CADET LA MARINĂ — DOI ANI PE BRICULMIRCEA”. CARTEA PROMOȚIEI 1976 ANMB. Episodul 4

0
142
Booking.com

CADET LA MARINĂ — DOI ANI PE BRICULMIRCEA”. CARTEA PROMOȚIEI 1976 ANMB. Epi­so­dul 4. (Epi­soa­de­le ante­ri­oa­re pot fi lec­tu­ra­te AICI).

În arest, la Man­ga­lia.

Se înche­ia­se încă o săp­tămâ­nă de învă­ţământ încăr­ca­tă, la bor­dul bri­cu­lui. Sâm­bă­ta era aştep­ta­tă, pen­tru acti­vi­tă­ţi­le leje­re pe care le aveam, dar şi pen­tru învo­iri­le în Con­stanţa, unde deja ne facu­sem pri­e­te­ni şi pri­e­te­ne, tine­re domni­şoa­re care ne aştep­tau cuminţi şi dră­găs­to­a­se, la intra­rea în port.

Toam­na era încă blân­dă cu noi şi vre­mea cal­dă nu se dădea dusă de la malul mării.

Am ser­vit masa şi apoi am tre­cut la îmbă­ie­re şi la schim­ba­rea len­je­ri­ei, puse la dis­po­zi­ţie de ser­gen­tul major Vre­mir Vla­di­mir, pluto­ni­e­rul de com­pa­nie. Toa­tă lumea se pre­gă­tea pen­tru ieşi­rea în oraş. Locţi­i­to­rul coman­dan­tu­lui de com­pa­nie, loco­te­nen­tul Aurel Vlă­ies­cu, scri­se­se şi ştam­pi­la­se bile­te­le de voie, iar, la ter­mi­na­rea pro­gra­mu­lui, îi ordo­na­se lui Vre­mir ca, la ora sta­bi­li­tă pen­tru ieşi­rea în oraş, să ne inspec­te­ze  ţinu­te­le, să ne instru­ias­că şi să ne înmâ­ne­ze bile-tele de voie. Lui Vre­mir, proas­păt abso­vent al şco­lii de sub­o­fi­ţeri de inten­denţă i se părea că noi îl cam pri­vim de sus şi îl „luăm pes­te picior”, când era vor­ba de arma­tă, cul­tu­ră gene­ra­lă sau com­por­ta­ment în soci­e­ta­te. Era el cum era, dar, totu­şi, îşi dădea sea­ma de ati­tu­di­nea noas­tră, de mul­te ori osti­lă, la îmbă­ţoşă­ri­le lui.

După ce s‑a des­pă­rţit la sche­lă de coman­dan­tul de com­pa­nie, Vre­mir a cobo­rât, tri­um­fă­tor, în cazar­mă, lovin­du-şi cizme­le, osten­ta­tiv, cu tean­cul de bile­te de voie. Cei mai nerăb­dă­tori erau con­stă­nţe­nii, pen­tru că ei aştep­tau să ajun­gă aca­să, la cei dragi şi să petrea­că sfârşi­tul de săp­tămâ­nă în mij­lo­cul fami­li­i­lor.

Abia sosit din şcoa­la de sub­o­fi­ţeri, ser­gen­tul major Vre­mir nu avu­se­se când să trea­că la ţinu­ta albas­tră, de mari­nă, aşa că, defi­la măreţ, îmbră­cat în kaki, cu cizme­le noi, dar mereu pră­fu­i­te, cu cen­tu­ra şi dia­go­na­la pe trup, de ziceai că este un „mareşal” ita­li­an.

Cei care veni­sem din lice­e­le mili­ta­re, de la Brea­za şi Câm­pu­lung Mol­do­ve­nesc, eram obi­ş­nui­ţi cu uni­for­ma lui şi nu eram impre­sio­na­ţi, iar Vre­mir, cu toa­tă gân­di­rea lui nai­vă, rea­li­za asta. Dar, privindu‑l cum se mani­fes­ta, ne-am dat sea­ma ime­di­at că ne coa­ce ceva, mai ales că zâm­bea cu un aer supe­ri­or. Şi  aşa a şi fost. Ne‑a ordo­nat adu­na­rea  în bor­dul tri­bord, iar noi ne-am con­for­mat, venind aşa cum eram echi­pa­ţi în acel moment, care îmbră­cat com­plet, care pe jumă­ta­te, dar, în niciun caz, în ace­ea­şi ţinu­tă, căci nu şti­am ce are de gând cu noi.

- Aha, faceţi miş­to de mine? O să vedeţi voi!…”

O par­te din­tre noi am ripos­tat şi i‑am spus că, încă sun-tem în tim­pul liber, iar pro­gra­mul este „de voie”, la fel şi ţinu­ta. Atunci, proas­pă­tul sub­o­fi­ţer a înce­put să scoa­tă flă­cări pe nări şi a ordo­nat să ne echi­păm ime­di­at, dacă mai vrem să ieşim în oraş. Eram la mâna lui, aşa că am exe­cu­tat ordi­nul şi, pe măsu­ră ce ne echi­pam, ne ocu­pam locul în for­ma­ţie. Vre­mir era deja inco­e­rent. Ne apos­tro­fa şi dădea ordi­ne cotra­dic­to­rii, ce nu puteau fi exe­cu­ta­te. S‑a schim­bat la faţă şi s‑a ener­vat pes­te măsu­ră. Apoi şi‑a luat cas­che­ta de pe cap, a dat cu ea de pun­te, iar noi, rând pe rând, l‑am lăsat sin­gur şi ne-am îndrep­tat către dula­puri şi am înce­put să ne deze­chi­păm. Fie­ca­re şi‑a relu­at acti­vi­ta­tea dina­in­te. El a ieşit val-vâr­tej din cazar­mă şi, cu mare gre­u­ta­te, din cau­za ner­vi­lor, a reu­şit să‑i rela­te­ze ofi­ţe­ru­lui de gar­dă pe navă, pluto­ni­e­rul adju­tant Ghe­or­ghe Ivan, sub­o­fi­ţe­rul sani­tar al echi­pa­ju­lui, ce i se întâm­pla­se jos, cu ele­vii.

Nea Ivan a cobo­rât la noi să vadă de ce „ne-am răs­cu­lat”, dar ne‑a găsit cuminţi, fie­ca­re cu pre­o­cu­pări nor­ma­le, într‑o lini­ş­te desă­vârşi­tă. Adju­tan­tul era căta­nă bătrâ­nă, tre­cut prin  mul­te, şi, după ce ne‑a zis căte­va cuvin­te de reproş, a ple­cat pe pun­te, miro­sind el că Vre­mir dădu­se dova­dă de tota­lă lip­să de orien­ta­re. Aces­ta a reve­nit în cazar­mă pen­tru a‑şi pune în apli­ca­re răz­bu­na­rea: citea fie­ca­re bilet de voie, apoi îl rupea bucă­ţi, aruncându‑l pe pun­te. I‑am atras atenţia că hâr­ti­i­le rup­te vor fi lăsa­te aco­lo, să le vadă coman­dan­tul com­pa­niei. Învo­iri­le noas­tre s‑au dus, ca vân­tul şi aşa a dis­pă­rut şi Vre­mir, care nu a uitat să‑l anu­nţe pe Ivan că niciun elev nu mai iese în învo­ire.

Cei mai mulţi din­tre noi, supă­ra­ţi de cele întâm­pla­te, ne-am con­for­mat situ­a­ţi­ei cre­a­te de tână­rul sub­o­fi­ţer, prea zelos şi lip­sit de tact şi ne-am cău­tat alte pre­o­cu­pări, ca să ne trea­că mai uşor tim­pul şi să uităm de întâl­ni­ri­le cu iubi­te­le ce ne aştep­tau la ieşi­rea din port.

Dar, uno­ra din­tre noi, căro­ra sân­ge­le tânăr le clo­co­tea în vene, le‑a înco­lţit în min­te pla­nul de „eva­da­re” de la bord, pe parâ­me­le de acos­ta­re, evi­tând să fie obser­va­ţi de cei afla­ţi în ser­vi­ci­ul de zi, pos­ta­ţi la pun­tea cen­tru.

Bri­cul se afla, în acel moment, acos­tat cu bor­dul tri­bord la che­ul Gării Mari­ti­me. Fiind sâm­bă­tă, dana era lini­ş­ti­tă şi feri­tă de for­fo­ta obi­ş­nu­i­tă a zile­lor de lucru. Ide­ea ieşi­rii de la bord, pe parâ­me­le de acos­ta­re, nu era o invenţie pro­prie, teo­re­tic, ea fuse­se dez­bă­tu­tă îna­in­tea noas­tră, dar nimeni nu o puse­se în apli­ca­re, până atunci. Aşa că, 10 din­tre noi s‑au hotă­rât să „încer­ce marea cu dege­tul” şi, oda­tă cu lasa­rea înse­ră­rii, folo­sind cele două hub­lo­uri de la spă­lă­to­rul mili­ta­ri­lor în ter­men, afla­te în drep­tul parâ­me­lor din pro­va, s‑au stre­cu­rat, rând pe rând, în afa­ra bor­du­lui. Ris­cul era mare, căci la ori­ce miş­ca­re greşi­tă puteau cădea în apă, între navă şi cheu, lucru deo­se­bit de peri­cu­los. Dar, aşa cum îndrăz­neţii înving, teme­ra­rii noş­tri au „eva­dat”, unul câte unul şi s‑au pier­dut în noap­te. Nimeni nu s‑a gân­dit, totu­şi, că, la întoar­ce­re, reve­ni­rea pe ace­la­şi tra­seu era, prac­tic, impo­si­bi­lă. Mane­vra de a prin­de parâ­ma de pe cheu nu se putea facea, aces­ta fiind mult mai îna­lt. Dar ei erau, deja, depar­te şi nici prin cap nu le tre­cea asta.

Moş Ivan a miro­sit ceva. S‑a înfi­inţat în cazar­mă şi a înce­put anche­ta. Ade­vă­rul este că o par­te din­tre noi habar nu avea de fuga celor 10, mai ales că nici nu se con­ce­pea o eva­da­re în acest stil. Pen­tru a lămuri lucru­ri­le, Moş Ivan a dat adu­na­rea ele­vi­lor, la pun­tea cen­tru. Le‑a cerut şefi­lor de cla­să să exe­cu­te ape­lul nomi­nal şi să facă o lis­tă cu cei care nu erau de găsit. Ne-am lămu­rit cu toţii, atunci, că 10 din­tre noi fugi­se­ră pe parâ­me­le de acos­ta­re şi că au ris­cat mult. Moş Ivan şi ser­vi­ci­i­le lui au intrat în alar­mă şi s‑au pos­tat în locuri stra­te­gi­ce, pe cheu, aştep­tând ca „guvi­zii” să le pice în pla­să, atunci cînd reve­neau la navă.

Aşa că, rând pe rând, eva­da­ţii au fost repe­ra­ţi, recu­pe­ra­ţi şi tri­mi­şi la bord. Un nou apel, alte ordi­ne şi atenţio­nări pen­tru ce se va întîm­pla a doua zi, după care s‑a aşter­nut lini­ş­tea şi am tre­cut la hama­ce.

Con­du­ce­ri­le com­pa­niei şi a navei nu au stat prea mult să ana­li­ze­ze situ­a­ţia gra­vă, în care se aflau „fuga­rii”, şi au decis că sin­gu­ra san­cţiu­ne, care s‑ar cuve­ni celor 10, era ares­tul, rămânând să se sta­bi­leas­că unde să se exe­cu­te aces­ta.

Auto­rul moral al aces­tui eve­ni­ment, ser­gen­tul major Vre­mir, şi‑a luat şi el „porţia” de muş­tru­lu­ia­lă pen­tru zelul dove­dit şi, cu asta, i s‑a dat şi „tăl­pă­şi­ţa” de la navă. Chiar dacă ar mai fi fost păs­trat, de con­du­ce­rea com­pa­niei, cu noi nu ar fi mai avut zile bune.

Şi deci­zia a fost lua­tă pen­tru cei 10: fie­că­ru­ia căte 10 zile de arest, care se vor exe­cu­ta nu în Insti­tut, ci la Man­ga­lia, la ares­tul gar­ni­zoa­nei, unde şef era ves­ti­tul mai­or „TUM-BUM”, care se zvo­nea că nu avea tată, nu avea mamă.

Cine erau, totu­şi, ero­ii marii eva­dări? Sorin Feren­di­no, Gigi Span­do­le, Paul Sto­ica, Vasi­le Ţigă­nuş, Nico­lae Lefter, Nae Togan, Mihai Udri­ş­te, Şte­fan (Lulu) Taran…

În ziua hotă­râ­tă pen­tru exe­cu­ta­rea pedep­sei, cole­gii noş­tri, cu sacii de merin­de umplu­ţi cu usten­si­le­le de igie­nă per­so­na­lă, s‑au ambar­cat într-un auto­buz şi duşi au fost. Dacă nouă, celor răma­şi la navă, cele 10 zile ni s‑au părut o veş­ni­cie, vă închi­pui­ţi cum le-au tră­it ei, la Man­ga­lia.

După ispă­şi­rea pedep­sei, auto­bu­zul şco­lii i‑a debar­cat pe dană, în drep­tul sche­lei, pe împri­ci­na­ţi. Ne aflam la rapor­tul navei şi toţi eram pe pun­te. Impac­tul a fost total neplă­cut, dar asta urma­reau şi coman­danţii noş­tri: cei 10, ple­ca­ţi cura­ţi, ca scoşi din cutie la Man­ga­lia, ară­tau jal­nic. Ţinu­te­le lor noi, albas­tre ca marea, erau acum albi­cioa­se,  zdrenţu­i­te, iar prin­tre gău­ri­le lor se vedeau răni însân­ge­ra­te; sacii de merin­de, facu­ţi praf,  le atâr­nau pe umeri ca niş­te câr­pe; bere­te­le, par­că erau căl­ca­te în picioa­re şi se vedea, clar, că fuse­se­ră folo­si­te drept per­ne. Toţi aveau feţe­le tra­se, nebăr­bie­ri­te şi erau în sufe­rinţă fizi­că. Par­că erau pri­zo­ni­eri de răz­boi, veni­ţi din ţinu­turi total neos­pi­ta­li­ere.

Aceas­tă pedeap­să pri­mi­tă de cei 10 ne‑a mar­cat pe toţi, dar cel mai mult pe ei care au fost aco­lo. Prin urma­re, până la absol­vi­rea şco­lii, nimeni din­tre noi nu a mai facut cunoş­tinţă cu ares­tul, cu exce­pţia a doi colegi, care ne-au pără­sit după numai doi ani de şcoa­lă ca urma­re a încăl­că­rii legi­lor.

Pri­ma vacanţă de iar­nă: 29 decem­brie 1972 — 10 ianu­a­rie 1973.

Via­ţa tre­pi­dan­tă de la bor­dul Navei Şcoa­lă ”Mir­cea” a făcut să nu rea­li­zăm că sosi­se vre­mea pri­mei vacanţe din via­ţa de stu­dent la mari­nă. Ade­vă­rul este că înde­le­t­ni­ci­ri­le zil­ni­ce de la navă, alte­le decât ore­le de curs, erau diver­se, obo­si­toa­re, dar plă­cu­te. Iar acest lucru ne făcea să par­cur­gem cu mai mul­tă uşu­rinţă mate­ri­i­le din pro­gra­ma şco­la­ră, însu­şi­rea cunoş­tinţe­lor facân­du-se prin imbi­na­rea uti­lu­lui cu plă­cu­tul.

Ple­ca­rea în vacanţă s‑a făcut din şcoa­lă, drept pen­tru care, pe 29 decem­brie, ne-am des­pă­rţit de echi­pa­jul lui „Mir­cea” şi, cu cala­ba­lâ­cul în spa­te, ne-am îndrep­tat către „patria mamă”, unde ni s‑au întoc­mit docu­men­te­le de drum. În con­se­cinţă, am petre­cut sea­ra, dina­in­tea ple­că­rii, în cla­sa noas­tră, de la par­te­rul clă­di­rii, unde erau şi dor­mi­toa­re­le. Am cân­tat, am reci­tat şi ne-am expri­mat bucu­ria ple­că­rii aca­să. Cole­gii noş­tri din Con­stanţa erau pri­vi­le­gi­a­ţi. Ei, deja, erau aca­să de dimi­nea­ţă. Din spi­rit cama­ra­de­resc, însă, în ace­ea­şi zi, după ami­a­ză, o par­te din­tre ei au reve­nit în şcoa­lă, îmbra­ca­ţi civil, ca să ne ure­ze „La mulţi ani”, pen­tru noul an ce urma să vină.

Ne aştep­tam la o vacanţă cu mul­tă zapa­dă. Deja, în Con­stanţa nin­se­se şi era des­tul de frig. Asta nu putea decât să ne bucu­re, deşi zile­le ce urmau să le pete­re­cem cu cei dragi erau puţi­ne. Ne gân­deam cât de mân­dri urma să fim, îmbra­ca­ţi în ţinu­ta de mari­nă, atât de fru­moa­să şi de admi­ra­tă, mai ales că, majo­ri­ta­tea din­tre noi, eram din zone unde aceas­tă uni­for­mă era mai puţin cunos­cu­tă. Apoi, mai aveam un atu, eram stu­denţi mari­nari, vii­tori ofi­ţeri de mari­nă şi eram îmbar­ca­ţi, deja, la bor­dul navei ami­ral al Mari­nei Mili­ta­re, bri­cul „Mir­cea”.

Cu cole­gii mai mari, din anul IV, împă­rţeam ace­la­şi dor­mi­tor. Erau, şi ei, în febra pre­gă­tri­lor pen­tru ple­ca­rea în ulti­ma lor vacanţă de iar­nă, ca elevi. Îşi eta­lau, cu mân­drie, man­ta­le­le vechi­lor uni­for­me, care aveau mai mulţi nas­turi meta­lici şi erau şi dife­ri­te, la culoa­re, faţă de-ale noas­tre. De ase­me­nea, pes­te ste­me­le con­sa­cra­te ale cas­che­te­lor, fie­ca­re avea aşa zisul „crab”, un model de ste­mă de mari­nă, con­fe­cţio­nat în ora­şul Con­stanţa, în ate­li­e­re­le spe­cia­li­za­te, repre­zen­tând, de fapt, însem­nul spe­ci­fic al Mari­nei Comer­ci­a­le. După ce ieşeau pe poar­ta şco­lii, băieţii îşi sco­teau emble­ma regu­la­men­ta­ră şi o ata­şau pe cea bro­da­tă, fixând‑o cu ace­le pre­gă­ti­te dina­in­te.

Ple­ca­rea în vacanţă era un ade­vă­rat ritu­al, iar noi, privindu‑i pe cei mai mari, cu admi­ra­ţie, îl tră­i­am la maxi­mă inten­si­ta­te. Desi­gur, cea mai mare par­te din­tre noi au copi­at com­por­ta­men­tul celor care erau atunci anul IV, ei fiind şablo­nul după care ne-am ghi­dat şi ne-am for­mat ca vii­tori lupi de mare.

La mulţi ani, 1973! „Pufoşii” de anul I au tre­cut cu bine în noul an, cu bucu­rie şi spe­ranţă. Aşa înclin să cred că a fost pen­tru fie­ca­re din­tre noi, în colţi­şo­rul său de ţară, unde a petre­cut pri­ma vacanţă din via­ţa de mari­nar.

Din nou la şcoa­lă: 11 ianu­a­rie ‑12 iunie 1973.

Am înce­put semes­trul II de învă­ţământ tot la bor­dul lui „Mir­cea”. Nu puteam decât să ne bucu­răm, deo­a­re­ce scă­pam de aerul de cazar­mă, din şcoa­lă, şi de aglo­me­ra­ţia de aco­lo. Via­ţa de la navă ne făcea inde­pen­denţi şi ne edu­ca în spi­rit mari­nă­resc. Simţeam că, deja, le eram supe­ri­ori celor din anii II şi III, din acest punct de vede­re şi, de câte ori aveam pri­le­jul să ajun­gem în şcoa­lă, pen­tru acti­vi­tă­ţi­le de labo­ra­tor sau cele spor­ti­ve, vedeam invi­dia din ochii lor.

În cea mai mare par­te, mate­ri­i­le din semes­trul II erau ace­lea­şi. Toa­te erau acce­si­bi­le şi plă­cu­te cu exce­pţia mate­ma­ti­ci­lor spe­ci­a­le, care ne dădeau în con­ti­nu­a­re bătăi de cap.

Ore­le de curs se desfă­şu­rau atât la bord, cât şi în şcoa­lă. Aco­lo, aveam par­te de adu­nări de par­tid, acti­vi­tă­ţi cul­tu­ral-spor­ti­ve, par­ti­ci­pa­re la for­ma­ţia cora­lă a Insti­tu­tu­lui, care a obţi­nut rezu­la­ta­te meri­to­rii în anii 1972–1973.

La navă, nor­ma­li­ta­tea era cuvîn­tul de ordi­ne. Fără nepre­vă­zut, fără sur­pri­ze. Acum eram mem­bri deplini ai echi­pa­ju­lui, inte­gra­ţi per­fect, apre­cia­ţi de coman­da navei.

După o vre­me, iar­na a dat sem­ne de obo­sea­lă, lăsând locul unor zile mai lungi şi mai blân­de, ume­de, dar mai puţin reci. Se între­ză­rea o pri­mă­va­ră tim­pu­rie. Asta însem­na şi o inten­si­fi­ca­re a efor­tu­ri­lor noas­tre, deo­a­re­ce, în afa­ra stu­di­u­lui şi pre­gă­ti­rii pen­tru exa­me­ne, aveam şi sar­cini pen­tru scoa­te­rea de la ier­nat a tutu­ror mate­ri­a­le­lor, depo­zi­ta­te în toam­nă, pen­tru arma­rea arbo­ra­dei navei şi pre­gă­ti­rea ei pen­tru navi­ga­ţia cu vele.

Apoi, o par­te din­tre noi, eram com­po­nenţi ai lotu­lui şco­lii pen­tru spar­ta­chi­a­da mili­ta­ră, care se desfă­şu­ra la Sibiu, în fie­ca­re an, în cadrul Şco­lii de Ofi­ţeri Activi de Infan­te­rie. Lotul nos­tru era for­mat, în cea mai mare par­te, din elevi, de anul I si II, de la cele două secţii ale şco­lii: mili­ta­ră şi civi­lă.

Alţi colegi faceau par­te din corul Insti­tu­tu­lui de Mari­nă, ce par­ti­ci­pa la „Cân­ta­rea Româ­ni­ei”, eta­pa pe M.Ap.N. şi unde erau pre­zen­te for­ma­ţi­i­le cora­le ale tutu­ror şco­li­lor mili­ta­re din ţară.

Prac­ti­ca de vară. Pala­zu Mare: iunie-august 1973.

Peri­oa­da de stu­diu şi exa­me­ne­le de la sfârşi­tul anu­lui I se înche­ia­se, cu brio, pen­tru mulţi din­tre noi. Nu puteam vor­bi de un pro­cen­taj maxim, deo­a­re­ce elec­tro­teh­ni­ca „dobo­râ­se” pe unii colegi, care s‑au ales cu câte o res­tanţă. Dar nu ne mai păsa, pen­tru că fuse­sem anu­nţa­ţi să ne pre­gă­tim sacii de mari­nar, cu tot ceea ce era nece­sar pen­tru o peri­oa­dă de apro­xi­ma­tiv trei luni. Urma să facem prac­ti­că de vară la Sta­ţiu­nea de Pre­gă­ti­re Mari­nă­reas­că (SPM), de la Palazu Mare, pe malul lacu­lui Siu­tghi­ol.

Cu trup şi suflet, am tre­cut la împa­che­ta­rea mate­ri­a­le­lor şi a între­gu­lui echi­pa­ment, pe care îl aveam la navă, în vede­rea trans­por­tă­rii lor în şcoa­lă şi depo­zi­tă­rii în maga­zi­i­le com­pa­niei. La bord nu puteam lăsa nimic. Cazăr­mi­le tre­bu­ia să rămâ­nă aşa cum le găsi­sem, adi­că libe­re, cura­te, în even­tu­a­li­ta­tea ocu­pă­rii lor de alţii, ca noi.

Auto­bu­zul, ce avea meni­rea să ne ducă în şcoa­lă, s‑a dove­dit neîn­că­pă­tor, aşa că, a mai fost tri­mis şi un camion în care am încăr­cat bibli­o­gra­fia,  adu­na­tă pe par­cur­sul se-mes­tru­lui II de stu­diu, şi care tre­bu­ia pre­da­tă, spre a folo­si şi gene­ra­ţi­i­lor de după noi. Noi eram acum, deja, în anul II.

Şcoa­la era aproa­pe pus­tie. Cole­gii din anii mai mari ple­ca­se­ră şi ei, în locu­ri­le de exe­cu­ta­rea prac­ti­cii, în con­for­mi­ta­te cu pro­gra­ma de învă­ţământ. Numai cei din anul IV, acei băieţi minu­na­ţi, veseli şi exu­be­ranţi aştep­tau cu nerăb­da­re exa­me­ne­le de sfârşit de şcoa­lă şi îna­in­ta­rea la gra­dul de loco­te­net de mari­nă. Îi pri­veam cu invi­die şi ne bucu­ram, ală­tu­ri de ei, de cli­pe­le pe care le tră­i­am, gân­din­du-ne la momen­te­le când vom fi şi noi ca ei.

Am depus mate­ri­a­le­le, am pre­dat tot ce tre­bu­ia pre­dat la  maga­zii, asi­gu­rân­du-ne că în sacii de mari­nar nu a rămas decât stric­tul nece­sar. Pe lân­gă echi­pa­men­tul pro­priu-zis, fie­ca­re şi‑a ridi­cat arma­men­tul indi­vi­du­al: pis­to­lul mitra­li­eră, mas­ca con­tra gaze­lor şi lopa­ta mică de infan­te­rie. Nu prea rea­li­zam la ce ne-ar fi putut folo­si, dar am aflat mai târ­ziu, pe par­cur­sul zile­lor de prac­ti­că. Eram gata de ple­ca­re. Nu şti­am nimic des­pre Pala­zu Mare sau des­pre lacul Siu­tghi­ol, dar aco­lo am stat trei luni, pen­tru a deprin­de măies­tria şi îndemâ­na­rea de mari­nar.

La poar­ta Sta­ţiu­nii de Pre­gă­ti­re Mari­nă­reas­că ne aştep­ta  coman­dan­tul aces­te­ia, căpi­ta­nul de ran­gul 2 Păsă­rin, împre­u­nă cu toţi cei care lucrau în uni­ta­te şi pri­ma impre­sie a fost că am ajuns într‑o mică del­tă. De la aceşti oameni minu­na­ţi am reu­şit să aflăm mul­te des­pre sta­ţiu­ne şi des­pre ce aveam la dis­po­zi­ţie pen­tru pre­gă­ti­rea noas­tră. Am făcut cunoş­tinţă cu vii­to­rii instruc­tori, dar şi cu noul coman­dant al com­pa­niei, căpi­ta­nul de ran­gul 3 Simion Mora­ru. El ne‑a diri­jat spre dor­mi­toa­re, unde ne-am deba­ra­sat de toa­te mate­ri­a­le­le şi am depus arma­men­tul în ras­te­le. Totul a decurs nor­mal. Apoi, am fost adu­na­ţi pe pla­to­ul din faţa sălii de mese şi ni s‑a pre­zen­tat pro­gra­mul zil­nic al prac­ti­cii, ser­vi­ci­i­le pe care urma să le exe­cu­tăm, dar şi lec­to­rii de prac­ti­că, pe spe­cia­li­tă­ţi.

Iată şi pro­gra­mul de prac­ti­că:

- Mari­nă­rie: tra­sul la rame în bărci de 10+1 şi 2+1; cano­taj; ambar­ca­ţiuni cu vele; schi nau­tic; sem­na­le cu sifle­ea; con­du­ce­rea ambar­ca­ţiu­ni­lor cu motor;

- Lucrări de mate­lo­taj: noduri mari­nă­reşti; preşuri (urşi) de intra­re; baloa­ne de acos­ta­re; împle­ti­turi dife­ri­te.

- Mij­loa­ce de trans­mi­siuni: codul „Mor­se” şi eclip­să; codul de pavi­li­oa­ne bra­ţe; pavi­loa­ne de sau­lă; codul naţio­nal şi inter­na­ţio­nal de sem­na­le. 

Mai era în plan un marş de instru­cţie, cu băr­ci­le de 10 +1, la sfârşi­tul peri­oa­dei de prac­ti­că. Depla­sa­rea pe mare se făcea din por­tul Tomis (unde urmau a fi adu­se ambar­ca­ţiu­ni­le)  către Baia Mama­ia, Por­tul Midia, Zona Vadu, Gura Por­ti­ţei.

În peri­oa­da prac­ti­cii am exe­cu­tat urmă­toa­re­le ser­vi­cii: ser­gent de ser­vi­ciu pe com­pa­nie, ser­gent de ser­vi­ciu pe bucă­tă­rie, gru­pă de ser­vi­ciu la ali­men­te, plan­toa­ne la dor­mi­toa­re, plan­toa­ne la ambar­ca­ţiuni, obser­va­tori în foişo­rul pen­tru diri­ja­rea ambar­ca­ţiu­ni­lor afla­te pe lac, situ­at în par­tea de est a sta­ţiu­nii, chiar pe malul lacu­lui. Cu aju­to­rul bi-noclu­lui, se urmă­reau acti­vi­tă­ţi­le de pe lac, atunci când se faceau antre­na­men­te cu băr­ci­le cu rame sau vele.

Învo­iri­le erau după pro­gra­mul con­sa­crat, adi­că sâm­bă­ta şi dumi­ni­ca. Pen­tru aceas­ta, am pur­tat tra­ta­ti­ve direct cu coman­dan­tul şco­lii din acea peri­oa­dă, con­tra­a­mi­ra­lul Anghel Petru. Tim­pul nece­sar pen­tru a ajun­ge în Con­stanţa era des­tul de mare, iar auto­bu­ze­le cir­cu­lau mai rar. Dacă învo­irea ni se acor­da numai sâm­bă­ta sau dumi­ni­ca, după ami­a­ză, însem­na ca cea mai mare par­te a ei să o con­su­măm pe depla­sa­rea la Con­stanţa şi reve­ni­rea la Pala­zu. Aşa că, am obţi­nut apro­ba­rea ca ora pen­tru întoar­ce­rea din învo­ire să fie nu 20.00, ci 23.30.

Pe peri­oa­da de prac­ti­că, am avut ală­tu­ri de noi o serie de instruc­tori deo­se­bi­ţi, foar­te buni spe­cia­li­şti în dome­ni­i­le lor, unii chiar maeş­tri eme­ri­ţi ai spor­tu­lui. Tot ceea ce am învă­ţat de la ei ne‑a fost de un real folos în pro­fe­sie, în ac-tivi­ta­tea de la bor­dul nave­lor de lup­tă. Să‑i amin­tim pe:

- căpi­ta­nul de ran­gul 2 Ghe­or­ghe Păsă­rin — coman­dan­tul sta­ţiu­nii;

- căpi­ta­nul de ran­gul 3 Simion Mura­ru — coman­dan­tul com­pa­niei;

- căpi­ta­nul de ran­gul 2 Nico­lae Nico­lae, pore­clit „Pira­tul”, — mari­nă­rie şi con­du­ce­re ambar­ca­ţiuni;

- mai­s­tru mili­tar cla­sa a II‑a Nico­lae Cal­can – ambar­ca­ţiuni cu vele şi cano­taj;

- mai­s­tru mili­tar cla­sa I Şte­fă­ne­scu (un vete­rean de pe dis­tru­gă­toa­re) — instruc­tor de mate­lo­taj şi lucrări mari­nă­reşti;

- sala­ri­at civil Buga – ambar­ca­ţiuni cu vele şi cano­taj;

-căpi­ta­nul de ran­gul 3 Vasi­le Herţug — instruc­tor pen­tru trans­mi­siuni şi comu­ni­ca­ţii.

Mulţu­mi­ri­le şi întrea­ga noas­tră gra­ti­tu­di­ne pen­tru aceşti oameni minu­na­ţi, care, cu mul­tă dăru­i­re şi res­pon­sa­bi­li­ta­te, ne-au învă­ţat tot ce şti­au ei mai bine, mese­ria de marinar!Staţiunea de Pre­gă­ti­re Mari­nă­reas­că dis­pu­nea de o bază mate­ria­lă boga­tă, ce con­sta în ambar­ca­ţiuni spor­ti­ve şi de agre­ment, pe care le puteam folo­si din plin, în fie­ca­re zi. Pen­tru cano­taj, exis­tau schi­furi sim­ple şi dub­le, cu o sin­gu­ră ramă de tră­gă­tor sau cu câte două, caia­ce şi canoe de sim­plu (o per­soa­nă) sau două, care se puneau în miş­ca­re cu aju­to­rul pade­le­lor şi paga­ie­lor. Exis­tau şi canoe mari, de 10 tră­gă­tori, pe care le-am folo­sit intens, făcând con­cur­suri între echi­pa­je.

Ambar­ca­ţiu­ni­le cu vele ne stă­teau la dis­po­zi­ţie într‑o gamă vari­a­tă, de la veli­e­re, cu lun­gimi de 2,30 m. până la cele de 5 m., cu deri­voa­re raba­ta­bi­le, un sin­gur catarg şi două vele — vela „ran­dă” şi vela „foc”. Erau o iolă olim­pi­că, bărci „fin”, FD-uri (Flying Dut­ch­man), sni­pe-uri şi star-uri. Schi­fu­ri­le, caia­ce­le şi cano­e­le, după folo­si­re, erau urca­te pe mal, aşe­za­te pe cava­leţi şi pozi­ţio­na­te într‑o ordi­ne fireas­că, aproa­pe de lac. Ambar­ca­ţiu­ni­le cu vele stă­teau cuminţi pe luci­ul apei, lega­te la gea­man­du­ri­le spe­cial pla­sa­te, în fun­cţie de mări­mea lor. Ca să puteam ajun­ge la ele, folo­seam o bar­că pui, cu doua vâsle, care era de ser­vi­ciu per­ma­nent.

Încă de la înce­pu­tul prac­ti­cii ni s‑a repar­ti­zat, în fun­cţie de pre­fe­rinţe şi de indi­ca­ţi­i­le instruc­to­ri­lor, câte o ambar­ca­ţiu­ne de care să răs­pun­dem şi cu care să ne antre­năm în ore­le des­ti­na­te aces­tui scop, con­form pro­gra­mu­lui de pre­gă­ti­re.

În fie­ca­re dimi­nea­ţă, după acti­vi­tă­ţi­le obi­ş­nu­i­te, ser­vi­ci­i­le îşi pre­lu­au atri­bu­ţi­i­le de la pre­de­ce­sori, iar cei­la­lţi înce­peam antre­na­men­te­le, con­form pla­nu­lui. Ţinu­ta, pen­tru ziua res-pec­ti­vă, era anu­nţa­tă prin sta­ţia de radi­oam­pli­fi­ca­re de către ofi­ţe­rul de ser­vi­ciu. Idi­fe­rent de ce urma în pro­gram, ne bucu­ram, ca niş­te copii, de tot ceea ce ni se pre­zen­ta, de tot ceea ce era nou şi inte­re­sant. Nici­o­da­tă, nu am putut spu­ne că ne plic­ti­sim şi fie­ca­re zi era pe cât de obo­si­toa­re, pe atât de plă­cu­tă. Deli­ci­ul suprem erau depla­să­ri­le pe lac cu am-bar­ca­ţiu­ni­le cu vele. În scur­tă vre­me puteam spu­ne că fă-ceam corp comun cu băr­ci­le, iar soa­re­le, vân­tul blând şi apa erau medi­ul în care ne simţeam per­fect. De mul­te ori am fost ten­ta­ţi să ne arun­căm în apă şi să facem o baie, numai că inter­di­cţia era tota­lă. La sosi­rea în SPM am sem­nat, cu toţii, pen­tru a lua cunoş­tinţă de fap­tul că scăl­da­tul este inter­zis şi asta din cau­ze obiec­ti­ve: apa lacu­lui Siu­tghi­ol era pli­nă de plan­te acva­ti­ce, care nu per­mi­teau îno­tul, nici pen­tru cei mai instrui­ţi îno­tă­tori. În plus exis­ta posi­bi­li­ta­tea con­tac­tă­rii unor boli de pie­le, de care nu mai puteai scă­pa toa­tă via­ţa.

Dar, cu toa­te aces­tea, vrând-nevrând, tot mai luam con­tac­tul cu apa. Oda­tă ieşi­ţi cu  băr­ci­le, mai ales cu cele cu vele, ori ne arun­cam în apă, în bor­dul opus obser­va­to­ru­lui de pe mal, ori, dato­ri­tă mane­vre­lor greşi­te, băr­ci­le se răs­tur­nau şi ne tre­zeam în apă. Mai exis­tau, însă, şi teme­rari. Pe malul opus se afla sta­ţiu­nea Mama­ia. Dacă pe tim­pul zilei era cât de cât lini­ş­te, oda­tă cu lăsa­rea serii, disco­te­ci­le îşi înce­peau pro­gra­mul, iar muzi­ca bună ajun­gea până la noi, tre­zin­du-ne nos­tal­gii nebă­nu­i­te. Şi, uite aşa, cu hai­ne­le dea­su­pra capu­lui şi cu încre­de­rea nebu­nă în forţe­le pro­prii, unii din­tre noi au ajuns şi în Mama­ia, deşi dis­tanţa între cele două maluri nu era de negli­jat. Ten­ta­ţi­i­le erau mari, iar noi aveam la dis­po­zi­ţie o sume­de­nie de mij­loa­ce de depla­sa­re pe lacul Siu­tghi­ol, dar se poa­te spu­ne că am dat dova­dă de res­pon­sa­bi­li­ta­te şi de o cuminţe­nie de mirat.

Să nu vă închi­pui­ţi, totu­şi, că am fost niş­te uşi de bise­ri­că pe toa­tă peri­oa­da prac­ti­cii. Am facut mul­te năz­bâ­tii, mai mari sau mai mici,  dar pe care le-am şti­ut  doar noi. Totul era bine când se ter­mi­na cu bine. Iar cei care faceau ser­vi­ci­ul pe uni­ta­te, mai lăsau de la ei, mai ales că nu le cre­eam pro­ble­me, care să‑i adu­că în atenţia coman­dan­tu­lui sta­ţiu­nii.

Cu bar­ca de 10+1

La Pala­zu am facut pre­gă­ti­rea pe două mode­le de bărci de 10+1 şi anu­me, mode­lul „Reghin”,care avea file­le din lemn supra­pu­se, una pes­te alta, cu fur­cheţi şi mode­lul „Mir­cea”, din mahon, cu dame pen­tru mane­vra rame­lor.

Reghin-uri­le erau mai soli­de, ţineau mai bine marea, iar rame­le,  puse în fur­cheţi, ne per­mi­teau  să le  ţinem  tot tim­pul pe pozi­ţie, indi­fe­rent de înă­lţi­mea valu­lui. Mahoa­ne­le de la „Mir­cea” erau mai suple, mai uşoa­re şi „dădeau bine” la o pri­mă pri­vi­re, dar, pe mare, erau mai greu de mane­vrat, fiind insta­bi­le şi mai uşor pur­ta­te de vânt, de o par­te şi de alta a valu­lui. Rame­le, afla­te în dame, ieşeau, mai mereu, de la pozi­ţie şi ne creau pro­ble­me în pro­pul­sa­rea băr­ci­lor. Ade­vă­rul este că, mai toa­tă vara, ne antre­na­sem pe ”Reghin” si depu­se­sem mult efort să le stă­pâ­nim, iar când ne-au fost adu­se biju­te­ri­i­le de la „Mir­cea”, ni se păreau jucă­rii, dar asta doar atunci când marea era cal­mă, cu valuri mici şi lungi.

Seria antre­na­men­te­lor  cu aces­te tipuri de  ambar­ca­ţiuni am continuat‑o în para­lel, pen­tru că aşa erau ordi­ne­le de sus. În per­ma­nenţă, fie­ca­re cla­să avea câte un echi­paj pre­gă­tit să par­ti­ci­pe la între­ce­rea cu cea­lal­tă. Cei care nu făceau par­te  din echi­pa­jul băr­ci­lor de 10+1, erau  cuprinşi în lotul de cano­taj sau în cel de ambar­ca­ţiuni cu vele.

Ne pre­gă­team, asi­duu, pen­tru marşul de instru­cţie cu băr­ci­le de 10+1, de la sfârşi­tul prac­ti­cii de vară. Instruc­to­rii noş­tri, încă, nu erau hotă­râţi cu ce tip de bar­că să por­nim pe mare. Iti­ne­ra­rul era des­tul de difi­cil, din mai mul­te punc­te de vede­re: dis­tanţa de par­curs, curenţii din zonă, con­di­ţi­i­le hidro­me­te­o­ro­lo­gi­ce din peri­oa­da res­pec­ti­vă. Un cuvât de spus urma să avem şi noi, deo­a­re­ce eram motoa­re­le băr­ci­lor. Indi­fe­rent însă care ar fi fost deci­zia, noi eram pre­gă­ti­ţi.

Fune­ra­lii la Cimi­ti­rul Ghen­cea

Pe 4 iulie 1973, coman­dan­tul com­pa­niei, căpi­ta­nul de ran­gul 3 Mura­ru ne‑a adu­nat pen­tru un anu­nţ impor­tant. Ni s‑a adus la cunoş­tinţă că vicea­mi­ra­lul Gri­go­re Mar­teş, coman­dan­tul Mari­nei Mili­ta­re din 1963, a dece­dat într-un acci­dent ruti­er.

Noi nu avu­se­sem pri­le­jul să‑l cunoa­ş­tem, fiind de abia în anul I, dar, cu toţii, auzi­sem des­pre ami­ra­lul Mar­teş numai lucruri fru­moa­se. Ves­tea a adus tris­teţe în rân­du­ri­le noas­tre, deo­a­re­ce Mari­na Mili­ta­ră şi ţara pier­deau o per­so­na­li­ta­te de prim rang. Între timp, şi-au făcut apa­ri­ţia mai  mulţi ofi­ţeri din con­du­ce­rea şco­lii. Am fost inspec­ta­ţi, măsu­ra­ţi, între­ba­ţi dacă avem pro­ble­me de sănă­ta­te sau alte indis­po­zi­ţii, pen­tru că urma să par­ti­ci­păm la o misiu­ne impor­tan­tă, în afa­ra Con­stanţei. Nici prin cap nu ne tre­cea des­pre ce era vor­ba. Am fost aleşi 30 din­tre noi. Cei­la­lţi şi-au con­ti­nu­at pro­gra­mul ordo­nat.

Au urmat căte­va ordi­ne scur­te: vă pre­gă­ti­ţi ţinu­ta albă, de oraş, vă cură­ţa­ţi arma­men­tul, să ară­ta­ţi exem­plar, pen­tru că veţi face par­te din gar­da de onoa­re pen­tru desfă­şu-rarea cere­mo­n­i­a­lu­lui reli­gi­os ce va avea loc la Cimi­ti­rul Ghen­cea, din Bucu­reşti. Cel care a pri­mit coman­da subu­ni­tă­ţii, des­ti­na­te pen­tru cere­mo­n­i­al, era căpi­ta­nul de ran­gul 2 Lucian Pană, un per­so­naj nu prea cunos­cut de noi, dar, din cele afla­te de la cole­gii mai mari, era un tip sever, care cerea ordi­ne şi dis­ci­pli­nă sub­or­do­na­ţi­lor săi. Am con­sti­tu­it un bloc com­pact de elevi şi am tre­cut, ime­di­at, la un pro­gram inten­siv de mânu­i­re a arme­lor. Pană ne făcea obser­va­ţii după obser­va­ţii. Noroc că aveam, cu toţii, o bună pre­gă­ti­re fizi­că, de la tra­sul la rame şi ne dădeam sea­ma de impor­tanţa momen­tu­lui.

De la Con­stanţa la Bucu­reşti am fost trans­por­ta­ţi cu tre­nul şi am ajuns la des­ti­na­ţie în dimi­nea­ţa unei zile ce se anu­nţa deo­se­bit de cal­dă. Am fost pre­lu­a­ţi, de la gară, de cei de la Regi­men­tul de Gar­dă,  atunci dislo­cat pe stra­da Ho şi Min.

Am tre­cut la aran­ja­rea ţinu­te­lor care se cam şifo­na­se pe tim­pul trans­por­tu­lui, gaz­de­le aju­tân­du-ne în acest sens. Ni s‑a anu­nţat şi ţinu­ta ce tre­bu­ia pre­gă­ti­tă: pan­ta­lon ble­u­ma­rin, tuni­ca albă, închi­să la gât, cas­che­ta albă şi pis­to­lul mitra­li­eră.

Din res­pect pen­tru Mari­nă, colo­ne­lul Oni­şor, coman­dan­tul regi­men­tu­lui, a ordo­nat ”arma­tei de cro­i­tori” să se pre­zin­te la dor­mi­to­rul în care eram caza­ţi şi să ne aju­te la căl­ca­rea ţinu­te­lor. Ast­fel, sin­gu­ra noas­tră obli­ga­ţie era să punem pe ume­ra­şe hai­ne­le aran­ja­te de cro­i­tori, pen­tru a rămâ­ne impe­ca­bi­le.

A doua zi, dimi­nea­ţa, am pri­mit ordi­nul să ne echi­păm. Încer­ca­sem să mân­căm ceva, dar nimeni nu avea chef. Ne-am urcat într-un auto­buz cu des­ti­na­ţia Cimi­ti­rul Mili­tar Ghen­cea. Am remar­cat că, din moti­ve necu­nos­cu­te nouă, căpi­ta­nul de ran­gul 2 Pană deve­ni­se deo­se­bit de comu­ni­ca­tiv şi abor­da­bil. Până la ter­mi­na­rea şco­lii, pen­tru noi, Pană aşa a rămas: diplo­mat, corect, un bun coman­dant, care ştia să lucre­ze cu tineri ca noi. 

Am fost pla­sa­ţi pe o alee a cimi­ti­ru­lui, stră­ju­i­tă de niş­te brazi fru­moşi, ală­tu­ri de mili­ta­rii din regi­men­tul de gar­dă. Se întâm­pla asta cam pe la ora 10.00. Eram trei plutoa­ne şi ară­tam impe­ca­bili, în pozi­ţie de repa­us, cu arme­le la picior, gata pen­tru desfă­şu­ra­rea cere­mo­n­i­a­lu­lui. Soa­re­le înce­pu­se să dogo­reas­că şi, oda­tă cu asta, transpi­ra­ţia a înce­put să cur­gă pe noi. Prin faţa noas­tră se perin­dau tot felul de per-sona­je, civi­le şi mili­ta­re, şi ochii lor par­că ne inspec­tau, dar ne şi admi­rau. Pe la ora 12.00 au apă­rut ofi­ci­a­li­tă­ţi­le din con­du­ce­rea Mare­lui Stat Major şi au urmat comen­zi­le scur­te pen­tru înce­pe­rea cere­mo­n­i­a­lu­lui: „V‑aliniaţi! Dre­pţi! Pen­tru onor îna­in­te, pre­zen­ta­ţi arm’!”.

Am exe­cu­tat, auto­mat, miş­că­ri­le ordo­na­te şi am rămas, cu arme­le în pre­zen­ta­re, des­tul timp ca să simţim dureri în bra­ţe. Mili­ta­ri­lor din regi­men­tul de gar­dă le era mai uşor, pen­tru că arme­le lor erau fixa­te inge­ni­os, cu niş­te câr­li­ge de sâr­mă puse la cen­tu­ră şi puteau sta aşa ore întregi. Înce­peam să mulţu­mim, în gând,  instruc­to­ri­lor de la băr­ci­le cu rame, pen­tru că nu ne-au dat pace în ore­le de pre­gă­ti­re de la Pala­zu. Cel mai mare chin rămâ­nea, totu­şi, şiroa­ie­le de transpi­ra­ţie, care, deja, pătau blu­ze­le în spa­te şi pan­ta­lo­nii între picioa­re.

Am stat aşa, ca niş­te sta­tui, sto­ici şi hotă­râţi, mult timp. Înce­pu­se­ră să se înmoa­ie şi cei din regi­men­tul de gar­dă, aşa că, unul câte unul, erau scoşi din for­ma­ţie şi înlo­cu­i­ţi. La sal­ve­le de salut, s‑a întâm­plat un mic inci­dent. Con­form ordi­ne­lor ini­ţi­a­le, sal­ve­le tre­bu­iau tra­se de mari­nari, dar colo­ne­lul Oni­şor a decis să ne scu­teas­că pe noi de aşa ceva şi sar­ci­na să fie pre­lu­a­tă de mili­ta­rii săi. Poa­te din cau­za căl­du­rii, sal­ve­le tra­se de pluto­nul regi­men­tu­lui au fost niş­te răpă­i­turi repe­ta­te, fapt ce a con­tra­ri­at asis­tenţa, iar pe noi ne‑a făcut să cre­dem că puteam exe­cu­ta mult mai bine, decât ei.

Apoi, câte­va ordi­ne scur­te şi cere­mo­n­i­a­lul s‑a ter­mi­nat. Ni s‑a mulţu­mit, din par­tea con­du­ce­rii Mari­nei şi a Mare­lui Stat Major al Arma­tei, pen­tru modul în care ne-am înde­pli­nit misiu­nea. Am pără­sit, în lini­ş­te, cimi­ti­rul şi ne-am urcat în auto­bu­zul pus la dis­po­zi­ţie, pen­tru a reve­ni în uni­ta­te. Am ser­vit masa, dar nu a fost pe pla­cul nos­tru: o var­ză căli­tă, nefi­ar­tă şi fără niciun gust.

Am ieşit din sala de mese şi am des­co­pe­rit un spec­ta­col inte­re­sant: mili­ta­rii, din plutoa­ne­le ce par­ti­ci­pa­se­ră cu noi la cere­mo­n­i­al, împre­u­nă cu coman­danţii lor, făceau instru­cţie dis­ci­pli­na­ră, după ce, în pre­a­la­bil, veni­se­ră din Ghen­cea pe jos, până la uni­ta­te.

Nu ne‑a picat prea bine măsu­ra asta şi, prin coman­danţii noş­tri, ne-am expri­mat dez­a­cor­dul pen­tru ceea ce se întâm­pla. Nu ştiu dacă asta i‑a facut, pe cei ce ordo­na­se­ră instru­cţia, să se opreas­că, dar, cât timp am mai rămas prin acea uni­ta­te, a fost lini­ş­te.

Am fost lăsa­ţi să hoi­nă­rim prin Bucu­reşti, până sea­ra. Ne-am poto­lit foa­mea şi setea prin câte­va loca­ţii ale ora­şu­lui şi ne-am deco­nec­tat de la eve­ni­men­tul la care par­ti­ci­pa­sem în acea zi. În acce­le­ra­tul de noap­te, către Con­stanţa, ni se rezer­va­se o jumă­ta­te din ulti­mul vagon al tre­nu­lui, deo­a­re­ce aveam arma­men­tul asu­pra noas­tră şi nu tre­bu­ia să atra­gem atenţia. Nu ne‑a deran­jat asta, pen­tru că sin­gu­rul gând, al fie­că­ru­ia din­tre noi, era să trea­că la somn, într-un tren supra­glo­me­rat de turi­şti, dor­nici să ajun­gă la mare. Asta nu i‑a împie­di­cat pe câţi­va colegi să acos­te­ze niş­te arde­len­ce, focoa­se şi îndrăz­neţe, care ne-au cerut să le pri­mim în com­par­ti­men­te­le rezer­va­te nouă. Şi pen­tru că  vago­nul era de tip „bou-vagon”, cu arde­len­ce­le prin­tre noi, nu s‑a mai putut dormi toa­tă noap­tea până la Con­stanţa.

Sur­pri­za – Tro­pa­e­um Tra­iani.

O dimi­nea­ţă fru­moa­să de iulie. După ce  am ser­vit masa s‑a anu­nţat adu­na­rea pe pla­to­ul din faţa sălii de mese, lucru mai puţin obi­ş­nu­it, mai ales că era dumi­ni­că. Coman­dan­tul com­pa­niei, căpi­ta­nul de ran­gul 3 Mura­ru, zis „Ţâru”, ne‑a anu­nţat că tre­bu­ie să ne echi­păm rapid în ţinu­ta de oraş, pen­tru că, la ora 09.00 vom ple­ca într‑o excur­sie, la Adam­cli­si. Eram bucu­roşi pen­tru sur­pri­za ofe­ri­tă şi echi­pa­rea a durat mai puţin decât la alar­mă.

Adam­cli­si este comu­na din sud-estul judeţu­lui, afla­tă la 85 km. de Con­stanţa, care adă­pos­teş­te impor­tan­te ves­ti­gii ale tre­ce­rii legiu­ni­lor roma­ne prin aceas­tă zonă, în dru­mul lor de cuce­ri­re şi extin­de­re a impe­ri­u­lui. Pe dura­ta depla­să­rii, Mura­ru a încer­cat să ne pre­zin­te câte ceva des­pre locu­ri­le prin care tre­ceam dar, după un timp, tăce­rea noas­tră l‑a dez­ar­mat şi i‑a căşu­nat pe şofe­rul nos­tru, nea Baciu, un om blând şi plă­cut. Mis­tui­ţi de căl­du­ră din maşi­nă şi de pra­ful ce pătrun­dea prin toa­te cră­pă­tu­ri­le rablei lui nea Baciu, pri­veam, dez­a­mă­gi­ţi, pei­sa­jul dobro­gean, pus­tiu şi pie­tros, nein­te­re­sant ca aspect. Ici, colo, pei­sa­jul arid con­tras­ta cu lotu­ri­le de porumb şi floa­rea soa­re­lui, uda­te de sute  de asper­soa­re. Aces­tea semă­nau cu niş­te oaze de ver­dea­ţă, plă­cu­te pri­vi­rii şi, par­că, ne mai răco­reau şi alun­gau mono­to­nia dru­mu­lui. Am tre­cut prin câte­va loca­li­tă­ţi cură­ţe­le: Valul Tra­ian, Cio­câr­lia, Coba­din, Deleni. Ne-au impre­sio­nat, în pri­mul rând, gar­du­ri­le din pia­tră din jurul case­lor, ca niş­te ves­ti­gii ale unor ziduri masi­ve de cetă­ţi, nu prea îna­l­te, atât cât să nu intre ani­ma­le­le de pe stra­dă. Nu exis­ta cur­te în care să nu fie un măgar, câte­va oi, porci, raţe şi gâş­te. În rest, mult praf şi ne închi­pu­iam cât de dezo­lant putea să fie după o ploa­ie zdra­vă­nă.

Am ajuns la des­ti­na­ţia noas­tră. Locul isto­ric care ne‑a apă­rut în faţă era fas­ci­nant. Peri­me­trul era împre­j­mu­it cu un gard din pla­să de sâr­mă, vop­sit în ver­de, iar în inte­ri­or iar­ba era cosi­tă proas­păt şi stro­pi­tă, pen­tru a se menţi­ne mereu ver­de. Două alei por­neau către obiec­tiv, aproa­pe de dru­mul prin­ci­pal. La intra­re, pe par­tea din dreap­ta, era o con­stru­cţie bine rea­li­za­tă, de unde ne zâm­bea, cu ama­bi­li­ta­te, o doam­nă care vin­dea bile­te de intra­re şi suve­ni­ruri.

Mau­so­le­ul  era o gră­ma­dă de bolo­vani, având, de jur-împre­jur, alte pie­tre toci­te şi îne­gri­te de vre­me. Doam­na cea zâm­bi­toa­re s‑a apro­pi­at de noi, a luat un aer sobru şi, mar­ca­tă de impor­tanţa momen­tu­lui, a înce­put un dis­curs puţin cam pom­pos, având în vede­re că era vor­ba des­pre niş­te pie­tre. Dar pe măsu­ră ce ghi­dul îşi făcea pre­zen­ta­rea, dia­lo­gul nos­tru cu pie­tre­le tăcu­te se inten­si­fi­ca. Aşa am aflat că, după ce în anul 102, tru­pe­le împă­ra­tu­lui Tra­ian au reu­şit cu greu să obţi­nă vic­to­ria asu­pra daci­lor, în 109, Tra­ian a porun­cit să se ridi­ce un monu­met închi­nat aces­tui eve­ni­ment. Sce­ne­le de lup­tă repre­zen­tau atât vite­jia roma­ni­lor, dar şi dâr­ze­nia daci­lor lui Dece­bal şi au fost sculp­ta­te în baso­re­li­e­furi pe blo­curi mari de pia­tră, numi­te „meto­pe”. În apro­pi­e­rea monu­men­tu­lui, mai erau două măr­tu­rii ale vre­mu­ri­lor res­pec­ti­ve: mau­so­le­ul unui ofi­ţer roman, căzut în lup­tă şi alta­rul, înă­lţat din porun­ca lui Tra­ian.

Cele  auzi­te şi vazu­te par­că ne-au pătruns  în ini­mă. Am aflat că în zonă mai exis­tă şi alte ves­ti­gii roma­ne. Bună­oa­ră, o coli­nă, nu depar­te de monu­men­tul lui  Tra­ian, unde a fost una din­tre cele mai mari aşe­ză­ri civi­le din Dobro­gea, locu­i­tă de foş­tii com­ba­tanţi ai lup­te­lor daco-roma­ne.

Cu o încăr­că­tu­ră emoţio­na­lă deo­se­bi­tă, aşa s‑a înche­iat încă o zi din via­ţa de cadet de şcoa­lă nava­lă şi tre­bui să recu­noa­ş­tem că sunt foar­te mul­te zone deo­se­bi­te în ţara noas­tră pe care nu le cunoş­team.

5 august 1973. Ziua Mari­nei Româ­ne

Înce­pând cu anul 1955, con­du­ce­rea de atunci a Româ­ni­ei a decis ca Ziua Mari­nei să fie săr­bă­to­ri­tă în pri­ma dumi­ni­că din luna august, pen­tru a eli­mi­na ori­ce sus­pi­ciu­ne de natu­ră reli­gi­oa­să, avand în vede­re că, până la acea dată, eve­ni­men­tul se săr­bă­to­rea pe 15 august, de Sf. Maria.

Pen­tru acest eve­ni­ment impor­tant, la Pala­zu s‑a pre­gă­tit un lot, des­tul de mare, cu toa­te tipu­ri­le de ambar­ca­ţiuni pe care ne antre­na­se­răm. Ast­fel, au fost depla­sa­te la Man­ga­lia schi­fu­ri­le sim­ple şi dub­le, caia­ce­le sim­ple si dub­le, iole­le, sni­pe-uri­le şi fin-uri­le, pre­cum şi o echi­pă de schi nau­tic, ce urma să pri­meas­că cele nece­sa­re de la Sta­ţiu­nea de Prac­ti­că Mari­nă­reas­că din Man­ga­lia. Toţi, eram cuprinşi în acest lot şi, cu câte­va zile îna­in­te de data de 5 august, am ambar­cat mate­ri­a­le­le în cami­oa­ne, le-am ama­rat cu spi­rit de răs­pun­de­re şi am por­nit către sudul lito­ra­lu­lui, aco­lo unde mari­na era pes­te tot la ea aca­să, Man­ga­lia.

Am popo­sit, cu tot ce aveam, pe un loc viran, plin de pie­tre şi mără­cini, chiar în zona în care avan­por­tul Man­ga­lia se des­chi­dea către podul mobil. Pe malul opus se aflau, deja, ali­ni­a­te nave­le mili­ta­re, pitu­ra­te proas­păt în culoa­rea gri meta­lic. Ne gân­deam, cu emoţie, că pes­te puţi­nă vre­me o să tră­im şi noi eve­ni­men­te­le, pos­ta­ţi pe punţi­le aces­tor nave, ca navi­ga­tori şi spe­cia­li­şti de mari­nă. Am aşe­zat tabă­ra exact la mar­gi­nea apei. Şeful misiu­nii noas­tre era căpi­ta­nul de ran­gul 3 Mihai Spă­lă­ţe­lu, lec­tor de edu­ca­ţie fizi­că în şcoa­la nava­lă, care a ordo­nat, în amă­nu­nţi­me, unde să fie aşe­za­te fie­ca­re din­tre ambar­ca­ţiuni, puse pe cava­leţii cores­pun­ză­tori. Lân­gă aces­tea au fost ridi­ca­te cor­tu­ri­le, în care am petre­cut mai bine de 4 zile. S‑au sta­bi­lit ser­vi­ci­i­le ce tre­bu­iau exe­cu­ta­te în tabă­ra proas­păt insta­la­tă şi locul de unde ne puteam apro­vi­zio­na cu apă pota­bi­lă şi hra­nă. Zil­nic, exe­cu­tam câte două antre­na­men­te, unul dimi­nea­ţa şi celă­lalt după ami­a­za. Toa­te acti­vi­tă­ţi­le, de pe lac şi de pe cheu, erau con­du­se de către cei ce coor­do­nau pre­gă­ti­rea eve­ni­men­tu­lui, afla­ţi pe nava bază „Ialo­mi­ţa”, ce apa­rţi­nea Divi­zio­nu­lui 133 Vede­te Pur­tă­toa­re de Rache­te, „pum­nul de fier” al Mari­nei Mili­ta­re Româ­ne.

 

Vre­mea era admi­ra­bi­lă; soa­re, mare, turi­şti curi­oşi, iar noi ne făceam conş­ti­in­cioşi antre­na­men­te­le, chiar dacă erau chi­nu­i­toa­re şi epu­i­zan­te. Când ceva nu ieşea, aşa cum ar fi tre­bu­it, exer­ci­ţi­i­le se relu­au, la ordi­nul celor care con­du­ceau dis­po­zi­ti­vul. Cei ce nu erau de ser­vi­ciu, în tabă­ră, se îmbar­cau în auto­bu­zul lui nea Baciu şi se depla­sau la Pala­zu Mare, la masa de sea­ră şi la odih­nă. Deşi eram antre­na­ţi şi toţi cu o con­di­ţie fizi­că bună, zile­le de antre­na­ment, dar mai ales dru­mul de la Pala­zu la Man­ga­lia şi îna­poi ne soli­ci­ta din plin şi, marea majo­ri­ta­te, dor­meam pe noi în auto­buz, atât la dus, cât şi la întors.

Exer­ci­ţi­i­le s‑au deru­lat în mod nor­mal până la fes­ti­vi­tă­ţi­le din 5 august. În ziua res­pec­ti­vă, vre­mea era la fel de fru­moa­să, iar mulţi­mea de turi­şti nerăb­dă­tori, anu­nţa un spec­ta­col măreţ şi aşa a şi fost. Ordi­ne scur­te, fan­fa­ra care îşi făcea dato­ria, ofi­ci­a­li­tă­ţi întîm­pi­na­te pe cheu erau pri­me­le ele­men­te ale spec­ta­co­lu­lui ce avea să urmeze. O mulţi­me de ţinu­te albe, eghi­leţi şi sti­le­te luau ochii celor pre­zenţi, care erau impre­sio­na­ţi de spec­ta­col. La sem­na­lul „Atenţiu­ne!”, mulţi­mea s‑a ani­mat şi mai tare. În tri­bu­na ofi­ci­a­lă, mili­ta­rii au luat pozi­ţia „dre­pţi”, în timp ce coman­dan­tul gar­ni­zoa­nei a întâm­pi­nat per­soa­na ofi­ci­a­lă de cel mai îna­lt grad şi a dat rapor­tul, fapt ce însem­na des­chi­de­rea fes­ti­vi­tă­ţi­lor. S‑a into­nat Imnul de Stat al Româ­ni­ei, după care, coman­dan­tul gar­ni­zoa­nei s‑a îmbar­cat la bor­dul unei şalu­pe, pen­tru a tre­ce în revis­tă nave­le afla­te în dis­po­zi­ti­vul de para­dă. La salu­tul său de feli­ci­ta­re, mari­na­rii ali­ni­a­ţi pe bor­du­ri­le nave­lor răs­pun­deau cu un „ura” pre­lun­git. Ime­di­at, după ce salu­tul a fost dat tutu­ror ele­men­te­lor din dis­po­zi­tiv şi coman­dan­tu­lui gar­ni­zoa­nei a urcat la bor­dul navei bază, atmosfe­ra a fost cuprin­să de sune­te de sire­ne, explo­zii de petar­de şi fumul  dis­po­zi­ti­ve­lor fumi­ge­ne. Pe apa lacu­lui se vedea un abur mul­ti­co­lor, din care au apă­rut, ca niş­te năluci, băr­ci­le de 10+1, dis­pu­se în jurul unei bale­ne uri­a­şe. Pe spi­na­rea ei tro­na, cu tri­den­tul în mână, însu­şi zeul Nept­un, stă­pâ­nul ape­lor şi ido­lul nim­fe­lor. Spec­ta­co­lul era total. Asis­tenţa era vră­ji­tă. Evo­lu­ţia ambar­ca­ţiu­ni­lor de pe lac era ele­gan­tă, sime­tri­că, pli­nă de culoa­re. Iar noi eram acto­rii iscu­si­ţi, care ne dove­deam apti­tu­di­ni­le pe oglin­da lacu­lui, într‑o evo­lu­ţie sigu­ră, cura­tă, fâcând vol­te prin faţa tri­bu­nei ofi­ci­a­le. Apla­u­ze­le celor pre­zenţi nu mai con­te­neau.

Ne-am ter­mi­nat cu brio misiu­nea şi ne-am aşe­zat băr­ci­le pe cava­leţi, după o cură­ţi­re pre­a­la­bi­lă. Ne aştep­ta auto­bu­zul ca să ne ducă la Con­stanţa, unde urma să luăm masa fes­ti­vă de prânz şi apoi să ple­căm în mult dori­ta învo­ire. Mai ales că, părinţii mei au venit spe­cial de la Comă­neşti, de la 500 km, pen­tru a asis­ta la săr­bă­to­ri­rea Zilei Mari­nei şi mă aştep­tau nerăb­dă­tori la poar­ta uni­tă­ţii. Ală­tu­ri de ei, m‑am simţit deo­se­bit în ziua ace­ea, dar tim­pul a zbu­rat ca gân­dul şi iată-mă pre­zent la ape­lul de sea­ră. A urmat stin­ge­rea şi visul fru­mos al unei nopţi minu­na­te de august.

La pri­ma oră, în ziua de luni, am relu­at dru­mul la Man­ga­lia, pen­tru a recu­pe­ra toa­te mate­ri­a­le­le folo­si­te cu oca­zia eve­ni­men­te­lor. Dacă ziua de dina­in­te se dove­di­se pli­nă de culoa­re, acum totul era dezo­lant. Nave­le se retră­geau, rând pe rând, din dis­po­zi­tiv şi, oda­tă cu ele, ne-am încăr­cat şi noi cala­ba­lâ­cul, luân­du-ne „tăl­pă­şi­ţa”, nu îna­in­te de a ne lua rămas bun de la avan­por­tul ce ne găz­du­i­se câte­va zile.

-VA URMA-

(Epi­soa­de­le ante­ri­oa­re pot fi lec­tu­ra­te AICI).


Man­ga­lia News, 06.10.2019.


piese-auto-mangalia.ro
Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

LĂSAȚI UN MESAJ

Va rugam sa adaugati un mesaj
Va rugam sa introduceti numele