Jurnalul unei învăţătoare dezamăgite de noua generaţie de elevi: „Nu mai există bun-simţ, respect, decenţă, bună-cuviinţă“

2
2703
Booking.com

Omul are nevo­ie de o poves­te, pen­tru a învă­ţa să-şi tră­i­as­că via­ţa.

Întot­dea­u­na mi-am dorit să fac per­for­manţă cu ele­vii mei. Lucrez în învă­ţământ de pes­te 40 de ani şi mi-am res­pec­tat mese­ria şi copi­ii mai mult decât ori­ce pe lume. Însă sunt ani buni de când cali­ta­tea uma­nă a copi­i­lor adu­şi la şcoa­lă a scă­zut dra­ma­tic. 

Nu mai exis­tă bun-simţ, res­pect, decenţă, bună-cuvi­inţă.

Pen­tru că aca­să părinţii nu au timp să se mai ocu­pe de copii sau pen­tru că îi lasă mult mai liberi decât este nece­sar dezvol­tă­rii aces­to­ra, s‑a ajuns în situ­a­ţia în care edu­ca­ţia şco­la­ră poa­te fi făcu­tă cu foar­te mare gre­u­ta­te.

Din păca­te, părinţii nu înţe­leg că şcoa­la are dato­ria mora­lă şi pro­fe­sio­na­lă de a le oferi copi­i­lor cul­tu­ră. Edu­ca­ţia însă se face încă din pri­mii ani de via­ţă ai copi­lu­lui. Atunci înva­ţă aces­ta să spu­nă mulţu­mesc, atunci înva­ţă regu­li­le de bună pur­ta­re, res­pec­tul faţă de o per­soa­nă, un ani­mal sau un obiect. Din păca­te, copi­ii din ziua de azi nu mai înva­ţă aces­te lucruri.

Părinţii nu mai cred în ade­vă­ra­te­le valori ale edu­ca­ţi­ei şco­la­re, care con­stau în dezvol­ta­rea memo­ri­ei, a ima­gi­na­ţi­ei prin pre­da­rea unor mate­rii ce ar tre­bui să con­sti­tu­ie baza de infor­ma­ţii de care are nevo­ie copi­lul pen­tru a se putea dezvol­ta ulte­ri­or. Am auzit în pre­să, de nenu­mă­ra­te ori, că nu mai avem nevo­ie de memo­ra­re. Îmi vin să plâng şi să râd în ace­la­şi timp, pen­tru că este o idee stu­pi­dă. La vâr­ste mici se for­mea­ză memo­ria, care este ca un muşchi ce tre­bu­ie în per­ma­nenţă dezvol­tat. Cum poa­te ajun­ge cine­va mai târ­ziu chi­rurg, avo­cat, magis­trat, pro­fe­sor, ingi­ner, dacă nu are aceas­tă capa­ci­ta­te bine dezvol­ta­tă? Dacă nu este aju­tat de mic să înveţe? Un pro­fe­si­o­nist ade­vă­rat tre­bu­ie să îşi cunoas­că foar­te bine mese­ria. Iar noi, la cla­se­le pri­ma­re, înce­pem să dezvol­tăm aceas­tă fun­cţie atât de impor­tan­tă.

Apoi vor­bim din nou des­pre bun-simţ. Sunt părinţi care îşi aduc copi­ii la şcoa­lă, fără ca aceş­tia să fie obi­ş­nui­ţi să stea într-un loc, să ascul­te, să res­pec­te un cadru didac­tic sau pe cole­gii lui. În mare pare, aceş­tia se foiesc în per­ma­nenţă în bănci, vor­besc neîn­tre­ba­ţi, nu au răb­da­re, nu sunt atenţi, nu sunt inte­re­sa­ţi de nimic. Şi în aces­te con­di­ţii, totu­şi, părinţii îşi doresc ca eu să le educ copi­lul. Dar ce om poa­te avea acea răb­da­re infi­ni­tă de a vor­bi cu 30 de copii rugându‑i în per­ma­nenţă să stea în bănci, să ascul­te, să aibă răb­da­re? O fac cu drag, însă sunt copii mult prea săl­ba­tici pen­tru a mai putea fi edu­ca­ţi cu ade­vă­rat.

Mai vor­bim şi des­pre note. Toţi părinţii îşi doresc să cre­a­dă că copi­lul lor este un geniu la toa­te mate­ri­i­le şi nu accep­tă note sla­be. Dacă copi­lul nu înva­ţă, pen­tru că nu este aju­tat să înveţe şi aca­să, eu tre­bu­ie să le pun note maxi­me. Dacă le atrag atenţia părinţi­lor că şi ei fac par­te din pro­gra­mul edu­ca­ţio­nal al copi­lu­lui, mulţi se supă­ră pe mine. Au sen­za­ţia că eu tre­bu­ie să pre­dau mate­ria de aşa natu­ră încât ei să înveţe totul în cla­să. Ceea ce este impo­si­bil!

Cân­d­va, aveam caie­te de teme şi macu­la­toa­re pen­tru cla­să. Pen­tru că pro­ce­sul de învă­ţa­re pre­su­pu­ne repe­ti­ţie. Copi­lul tre­bu­ie să repe­te şi aca­să ceea ce am pre­dat în cla­să, pen­tru a putea memo­ra infor­ma­ţia. Din nou, sunt părinţi care spun că este prea mul­tă mate­rie, că nu este adec­va­tă tim­pu­ri­lor pe care le tră­im, că ar tre­bui să ne schim­băm mode­le­le de peda­go­gie, că totul este înve­chit. Uită cu toţii fap­tul că au fost vre­muri în care, cu acest model de învă­ţământ, cre­am ade­vă­ra­ţi pro­fe­si­o­ni­şti în dome­nii diver­se.

Un copil care este aju­tat de mic să înveţe şi să memo­re­ze va putea ulte­ri­or să îşi alea­gă ce mese­rie doreş­te şi o va putea învă­ţa lejer. Dacă îi lăsăm prea liberi, prea inde­pen­denţi, dacă nu le punem note, chi­pu­ri­le, pen­tru a nu face dife­renţe, greşim grav. Via­ţa adul­tă ara­tă cât de dife­ri­ţi sun­tem şi atunci sufe­rim îngro­zi­tor pen­tru că nu mai avem părinţi care să ne ape­re şi care să ne poa­tă obli­ga şefii să ne anga­je­ze sau să ne dea sala­rii mari, dacă nu ştim să facem mare lucru.

Aceas­ta este cea mai mare greşe­a­lă a părinţi­lor din ziua de azi. Amâ­nă la nesfârşit ceea ce ulte­ri­or se va întâm­pla, adi­că sele­cţia natu­ra­lă. Nu vor să accep­te că un elev este mai slab dotat de la natu­ră şi nu va putea urma o facul­ta­te. Dar va putea fi un exce­lent bucă­tar sau meca­nic. Dis­tru­ge­rea sis­te­mu­lui de şcoli pro­fe­sio­na­le, a lice­u­lui făcut la seral, a dus la ide­ea că toţi putem face o facul­ta­te. Ceea ce, pro­fe­sio­nal vor­bind, este fals. Dar, sla­vă Dom­nu­lui, au apă­rut facul­tă­ţi­le pri­va­te şi s‑a rezol­vat şi aceas­tă pro­ble­mă! Dacă trec de exa­me­nul de Baca­la­u­re­at…

Exa­me­nul de la sfârşi­tul cla­sei a VIII‑a şi Baca­la­u­re­a­tul sunt coş­ma­ru­ri­le părinţi­lor, care văd în sfârşit valoa­rea pe care au putut‑o căpă­ta copi­ii lor. Şi dacă copi­ii nu trec aces­te exa­me­ne, este vina pro­fe­so­ri­lor, a sis­te­mu­lui… a pla­ne­te­lor.

Greşe­li­le pe care le fac părinţii încep încă din pri­mii ani de via­ţă, când nu stau înde­a­juns de mult cu copi­ii, când le dau pe mână de la vâr­ste fra­ge­de gad­ge­turi. Aces­tea îi fac pe copii să nu aibă răb­da­re, să nu poa­tă sta locu­lui, să îşi doreas­că în per­ma­nenţă ceva nou. Şi atunci când dau de un joc în care nu pot mer­ge mai depar­te, îşi iau altul. Ast­fel se cre­ea­ză o lume vir­tu­a­lă, cu alte repe­re decât lumea nor­ma­lă. Iar în acest timp, nu sunt învă­ţa­ţi cu un pro­gram de masă, un pro­gram de somn, un pro­gram de joa­că şi de acti­vi­tă­ţi. Nu sunt învă­ţa­ţi să res­pec­te auto­ri­ta­tea unui adult sau drep­tu­ri­le celor­la­lţi copii. Păcat că nu îşi dau sea­ma că fac aces­te greşeli şi cât îl vor cos­ta pe săra­cul copil mai târ­ziu, când se va lovi de lumea rea­lă.

Dacă vă dori­ţi un copil care să aibă suc­ces în via­ţă, învăţaţi‑l de mic res­pec­tul, bunul-simţ, răb­da­rea. Oferiţi‑i o recom­pen­să doar dacă meri­tă şi doar dacă ştie să ofe­re la rân­dul lui. Mereu mi-am dorit să se intro­du­că un cod al bune­lor manie­re, încă de la cre­şă, gră­di­ni­ţă şi şcoa­la pri­ma­ră. Sunt sigu­ră că i‑ar aju­ta pe copii foar­te mult, dar în ega­lă măsu­ră şi pe adulţii care nu mai ştiu să fie cu ade­vă­rat părinţi”.

Autor: Psi­ho­log Con­stan­tin Cor­nea.     


Man­ga­lia News, 08.10.2019. (sur­sa: csid.ro).


piese-auto-mangalia.ro
Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

2 COMENTARII

  1. Ade­vă­rat și trist ce se spu­ne. Chiar dacă tot ce se spu­ne s‑a mai spus, e nevo­ie de reluări pînă se va înțe­le­ge: vre­me petre­cu­tă în fami­lia, și îna­in­te de înce­pe­rea șco­lii și în anii de școa­lă, mar­chea­ză defi­ni­tiv for­ma­rea copi­lu­lui. Părin­ții au (TREBUIE SĂ AIBĂ!) timp pen­tru for­ma­rea copi­lu­lui lor și să nu mai cau­te vino­vați pen­tru nere­u­și­te în alte păr­ți. Școa­la are ale ei și pen­tru nere­u­și­te­le ei nu poa­te da vina pe părinți, iar fami­lia le are pe ale ei. Suc­ce­sul poa­te fi asi­gu­rat numai prin strîn­sa cola­bo­ra­re între aces­te două insti­tu­ții. Invo­ca­rea lip­sei de timp sau a altor fac­tori nu folo­seș­te decît pen­tru arun­ca­rea vinei de la unii la alții.

LĂSAȚI UN MESAJ

Va rugam sa adaugati un mesaj
Va rugam sa introduceti numele