­stit numindu‑l „cel Sfânt”.

Şte­fan cel Mare a fost un om al pocă­inţei şi al rugă­ciu­nii: el a simţit per­ma­nent nevo­ia să se roa­ge, să se încre­dinţe­ze, el şi fami­lia sa, împre­u­nă cu cei vii şi cu cei morţi, rugă­ciu­ni­lor părinţi­lor sfinţi­ţi din sfin­te­le bise­rici cti­to­ri­te de el, pe care‑i numea „rugă­to­rii noş­tri”. „Să ne cân­te, nouă şi Doam­nei Maria, cerea călu­gă­ri­lor şi egu­me­nu­lui din Mănăs­ti­rea Neamţ, în fie­ca­re mier­curi sea­ra, un paras­tas, iar joi o litur­ghie până în veac, cât va sta aceas­tă mănăs­ti­re”.

Via­ţa de rugă­ciu­ne per­so­na­lă a lui Şte­fan cel Mare ne este ară­ta­tă şi de cele trei icoa­ne uni­te, numi­te trip­tic: Mân­tu­i­to­rul, Mai­ca Dom­nu­lui şi Sfân­tul Ioan Bote­ză­to­rul, păs­tra­te până astăzi în Mănăs­ti­rea Put­na, împre­u­nă cu o cru­ce, pe care slă­vi­tul Voie­vod le pur­ta la el per­ma­nent în călă­to­rii şi mai ales în bătă­lii. Şte­fan cel Mare şi Sfânt însoţea rugă­ciu­nea cu pos­tul, îna­in­te de a înce­pe lup­ta cu duş­ma­nii cre­dinţei şi ai nea­mu­lui şi după biru­inţă, aşa cum amin­teş­te cro­ni­ca­rul că a făcut‑o la Vaslui: „Cu toţii s‑au legat a pos­ti patru zile cu pâi­ne şi apă”.

Şte­fan cel Mare unea rugă­ciu­nea nu numai cu pos­tul, ci şi cu fap­ta bună a milos­te­ni­ei şi a dra­gos­tei cre­ş­ti­ne. Ast­fel, înzes­tra fami­li­i­le tine­re de curând căsă­to­ri­te, cu cele nece­sa­re unei gos­po­dă­rii, pământ şi vite; nu uita nici­o­da­tă pe vite­jii lup­tă­tori în atâ­tea răz­bo­a­ie, ară­tând o deo­se­bi­tă pur­ta­re de gri­jă faţă de cei răma­şi cu infir­mi­tă­ţi, cum amin­teş­te tra­di­ţia de Bur­cel, cel rămas fără o mână, căru­ia îi dăru­ieş­te o pere­che de boi, car şi plug, pen­tru a se putea gos­po­dări sin­gur, pen­tru a nu mai fi silit să-şi are pămân­tul în zi de săr­bă­toa­re cu boi şi plug de împru­mu­tat de la boieri. […]

Întrea­ga sa via­ţă, Şte­fan cel Mare a tră­it sub pova­ţa per­ma­nen­tă a părin­te­lui său duhov­ni­cesc, Sfân­tul Dani­il Sihas­trul, căru­ia i‑a ară­tat toa­tă ascul­ta­rea şi cin­stea cuve­ni­tă. […]

Citiți con­ti­nu­a­rea AICI.

Şte­fan, Şte­fan, Domn cel mare,
Sea­măn pe lume nu are
Decât numai mân­drul soa­re!
Din Sucea­va, când el sare,
Pune piep­tul la hota­re,
Ca un zid de apă­ra­re!
Lumea-ntrea­gă stă‑n mira­re,
Ţara‑i mică, ţara‑i tare
Şi duş­ma­nul spor nu are.


Man­ga­lia News, Vineri, 27 decem­brie 2019.


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply