Lucian Ciuchiță — Monada Rațiunii. Primul episod: Amintiri despre viitor și Pământ peste pământ

0
529

Pen­tru MELISSA THOMAS, ceva Spe­cial, într‑o zi Spe­cia­lă!

”Se inau­gu­rea­ză astăzi cana­lul de știri Bucu­rești-Man­ga­lia, chiar dacă ar fi mai nime­rit invers… Mă bucur pen­tru că am des­co­pe­rit niș­te oameni deo­se­biți și vă asi­gur de loia­li­ta­te și recu­noș­tin­ță. De fapt, sunt un om prin­tre oameni și îmi doresc să rămân așa… Cât des­pre liber­ta­tea de expri­ma­re… Pen­tru asta am lup­tat în ’89! Puțini isi aduc amin­te că am fost stu­dent revo­lu­țio­nar și am lan­sat, în ianu­a­rie ’90 emi­siu­nea stu­den­țeas­că “Gau­dea­mus”, unde am fost deo­po­tri­vă rea­li­za­tor și pre­zen­ta­tor. A uitat lumea cine a fost Lucian Ciu­chi­ță… In fine, acum por­nim la un nou drum și sunt foar­te încân­tat… Este iar o coin­ci­den­ță amu­zan­tă, fap­tul că în 2012 lan­sam un blog inti­tu­lat: ”Pas­ti­la filo­zo­fi­că”… Man­ga­lia News, îmi scot pălă­ria”.

Cu deo­se­bit res­pect, Lucian Ciu­chi­ta, 25 noiem­brie 2019.

”Așa am câști­gat până acum, pas cu pas, și, mai ales, din mici pâra­ie am strâns un ade­vă­rat flu­viu de oameni atrași de fru­mos…”.

Lucian Ciu­chi­ță: ”Va mul­tu­mesc din suflet, a iesit un repor­taj excep­tio­nal. Acum m‑am intors de la Gau­dea­mus si, ala­turi de dvs, doar Rador a pre­zen­tat eve­ni­men­tul din țară… Ori­cum, multi pri­e­te­ni au remar­cat ce arti­col fru­mos ati difu­zat. Feli­ci­tari! Tinem aproa­pe prin res­pec­ta­bi­lul pri­e­ten Ioan Iacob. Cu sti­ma, Lucian Ciu­chi­ta”.


3, 2, 1… Înce­pem!

Lucian Ciu­chi­ță - Mona­da Rațiu­nii. (Pri­mul epi­sod).

Amin­tiri des­pre vii­tor

De mul­te poţi să fugi, dar degea­ba tot încerci să scapi de amin­ti­ri­le tre­cu­tu­lui, nu poţi să le ştergi cu uşu­rinţa unui „dele­te” dat pe un com­pu­ter!

Toa­tă via­ţa vei tra­ge după tine o sfoa­ră groa­să ce are la celă­lalt capăt o mulţi­me de amin­tiri (une­le bune, alte­le mai puţin bune şi rele mai  mul­te) care au gre­u­ta­tea unui mun­te.

Şi  cine spu­ne că nu sun­tem puter­nici?

În faţa ta, când urci pe cul­mi­le pro­gre­su­lui per­so­nal, îm–pingi ca Sisif  un bolo­van imens (de pro­vo­cări şi  încer­cări) care se poa­te ros­to­goli, din greşe­a­lă, ori­când, pes­te tine…  şi asta în timp ce în spa­te­le tău se adu­nă noro­i­ul tră­i­ri­lor tale  fără logi­că,  din nefe­ri­ci­re  nu şi  fără memo­rie!

Întot­dea­u­na exis­tă regre­te: „Oare ce aş face dacă via­ţa mi–ar da o nouă şan­să?”, „Dacă ar tre­bui s–o iau de la capăt, tot aşa aş pro­ce­da?”

Păre­rea mea este că ai săvârşi alte greşeli, ce te vor duce, din nou, la între­bă­ri­le pe care ţi le–ai pus ante­ri­or.

Dar, pen­tru că pro­pri­ul răs­puns nu mă mulţu­meş­te defel, pre­fer să inter­pre­tez  o buta­dă şi să–i dau un alt sens de expri­ma­re: Astăzi este Mâi­ne­le care tre­bu­ia să se întâm­ple Ieri. Ine­vi­ta­bil, gân­dul mă duce la mitul aler­gă­to­ru­lui de cur­să lun­gă, că via­ţa este o con­ti­nuă cău­ta­re, că tre­bu­ie să alergi până la ulti­ma secun­dă din cro­no­me­trul vieţii… Ori­cum, după o vre­me, vei înţe­le­ge că alergi sin­gur, că toţi sun­tem bles­te­ma­ţi să fim sin­guri la un moment dat, că sin­gu­ră­ta­tea face par­te din noi şi  noi din ea.

Des­co­peri că lumea din care faci par­te nu este cea care îţi ima­gi­nai că este? Aşa este, dar este via­ţa ta. Da, poa­te că amin­ti­ri­le tale nu sunt din­tre cele mai fru­moa­se, dar cel mai trist lucru din lume este să nu–ţi tră­ieşti via­ţa, s–o laşi să trea­că pe lân­gă tine, din cau­za unor pre­ju­de­că­ţi.

Regre­te­le, supă­ră­ri­le, angoa­se­le, sunt stări tre­că­toa­re şi  uşor de depă­şit când te aju­tă ima­gi­na­ţia.

Dacă nu, ştii cum se spu­ne: „Poţi să fugi, dar nu te poţi ascun­de!”

Până la urmă amin­ti­ri­le tre­cu­tu­lui tot te vor ajun­ge şi una din două: ori le înfru­nţi cu ini­mă vitea­ză, ori te sufo­că ele pe tine.

Amin­tiri des­pre vii­tor sau pro­ble­me­le nere­zol­va­te ale tre­cu­tu­lui?

Pământ pes­te pământ

Stau medi­ta­tiv prin­tre gân­duri şi  mă întreb: Oare ce ar fi fost dacă… ?

Dacă, spre exem­plu, ce s–ar fi întâm­plat cu tine de te–ai fi năs­cut în Ame­ri­ca?

Răs­pun­sul nu poa­te fi sim­plu, el tre­bu­ie să cuprin­dă toa­te eta­pe­le din via­ţă: copi­lă­ria, ado­les­cenţa şi matu­ri­ta­tea, în cazul scri­i­to­ri­lor şi matu­ri­ta­tea sti­lis­ti­că.

Cine eşti şi  ce ai ajuns în  momen­tul de faţă?

Un om prin­tre oameni, negreşit!

Dar, cum eşti pri­vit de cei din jur sau cum te pri­veşti tu sin­gur în  faţa oglin­zii?

Reve­nind la între­ba­rea ini­ţi­a­lă, oare se poa­te da un răs­puns prompt şi  per­ti­nent, la obiect? Nu ştiu!

Poţi doar să încerci o uşoa­ră ana­li­ză a stă­ri­lor tale pe mai mul­te pali­ere, o simu­la­re a exis­tenţei pe două con­ti­nen­te dis­tinc­te şi cu men­ta­li­tă­ţi dife­ri­te, ade­sea chiar opu­se în  mani­fes­ta­re.

Sigur ai fi avut o copi­lă­rie şi  o ado­les­cenţă mai bune, fără lip­suri mate­ri­a­le şi  cu mai mul­tă liber­ta­te de expri­ma­re, cu mai mul­te ten­ta­ţii şi  pofte împli­ni­te.

În cea­lal­tă par­te a lumii, în  aceas­tă odi­oa­să „cap­su­lă a comu­nis­mu­lui”, noi am avut par­te de alt­ce­va, dar luci­di­ta­tea mă face să văd şi  o altă latu­ră, mai sub­ti­lă şi  mai pro­fun­dă.  Am avut în  schimb vise şi  ne–am con­stru­it o lume vii­toa­re mai puter­ni­că men­tal, ne–am antre­nat într–un spi­rit liber fără să fim con­ta­mi­na­ţi de liche­lis­mul non­va­lo­rii şi  al super­fi­ci­a­li­tă­ţii unei soci­e­tă­ţi fără cri­te­rii per­for­man­te de dezvol­ta­re.  Ne–am simţit stig­ma­ti­za­ţi, dar am deve­nit mai puter­nici! Putem să ne vedem acea exis­tenţă ca pe un expe­ri­ment prin care tre­bu­ia să tre­cem, să ne des­co­pe­rim ade­vă­ra­ta valoa­re inte­ri­oa­ră, să deve­nim mai adap­ta­bili şi  mai rea­li­şti.  Dacă te uiţi în  oglin­da ta per­so­na­lă şi  încerci să pătrunzi din­co­lo de peli­cu­la de argint care îţi reflec­tă ima­gi­nea, atunci vei înţe­le­ge repre­zen­ta­rea plas­ti­că a înfă­ţi­şă­rii tale, o altă viziu­ne a eului tău.

Deci, ştiu că nu ştiu dacă mă năş­team în  altă par­te a lumii că îmi era mai bine. Poa­te nu eram capa­bil să mă uit în  oglin­dă şi  să vad alt­ce­va, să mă cunosc mai bine…

Sigur eram mai fals, per­ma­nent scla­vul foa­mei mate­ri­a­le, fără să simt gus­tul celei spi­ri­tu­a­le, un fel de robot cu comenzi cla­re de lucru, întreţi­ne­re şi, even­tu­al, de înlo­cu­i­re cu un model mai bun după expi­ra­rea ter­me­nu­lui de garanţie şi  fun­cţio­na­li­ta­te.

Este uşor să dai vina pe alt­ci­ne­va şi  pe alt­ce­va, să nu–ţi asumi răs­pun­de­rea fap­te­lor şi să te excluzi din ecu­a­ţie ca să–ţi albeşti tre­cu­tul ca un cea­rşaf apre­tat în  băta­ia vân­tu­lui.

Când acu­mu­lezi mul­tă furie în tine şi  ai uitat să dai dru­mul la supa­pa de pre­siu­ne inte­ri­oa­ră, atunci eşti pre­cum caza­nul unei loco­mo­ti­ve.  Folo­seşti pre­siu­nea ca să mergi cu mare vite­ză pe şine­le vieţii într–o dire­cţie impu­să de para­le­lis­mul exis­tenţi­al, dua­lis­mul bine–rău.

Ce este omul?

O loco­mo­ti­vă care tre­bu­ie să mear­gă mereu îna­in­te, ce rar mer­ge cu spa­te­le, şi asta numai când intră în  tri­aj, când se des­com­pu­ne şi  se recom­pu­ne pen­tru o altă des­ti­na­ţie.

Impor­tant în  via­ţă este să fii conş­ti­ent ce gar­ni­tu­ră tragi după tine, fap­te­le tale sunt mul­te şi  la fel de gre­le ca şi  încăr­că­tu­ra tre­nu­lui.  Fap­te­le bune cân­tă­resc mai mult şi  tre­nul va tra­ge din greu pe pan­ta urcu­şu­lui exis­tenţi­al, dar, la Des­ti­na­ţie, toţi se vor bucu­ra şi vor fi răs­plăti­ţi pen­tru efor­tul depus.

Dar, până aco­lo, te aşteap­tă mul­te peri­co­le, une­le inde­pen­den­te de voinţa ta, alte­le doar de amu­za­ment pen­tru cei care se hră­nesc cu rău şi „nimi­cul de temut”, al unui macaz ce se poa­te stri­ca ori­când şi–ţi schim­bă tra­se­ul ce ţi–ai pres­ta­bi­lit în  via­ţă.

Este ris­cul asu­mat când pleci în  călă­to­ria vieţii!

Ori­cum,  ai  mai mul­te şanse să reu­şeşti în  via­ţă pe  dru­mul de fier, decât dacă rămâi în  casă pe sal­tea­ua din paie ume­de şi  roa­să de timp inva­ri­a­bil. Te îmbol­nă­veşti de lân­ce­ze­a­la mize­ri­ei şi  de putre­ga­i­ul sufle­tu­lui chi­nu­it de prea mul­te aştep­tări!

Fie­ca­re din­tre noi tre­bu­ie să fie un model pen­tru cei din jurul nos­tru.  Mode­lul ide­al, cel la care eu mă refer este unul lumi­nos, ce emi­te o undă pe înţe­le­sul tutu­ror şi îi capa­ci­tea­ză într–un fel, le ofe­ră o cale de pătrun­de­re în  tai­ne­le vre­mu­ri­lor şi  o rezol­va­re a unor imper­fe­cţiuni de moment.

Seren­di­pi­ta­tea ⃰⃰ îşi  spu­ne cuvân­tul atunci când doi oameni plea­că la drum, fiind sigur vor des­co­peri ceva inte­re­sant.

Îmi aduc amin­te de cine­va drag care se remar­că prin modes­tie şi  pro­fe­sio­na­lism. Dorinţa lui de cunoa­ş­te­re este arză­toa­re, insu­flă şi  trans­mi­te idei mai fier­binţi decât căl­du­ra oţe­lu­lui topit, este într–o per­ma­nen­tă cău­ta­re şi  recep­tiv la tot ce apa­re în  aceas­ta lume.

El are o vor­bă în  care se sin­te­ti­zea­ză o latu­ră a noas­tră, ne divi­de la nivel mole­cu­lar şi  ne sudea­ză la loc printr–un laser chi­rur­gi­cal de meta­fi­zi­că pură pe axa rea­lă a valo­rii, a axi­o­lo­gi­ei.  ⃰   ⃰

Are o rugă­min­te, fără să fie auzit prea bine de către noi, din cau­za unei uşoa­re surze­nii inte­ri­oa­re, con­ta­gi­oa­se, ce se mani­fes­tă invo­lun­tar!

Par­că îl aud: „Lasă–ţi spe­cia­lis­tul să vor­beas­că!”

Aş vrea, spre a înţe­le­ge mai bine, să vă citez dintr–un scri­i­tor  impor­tant, Wie­slaw  Mysli­w­s­ki:

Tot pămân­tul este ca un cuvânt uri­aş. Dacă ţi–ai ascu­ţi bine auzul,  ai  putea să  auzi ce s–a vor­bit acum o sută de ani, acum mii de ani. Fiind­că cuvin­te­le nu cunosc moar­tea. Sunt ca niş­te păsări stră­ve­zii, care, oda­tă spu­se, se învâr­tesc veş­nic pe dea­su­pra noas­tră, doar că nu le auzim. Poa­te că la înă­lţi­mea lui Dum­ne­zeu gla­sul fie­că­rui om se aude deo­se­bit… Cu vor­be înce­pe via­ţa omu­lui şi tot cu vor­be se ter­mi­nă. Ca şi moar­tea este doar sfârşi­tul cuvin­te­lor. Înce­pe şi tu cu pri­mul cuvânt, care ţi–e mai aproa­pe. Mamă, casă, pământ. Unde scuipi? Pe pământ. Pe ce umbli, pe ce stă casa, ce se ară?… mergi pe mij­lo­cul bra­z­dei,  ară  mai adânc,  când  pămân­tul  este   uscat, iar când o să–ţi mai cre­as­că mâi­ni­le, în mâna asta o să ţii şi hăţul, iar în asta bici­ul. O să înveţi, o să înveţi, numai să ai răb­da­re. În pământ sapă şi câr­ti­ţa, şi copa­cii îşi prind rădă­ci­ni­le, şi oame­nii sapă tranşee în vre­me de răz­boi.

Din pământ ţâş­nesc izvoa­re­le şi în pământ se duce sudoa­rea ome­neas­că. Şi pe pămân­tul ăsta, nu pe altul, se nasc oame­nii. Mai ţii min­te, când ple­ca cine­va în lume, îşi lua tot­dea­u­na un bul­gă­re de pământ în trai­stă. Iar mari­na­rii, când văd pămân­tul unde­va depar­te, depar­te, stri­gă, pământ! Pământ! Ai avut oda­tă o car­te, în care stri­gau, pământ! Şi Dum­ne­zeu a cobo­rât pe pământ. Şi omul, când moa­re, este îngro­pat în pământ.

*

O să dor­mim şi noi în pământ… doar se spu­ne că pămân­tul în care te–ai năs­cut este lea­gă­nul tău. Iar moar­tea doar te aşea­ză din nou în acest lea­găn. Şi te lea­gă­nă, te lea­gă­nă, până când din nou devii nenăs­cut, neză­mi­slit.”

În ceea ce mă pri­veş­te, măr­tu­ri­sesc că aş con­ti­nua şi  Aco­lo să scriu, dacă pămân­tul m–ar accep­ta ca scri­i­tor…  Din pământ ne naş­tem şi  tot aco­lo ajun­gem, cu sau fără ide­i­le noas­tre. De–aş putea să însu­fleţesc pămân­tul cu ide­i­le înmor­mân­ta­te ală­tu­ri de mine, să fie păr­ta­şe celor care rămân veş­ni­ce la supra­fa­ţă. Da! Acel Pământ răsco­lit de ide­i­le omu­lui care a fost mai întâi lut ames­te­cat cu apă, în care a vibrat scân­te­ia divi­ni­tă­ţii, deve­nind apoi suflet cău­tă­tor de spe­ranţă şi  tot aşa, până când, brusc, a decă­zut din drep­turi şi  a fost îngro­pat, fără ono­ruri spi­ri­tu­a­le, într–o groa­pă de 2/2, în  care pămân­tul este la fel de rece ca indi­fe­renţa.

Pes­te timp, din acel loc va răsări o plan­tă, un ochi de apă îşi  va găsi ros­tul, şi  din el se va ridi­ca un nori­şor pe Cer, cărând în spa­te un fir de praf ste­lar…  Ce este Omul…?

_____________________________________________

SERENDIPITÁTE (s.f.) – Feno­me­nul sesi­ză­rii anu­mi­tor aspec­te ale des­co­pe­ri­ri­lor şti­inţi­fi­ce întâm­plă­toa­re. (n.r.)
⃰ ⃰ AXIOLOGÍE (s.f.) – Dis­ci­pli­nă filo­zo­fi­că care stu­di­a­ză valo­ri­le; teo­rie gene­ra­lă a valo­ri­lor. (n.r.)
*** MONÁDĂ s.f. Ter­men folo­sit de diverși filo­zofi, pen­tru desem­na­rea celei mai sim­ple uni­tăți indi­vi­zi­bi­le mate­ri­a­le sau spi­ri­tu­a­le din care ar fi alcă­tu­i­tă lumea.


UPDATE Lucien Lan­ce­lot Ciu­chi­ta:

O zi spe­cia­la din via­ta mea…

Dom­nu­le Scri­i­tor, care este marea dum­ne­a­voas­tra dra­gos­te: Melis­sa Tho­mas sau Lite­ra­tu­ra? Am sa dau un ras­puns ambi­guu: Le iubesc pe aman­do­ua… Totu­si, am sa deta­li­ez acest ras­puns in urma­toa­rea decla­ra­tie de dra­gos­te:

A spus că mă iubeş­te… şi eu o iubesc ca un nebun al aces­tor vre­muri.
Îmi pro­du­ce fiori exis­tenţi­ali, mă copleşeş­te ade­sea, apoi îmi dă aripi să zbor.
Mă păsu­ieş­te când greşesc şi, în plus, îmi pro­mi­te eter­ni­ta­tea!
Da, iubi­rea noas­tră este ire­a­lă, capă­tă valenţe noi de fie­ca­re dată, simţu­ri­le mele amorţi­te se tre­zesc la via­ţă ca prin far­mec, îmi lăr­geş­te ori­zon­tul pri­vi­rii, iar când se por­neş­te furt­u­na neu­ro­na­lă îmi anco­rea­ză cora­bia cău­tă­ri­lor într–un golf numai de ea şti­ut, pen­tru ca, mai apoi, să savu­răm împre­u­nă cli­pe­le mira­ju­lui de din­co­lo de valu­ri­le vieţii.

O iubesc enorm! N–aş putea să tră­iesc o secun­dă fără ea!
Splen­doa­re, chi­h­lim­bar şi roşu iubi­re, te regă­sesc de fie­ca­re dată în ini­ma mea şi nu porţi decât doua nume… Melis­sa Tho­mas si LITERATURA!

La multi ani, Melis­sa! Iti urez mul­ta sana­ta­te si numai bucu­rii!

Un om care te pre­tu­ies­te enorm, Lucian Ciu­chi­ta.


Man­ga­lia News, 26.11.2019.


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply