Daniela Nane a fost mereu o apariție frumoasă, dar și misterioasă. O femeie pe care o bănuiam mereu fericită, dar al cărei zâmbet nu era întotdeauna vesel. De câțiva ani și-a găsit liniștea alături de soțul ei, istoricul Adrian Cioroianu. Daniela Nane joacă la Bulandra și spune că își iubește profesia ei ca la început. A descoperit religia, credința, spiritualitatea care o ajută să devină un om mai bun în fiecare zi.
Daniela Nane, ești o femeie foarte frumoasă, cât preț ai pus în viață pe felul în care arăți?
Nu-mi aduc aminte ca părinții mei să-mi fi spus în copilărie că sunt frumoasă, niciodată nu au pus accent pe aspect, însă veneau prieteni de-ai lor pe la noi, sau colegi, care, de fiecare dată când mă vedeau le spuneau alor mei ce frumoasă fată au. Mai apoi, la adolescență aveam și eu oglindă și, obiectiv vorbind, că simț estetic avem cu toții, venim de la Dumnezeu cu el, vedeam și eu cum arătam. Și cu toate astea, ca orice adolescent care nu e niciodată mulțumit de cum arată, nu eram nici eu prea fericită de anumite detalii. Acum îmi vine să râd de asta, dar atunci așa simțeam și nu era plăcut. Pe de altă parte, frumusețea mi-a adus multă invidie și foarte multe piedici de-a lungul vieții.
Serios?
Aveam la facultate un profesor care ținea mult la mine, Eugen Virgil Nicoară, profesor de “Istoria teatrului universal”. El a fost primul care m-a apropiat de spiritualitate, îmi dădea cărți să citesc, apoi vorbeam despre ele. Odată mi-am deschis sufletul și m-am plâns de ce mi se întâmpla, de răutățile colegelor… Iar el mi-a spus ceva care m-a șocat, a zis să mă obișnuiesc cu asta, pentru că voi suferi toată viața din cauza frumuseții și să mă gândesc că sunt “ca un cerb încolțit de câini”. Și că mă vor urî și femeile și bărbații, până îmbătrânesc. „Femeile, fiindcă nu pot fi ca tine, bărbații pentru că nu au acces la tine. Tu vezi-ți de treaba ta, de drumul tău și să nu le pui la suflet.” Aveam 19 ani când mi-a spus asta și țin minte cât m-a șocat, mă gândeam că exagerează, de ce să mă urască cineva, mă întrebam? Nu putea fi adevărat. Dar timpul mi-a arătat că, de exemplu, în profesie, de multe ori eram lăsată deoparte: “Lasă, Nane e frumoasă, mai vrea și carieră? Vrea și fericire și succes? Lasă, ea e frumoasă, îi ajunge. Lucrăm noi.”.
Deci a avut dreptate profesorul?
Da, a avut… Pe de altă parte, au fost și foarte mulți oameni generoși și puternici interior, femei care nu s-au simțit în competiție cu mine sau bărbați care m-au admirat și m-au ajutat. Și care m-au privit ca pe un om, nu ca pe o față frumoasă. Pentru mine era o mare ușurare când vedeam că oamenii sunt interesați de ce spun și înțeleg, de ce gândesc sau ce simt, contând prea puțin felul în care arăt.
Vă invităm să citiți aici interviul integral realizat de cristinastanciulescu.ro
