Dana Fodor Mateescu – EROII NU MOR NICIODATĂ – Amintiri din comunism.
21 decembrie 1989. București. Piața Romană. Era un soare auriu, care trăgea de tine, să ieși afară din casă. Prea cald pentru luna decembrie! Dar în aer plutea frica. Aș fi putut s-o ating cu degetele, dar n-o prindeam. De atunci, țin minte multe detalii vizuale, dar în special olfactive. Mirosea Bucureștiul meu a măr mușcat, a brad crud, ars prea devreme, mirosea a motorină scursă pe asfaltul încălzit, și-a ceară topită, de parcă toate bisericile orașului și-ar fi scos lumânările din piept și le-ar fi aprins în același timp.
N-am mai întâlnit niciodată, de atunci, miresmele astea, împreună, combinate. Poate doar aroma de brad ars, dar singură…, căutându-le pe celelalte pierdute.
Atunci am văzut prima dată cum mor oamenii, cum cad din picioare, cum se târăsc și cum plâng. Au auzit cum se strigă unul pe celălalt, am auzit militari în termen cum își strigă mamele. Nu, nu era un film regizat de Sergiu Nicolaescu, era adevărul dezlănțuit pe străzile din trupul orașului meu.
Am văzut, în zilele acelea, sângele uman în toate variantele: sânge uscat, sânge cald, sânge închegat, sânge curgând șiroaie sau, din contră, așteptând să țâșnească, sânge care urlă, sânge care plânge, sânge care zâmbește…
Am văzut cum moare un om tânăr. Nu avea mai mult de 20 de ani. Alerga alături de alții, printre mii de trasoare ucigașe, venind dinspre Comitetul Central și Biblioteca Națională. L-au lovit în spate. L-am privit în ochi. Era uimit. Nu credea. Încă fugea, cu moartea în el. A căzut lângă mine. „Cum? Ce s-a întâmplat? Stați puțin, că nu e așa! Nu! Nu mor! Nu mă doare nimic…”. Dar viața plecase din el. Acolo a rămas. Lângă biserica Boteanu.
Atunci am cunoscut cel mai acut frica. Îmi curgea în vene, o auzeam cum îmi bubuie în urechi și-n limbă. În pântec o simțeam, cum mușcă. Nu știam ÎNCOTRO s-o apuc. În față erau persoane care alergau, din dreapta se trăgea, ba și din față, de la Universitate. Dar ce să vezi, când era întuneric-beznă și doar dârele, frumoase altfel, lăsate de trasoare, mai luminau în roz fețele oamenilor?
O Salvare staționa câș, pe trotuar, lângă magazinul alimentar Unic. I-am zărit burta albă și crucea. Pe o targă agoniza singur un militar în termen. O striga pe maică-sa. Mi s-a oprit inima, de mila lui și mi-am amintit că mama era acasă, singură, fără să știe nimic de mine. „Tre s-o sun!”, mi-am zis, dar în clipa aia, s-a auzit o explozie care m-a asurzit câteva zeci de secunde.
În ziua de 21 decembrie 1989, eram în Piața Romană cu prietena mea, Florina Macarie, Dumnezeu s-o odihnească. Oamenii veneau și veneau prin venele Bucureștiului, pe jos, din ce în ce mai mulți.
La „covrigii din Romană” nu era coadă, cum se întâmpla de obicei. Cui îi mai ardea de ei, când mulțimea striga furioasă: „Jos Ceaușescu! Jos Dictatorul! Jos comunismul!”?
„Hai să cumpărăm covrigi și să împărțim oamenilor din stradă!”, a spus Florina, și am început să mă scotocesc prin buzunare ca să caut mărunțiș. Am luat vreo 12, i-am înșirat pe cordonul de la pardesiu, pentru că frigeau și aromeau a pâine.
Era după-amiază și plutea o liniște neverosimilă „la coloane”. Metroul fusese închis, rânduri de scutieri, ca un zid, despărțeau Universitatea de restul lumii. Mulțimea, ca un animal amorțiț încă, respira printr-o singură gură, un singur plămân. Tăcerea lor însă urla cumplit.
Lumina încă nu pălise și le puteam vedea fețele. Oameni amărâți, îmbrăcați prost, așa cum eram cu toții, gri, maro, bej, spălăciți și triști, dar cu CEVA COMUN în ochi. Dorința de libertate. Știu, acum, sună ca dracu`, aiurea, dar numai cine știe ce a însemnat traiul înainte de 1989 va ști și va înțelege.
În jurul rondului de la Romană, oamenii se aranjaseră frumos, formând un fel de horă. Au cântat „Deșteaptă-te române” și, dintr-o dată mi-a trecut frica.
Florina a intrat în mijlocul lor și a împărțit covrigii. S-au bucurat. Apoi, au început împușcăturile la Universitate. Pe la cinci. Un geamăt înfiorător s-a auzit din mijlocul pieței. Mulțimea vibra. Știa! Mureau oamenii la câteva sute de metri de noi, și simțeam AICI, la Romană. Atunci s-a pornit vuietul și ura a explodat ca o bombă cu acid.
Țipătul oamenilor din Romană n-am să-l uit niciodată! Un urlet care mișca pietrele, zguduia orașul, un urlet cu fibră, care lovea ca un bici de foc. Animalul uriaș, cu sute de guri și sute de ochi, se mișca unduindu-se, rupându-se, ca apoi să se unifice la loc. Scutierii înaintau și loveau pe unde nimereau. „Sunteți ca și copiii, mei, măăă, de ce dați?!”, auzeam o femeie undeva, în spatele meu. Apoi, nimic. Doar țipete amestecate.
Dacă te împiedicai și cădeai, erai terminat. Venea șuvoiul și te călca în picioare. Am văzut oameni pe jos, nemișcați. Nu știu dacă mai trăiau. Am fugit disperată spre Piața Amzei. Un copil de 19 ani. Când s-a făcut întuneric, au tras și în Piața Romană. Au ucis.
Abia a doua zi, am văzut tot. Centrul orașului sângera și ardea ca o lumânare imensă. Bucureștiul meu plângea după copiii lui uciși. Era o rană fierbinte. Dar numai cine a trăit clipele astea știe că eroii nu mor niciodată…
Dana Fodor Mateescu, 21 decembrie 2019.
MN: Articolele semnate de Dana Fodor Mateescu și publicate de cotidianul online Mangalia News, pot fi citite AICI. În același timp, vă invităm să vizitați și colecțiile de artă populară de pe Artizanescu.ro și să comandați obiectele de artizanat preferate. Artizanescu.ro respectă tradițiile românești!
Mangalia News, 21.12.2019.
