Dana Fodor Mateescu — EROII NU MOR NICIODATĂ — Amintiri din comunism

0
419

Dana Fodor Mate­es­cu — EROII NU MOR NICIODATĂ — Amin­tiri din comu­nism.

21 decem­brie 1989. Bucu­rești. Pia­ța Roma­nă. Era un soa­re auriu, care tră­gea de tine, să ieși afa­ră din casă. Prea cald pen­tru luna decem­brie! Dar în aer plu­tea fri­ca. Aș fi putut s‑o ating cu dege­te­le, dar n‑o prin­deam. De atunci, țin min­te mul­te deta­lii vizu­a­le, dar în spe­cial olfac­ti­ve. Miro­sea Bucu­rești­ul meu a măr muș­cat, a brad crud, ars prea devre­me, miro­sea a moto­ri­nă scur­să pe asfal­tul încă­l­zit, și‑a cea­ră topi­tă, de par­că toa­te bise­ri­ci­le ora­șu­lui și-ar fi scos lumâ­nă­ri­le din piept și le-ar fi aprins în ace­lași timp.

N‑am mai întâl­nit nici­o­da­tă, de atunci, mires­me­le astea, împre­u­nă, com­bi­na­te. Poa­te doar aro­ma de brad ars, dar sin­gu­ră…, cău­tân­du-le pe cele­lal­te pier­du­te.

Atunci am văzut pri­ma dată cum mor oame­nii, cum cad din picioa­re, cum se târăsc și cum plâng. Au auzit cum se stri­gă unul pe celă­lalt, am auzit mili­tari în ter­men cum își stri­gă mame­le. Nu, nu era un film regi­zat de Ser­giu Nico­la­es­cu, era ade­vă­rul dez­lăn­țu­it pe stră­zi­le din tru­pul ora­șu­lui meu.

Am văzut, în zile­le ace­lea, sân­ge­le uman în toa­te vari­an­te­le: sân­ge uscat, sân­ge cald, sân­ge înche­gat, sân­ge cur­gând șiroa­ie sau, din con­tră, aștep­tând să țâș­neas­că, sân­ge care urlă, sân­ge care plân­ge, sân­ge care zâm­beș­te…

Am văzut cum moa­re un om tânăr. Nu avea mai mult de 20 de ani. Aler­ga ală­tu­ri de alții, prin­tre mii de tra­soa­re uci­ga­șe, venind din­spre Comi­te­tul Cen­tral și Bibli­o­te­ca Națio­na­lă. L‑au lovit în spa­te. L‑am pri­vit în ochi. Era uimit. Nu cre­dea. Încă fugea, cu moar­tea în el. A căzut lân­gă mine.  „Cum? Ce s‑a întâm­plat? Stați puțin, că nu e așa! Nu! Nu mor! Nu mă doa­re nimic…”. Dar via­ța ple­ca­se din el. Aco­lo a rămas. Lân­gă bise­ri­ca Botea­nu.

Atunci am cunos­cut cel mai acut fri­ca. Îmi cur­gea în vene, o auzeam cum îmi bubu­ie în urechi și‑n lim­bă. În pân­tec o sim­țeam, cum muș­că. Nu ști­am ÎNCOTRO s‑o apuc. În față erau per­soa­ne care aler­gau, din dreap­ta se tră­gea, ba și din față, de la Uni­ver­si­ta­te. Dar ce să vezi, când era întu­ne­ric-bez­nă și doar dâre­le, fru­moa­se alt­fel, lăsa­te de tra­soa­re, mai lumi­nau în roz fețe­le oame­ni­lor?

O Sal­va­re sta­țio­na câș, pe tro­tu­ar, lân­gă maga­zi­nul ali­men­tar Unic. I‑am zărit bur­ta albă și cru­cea. Pe o tar­gă ago­ni­za sin­gur un mili­tar în ter­men. O stri­ga pe mai­că-sa. Mi s‑a oprit ini­ma, de mila lui și mi-am amin­tit că mama era aca­să, sin­gu­ră, fără să știe nimic de mine. „Tre s‑o sun!”, mi-am zis, dar în cli­pa aia, s‑a auzit o explo­zie care m‑a asurzit câte­va zeci de secun­de.

În ziua de 21 decem­brie 1989, eram în Pia­ța Roma­nă cu pri­e­te­na mea, Flo­ri­na Maca­rie, Dum­ne­zeu s‑o odih­neas­că. Oame­nii veneau și veneau prin vene­le Bucu­rești­u­lui, pe jos, din ce în ce mai mulți.

La „covri­gii din Roma­nă” nu era coa­dă, cum se întâm­pla de obi­cei. Cui îi mai ardea de ei, când mul­ți­mea stri­ga furi­oa­să: „Jos Ceau­șes­cu! Jos Dic­ta­to­rul! Jos comu­nis­mul!”?

Hai să cum­pă­răm covrigi și să împăr­țim oame­ni­lor din stra­dă!”, a spus Flo­ri­na, și am înce­put să mă sco­to­cesc prin buzu­na­re ca să caut mărun­țiș.  Am luat vreo 12, i‑am înși­rat pe cor­do­nul de la par­de­siu, pen­tru că fri­geau și aro­meau a pâi­ne.

Era după-ami­a­ză și plu­tea o liniș­te neve­ro­si­mi­lă „la coloa­ne”. Metro­ul fuse­se închis, rân­duri de scu­ti­eri, ca un zid, des­păr­țeau Uni­ver­si­ta­tea de res­tul lumii. Mul­ți­mea, ca un ani­mal amor­țiț încă, res­pi­ra printr‑o sin­gu­ră gură, un sin­gur plămân. Tăce­rea lor însă urla cum­plit.

Lumi­na încă nu păli­se și le puteam vedea fețe­le. Oameni amă­râți, îmbră­cați prost, așa cum eram cu toții, gri, maro, bej, spă­lă­ciți și triști, dar cu CEVA COMUN în ochi. Dorin­ța de liber­ta­te. Știu, acum, sună ca dra­cu‘, aiu­rea, dar numai cine știe ce a însem­nat tra­i­ul îna­in­te de 1989 va ști și va înțe­le­ge.

În jurul ron­du­lui de la Roma­nă, oame­nii se aran­ja­se­ră fru­mos, for­mând un fel de horă. Au cân­tat „Deș­teap­tă-te româ­ne” și, dintr‑o dată mi‑a tre­cut fri­ca.

Flo­ri­na a intrat în mij­lo­cul lor și a împăr­țit covri­gii. S‑au bucu­rat. Apoi, au înce­put împuș­că­tu­ri­le la Uni­ver­si­ta­te. Pe la cinci. Un gea­măt înfi­o­ră­tor s‑a auzit din mij­lo­cul pie­ței. Mul­ți­mea vibra. Știa! Mureau oame­nii la câte­va sute de metri de noi, și sim­țeam AICI, la Roma­nă. Atunci s‑a por­nit vuie­tul și ura a explo­dat ca o bom­bă cu acid.

Țipă­tul oame­ni­lor din Roma­nă n‑am să‑l uit nici­o­da­tă! Un urlet care miș­ca pie­tre­le, zgu­du­ia ora­șul, un urlet cu fibră, care lovea ca un bici de foc. Ani­ma­lul uri­aș, cu sute de guri și sute de ochi, se miș­ca undu­in­du-se, rupân­du-se, ca apoi să se uni­fi­ce la loc. Scu­ti­e­rii îna­in­tau și loveau pe unde nime­reau. „Sun­teți ca și copi­ii, mei, măăă, de ce dați?!”, auzeam o feme­ie unde­va, în spa­te­le meu. Apoi, nimic. Doar țipe­te ames­te­ca­te.

Dacă te împie­di­cai și cădeai, erai ter­mi­nat. Venea șuvo­i­ul și te căl­ca în picioa­re. Am văzut oameni pe jos, nemiș­cați. Nu știu dacă mai tră­iau. Am fugit dis­pe­ra­tă spre Pia­ța Amzei. Un copil de 19 ani. Când s‑a făcut întu­ne­ric, au tras și în Pia­ța Roma­nă. Au ucis.

Abia a doua zi, am văzut tot. Cen­trul ora­șu­lui sân­ge­ra și ardea ca o lumâ­na­re imen­să. Bucu­rești­ul meu plân­gea după copi­ii lui uciși. Era o rană fier­bin­te. Dar numai cine a tră­it cli­pe­le astea știe că ero­ii nu mor nici­o­da­tă…

Dana Fodor Mate­es­cu, 21 decem­brie 2019.


MNArti­co­le­le sem­na­te de Dana Fodor Mate­es­cu și publi­ca­te de coti­dia­nul onli­ne Man­ga­lia News, pot fi citi­te AICI. În ace­lași timp, vă invi­tăm să vizi­tați și colec­ți­i­le de artă popu­la­ră de pe Artizanescu.ro și să coman­dați obiec­te­le de arti­za­nat pre­fe­ra­te. Artizanescu.ro res­pec­tă tra­di­ți­i­le româ­nești!


Man­ga­lia News, 21.12.2019.


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply