Dumitru Chiseliță: Cum să te descurci cu mâncarea (şi alte lucruri) prin staţiunile litoralului. Mic jurnal de vacanţă (3).
Părerea mea: Dacă pleci undeva să te relaxezi, atunci te relaxezi, nu faci ceea ce faci tot timpul acasă. Am mai zis? Poate că da. Nu de puţine ori aud, de la persoane fizice care au fost prin concedii, că acolo, în “locaţie” unde stăteau, aveau de toate, chiar şi “aragaz, unde mai făceam mâncare”, asta ca să nu mai pomenesc de odiosul grătar, că şi pe ofertele de cazare am văzut că, pe lângă şpilplaţ, uaifai şi loc de parcare, la loc de cinste este şi grătarul amenajat în curte. Păi aşa, frăţioare, de ce nu rămâi acasă?
Că uite că ajungi la destinaţia aia de vis şi faci acelaşi lucru ca la domiciliul tău: mergi la piaţă după cartofi, morcovi, varză şi pătrunjel, la “market” după ulei, după fidea, după carne, după bere la bax, apoi, până muierea pune d-o zamă, tu mai forjezi maşina la prăduială prin Lidl, Profi, Carrefour sau Mega’ şi tot aşa… Deci, nu! Chiar dacă, să zicem, costă, măcar în zilele alea de relax să uiţi de rutina aia zilnică, fiindcă după aia, oricum la ea te întorci şi ţi se urăşte. În cele ce urmează, chiar dacă sezonul a trecut, vei afla cum să te descurci, fără să faci prea mult pe boierul, pe litoralul românesc. Adică nici să nu arunci cu banii, dar nici să mănânci din traistă, deşi ai la dispoziţie ambele posibilităţi.
Locuri de mâncat: Unde să “da” şi unde să “nu”
Cum aud unii că mergi la noi la mare, deja te lovesc în cap cu buletinul de ştiri. Că nuştiucâţi au fost intoxicaţi alimentar la Costineşti. Că au găsit dezastru la nuştiunude în Mamaia sau în Vamă. Că ANPC şi DSVSA au dat iama şi au amendat restaurante, “unităţi tip fast-food”, “unităţi tip bufet”, baruri, pizzerii, shaormerii etc. Deci e clar, la noi, doar dacă ai noroc mai ceva ca la 6 din 49, nu te lipeşti de o toxiinfecţie alimentară după prima lingură de ciorbă de legume sau ceafă la grătar cu cartofi pai. Că aşa suntem noi, ţară de c***t.
Ei bine, uite că eu şi mulţi alţii pe lângă mine NU au păţit aşa ceva. De ce? Că suntem noi ăia deştepţii? Că suntem pe geagichi cu ospătarul şi ne vinde el ponturi că “aia da – aia nu?” NU. Păi atunci? Păi atunci, dacă eşti atent, nu o păţeşti. Atât.
Sfatul meu e să te iei, în primul rând, după miros. O mâncare bună miroase bine. Ştiţi senzaţia, atunci când vine damful pe la nas şi tu eşti convins că dacă nu mănânci în următoarele zece minute, ori faci urât, ori cazi din picioare şi implicit nu mai faci nici urât, nici frumos. Micii miros a mici, nu a cadavru de animal ars. Friptura miroase a friptură, nu tot a animal ars. Ciorba miroase a ciorbă, nu a zeamă acru-fermentată. Peştele miroase a peşte, nu a peşte mort adus de valuri la mal. Orice loc unde miroase suspect, ba a vechi, ba a acru, ba a orice vi se pare suspect, trebuie ocolit.
Un alt barometru al calităţii mâncării (şi al preţului accesibil) este procentul de ocupare a locurilor. Dacă e ora mesei şi la terasă bate vântul, e clar: ori e închis, ori nu mai e mâncare, ori costă prea mult. Dacă e tot ora mesei şi e full, du-te şi de acolo: e prea ieftin şi oricum va fi gălăgie de la clienţi, de la neveste, de la copii, de la bărbaţi, de-ţi bagi picioarele în ea mâncare, că şi gratis să fie, nu ai parte de ea. Plus că acolo există şi riscul de “defecţiuni”: ba ciorba să fie rece (am păţit!) ba cartofii nefăcuţi ca lumea, ba carnea prăjită/friptă alternativ (adică uneori da-alteori nu), ba una, ba alta, la care se adaugă şi starea nervoasă a celor care servesc.
Cel mai bine e să alegi un loc, să-i spunem, normal. Adică moderat. Sunt destule restaurante sau terase populare, chiar cu nume în memoria colectivă a turistului de pe la noi. Dacă locul are faima de a fi OK, cu servire OK, cu timp nu prea lung (dar nici prea scurt) de aşteptare, atunci e bine. Faima aceea de a fi OK se câştigă, iar ei ţin de asta pentru că e simplu: nu ai calitate, nu vin clienţi. Nu vin clienţi, nu faci bani. Nu faci bani, nu faci bani iar la anul închizi. Pentru că, să nu uităm, localurile acestea litoraliere de la noi funcţionează, majoritatea, doar între iunie-septembrie.
Un sfat de care să ţineţi seama este şi acela de a vă adapta “fiţelor” locului unde mâncaţi, atunci când comandaţi ceva. Indiferent de cât de bogată au lista de meniuri. La un loc specializat în grătare, mici şi hamsii, în mod sigur nu veţi fi dezamăgiţi. La un loc specializat în pescării, cereţi pescării, nu ciolan cu varză sau tochitură moldovinească. La un restaurant “cu de toate”, cereţi “de toate”. La un împinge tava, vedeţi ce arată bine şi cum e preţul: la porţie sau la suta de grame. La un restaurant din acela cu lumini multe, terasă la etaj cu vedere la stradă sau apă şi muzică ne-de la radio, acolo puteţi să vă destrăbălaţi cu toate exotismele de care până atunci abia aţi auzit, dar nu riscaţi o banală ciorbă de văcuţă că s-ar putea să nu vă placă, iar cartofii ţărăneşti să fie “îmbunătăţiţi cu cine ştie ce condiment cu nume de ţi se limbă plimba-n gură şi cu gust aşa de “gourmet”, că strică tot meciul ăla din farfurie.
Şi nu vă jenaţi, unde există aşa ceva, să cereţi meniul zilei. O dată, e mai ieftin decât cel normal. A doua e că mâncarea este, în mod sigur făcută în ziua aceea, nu reîncălzită din frigider. A treia e că vor să scape rapid de el (până seara, să zicem) aşa că porţiile sunt foarte consistente.
Berea e bine s-o cereţi la sticlă. Aşa nu riscaţi să fie “îmbunătăţită” cu apă, plus că diferenţa dintre 400-le al draftului şi 500 a sticlei e cam de unu-doi lei. Mă întreb de ce nu mai există berea la halbă. Pe bune.
Locurile în care am mâncat eu
Cum am ajuns în zona de “vacanţă”, am procedat, ca de obicei, la o recunoaştere a terenului. În sensul căutării locurilor unde poţi mânca fără să mergi ca nebunul, unde poţi cumpăra chestii urgente: apă, săpun, ţigări, dulciuri, şerveţele umede sau uscate şi foarte multe altele.
Evident că din ce am găsit în raid, am “folosit” cam 20%. Deci am fost pe la (dar nu am mâncat) faimoasa “La Puiu”/”La cazemată” sau “La cazemată la Puiu”, dar nu am mâncat, că bătea prea tare vântul şi mirosea a usturoi. Dar mulţi mi-au spus că e locul ideal pentru amatorii de “pescării”. Pentru că oricum nu mai e sezon, deci nu mă puteţi acuza că îi fac reclamă, uite ce era pe la Puiu: ciorbă de peşte (16 lei); storceag (25 lei); supă de midii (18 lei); midii în cochilie (28 lei) sau pane (18 lei); rapane (melci de mare, cu cochiliile alea faine de le adunaţi de pe plajă) la tigaie (28 lei), sau frigărui (28 lei), icre, 17 soiuri de peşte făcut ori saramură, ori la grătar, ori pe plită, ori prăjit (de la 7 lei-guvidele la 35 calcanul). Ei?
Dincolo de Puiu era Lebăda. Probabil cel mai controversat local, dacă te iei după review-urile de pe Google Maps sau tripadvisor (asta aveam s-o aflu acasă). Lebăda are o vedere fantastică spre mare, muzică grecească, preparate din peşte ca specializare. Lumea are păreri împărţite: ba meniul e delicios şi merită banii, ba e făcut pe repede-nainte şi aştepţi mult până eşti servit, ba una, ba alta. Eu neştiind de atâtea păreri controversate şi fiindu-mi foame RĂU, iar în faţă având doar Poseidon-ul (alt restaurant) unde vedeam doar oameni bând bere, am zis că “ce-o fi o fi” şi am citit ceva ce mi-a plăcut: că nu e permis să intri în “costum” de plajă, că trebuie să aştepţi până eşti servit şi că ce comanzi durează până se face. Măcar am fost avertizaţi. Mai erau 2-3 clienţi şi o fată, cu alură de turcoaică, la care i-am făcut semn că suntem şi noi. Ne-a adus meniurile, le-am lecturat, am ales ciorbă de pui şi frigărui cu cartofi pai. Ca să nu dureze. A, şi o bere. Cât am tras o ţigară, am fost serviţi. Ciorba, foarte bună. Frigăruile făcute ca la carte, cu toate alea: carne, ardei, gogoşar, ceapă albă, ceapă roşie. Cartofii, OK. Berea rece, de am pus-o pe faleză, să o bată soarele. Deci, da. A fost bine.
Un alt loc relativ OK a fost un “împinge tava” de pe plaja din Saturn, no (visible) name, unde mâncarea a fost relativ bună, dar anturajul nu. În general, scăpaţi de pe plajă, cu toate alea după ei, care se lălăiau până cereau ceva şi o mami cu ochelari care le cerea la infinit unor copii de 6-7 ani să “hai mă, mami, alegeţi, ce mâncaţi?” de se făcuse coadă după ea. Plus că la altă tură ciorba era rece. Deci am “emigrat” în vecini, la un anume “Restaurant Fish House”, unde, paradoxal, era un loc liniştit. Acolo, pe lângă alte delicii pescăreşti de care nu am fost interesaţi, avea “meniul zilei”. Servirea era faină, în sensul că toţi din familie (aşa mi s-a părut, “afacerea” era întreţinută de un tată şi doi copii) îţi zâmbeau de bucurie că vii să mănânci la ei. Mâncarea destulă şi bună. Varza din salata de varză era cam veche, că se simţea, dar am solicitat NU la adresa ei şi s-au conformat. Marele avantaj era că acolo puteai mânca fără urlete şi hăulite, şi asta chiar merita.
Nu puteam să nu trec pe la “Callatis”, giga-restaurantul din mijlocul oraşului, pentru mici. E locul ideal unde să consumi mici: buni, suculenţi, 2,5 lei bucata. Şi să bei bere la preţuri 100% ne-turistice, adică 3-5 lei sticla, ca un localnic, alături de localnici. Hamsii am avut (cu bere cu tot, că eram deja cunoscut că voiam “nu prea rece”) la o terasă între Mangalia şi Saturn. Malul mării, miros fain, peşte OK, prăjit şi atât, nu în mălai ca la supermarket, pâine, excelent să termini aşa o plimbare de seară şi apoi să o iei, încet-încet, spre locul de somn, cu privirea înspre mare.
Prin staţiuni nu am hoinărit prea mult, dar vă pot spune că la Jupiter băieţii cu clătitele acelea mari şi bune au fost, la fel cum Barina (restaurant-terasă) e la locul lui/ei. La fel şi terasa “grecească” Any, cu muzica ei şi cu voliera cu papagali din spate. Un loc demn de luat în seamă, culinar vorbind, e super-restaurantul cu autoservire (şi pizzerie) Four Seasons, o adevărată fabrică de mâncare, unde am stat de o cină, pardon, de prima cină, unde am împărţit masa cu un vrăbioi care stătea şi el pe scaun. Plus că se pare că i-am panicat puţin pe băieţii care serveau, pentru că am înfipt o morişcă de hârtie (câştigată mai încolo la tir cu airsoft) într-o jardinieră şi aia, morşica se învârtea amarnic, iar ei nu ştiau ce e cu ea, o tot arătau cu degetul şi se întrebau unii pe alţii… Dacă citeşte vreunul din ei ce scriu aici, le spun că da, eu am fost ăla.
În Venus, la Foişoare e încă funcţional, la Vulturul era cam pe terminate, aşa că nu am mai “accesat” ci m-am dus peste drum, la Aylin. Mâncare excelentă şi foarte variată, chiar şi seara, când alţii o dau pe “n-avem” (sau vezi clar că acolo e deja “n-avem” şi că spală vasele), muzică-muzică, oameni amabili, când îi întrebi detalii despre mâncare, un bar foarte dotat şi aspectuos. Mi-a lăsat una din cele mai plăcute impresii din toate locurile unde am consumat de-ale gurii.
A, şi să nu uităm: Legendarul (serios) loc de unde poţi lua şuberek (cu carne sau cu brânză), sau plăcintă dobrogeană (adică altceva decât ce e la Sibiu, normal, doar ei sunt dobrogenii, nu noi), din Mangalia, vizavi de Piaţa Centrală. Pentru orientare, lângă, e un magazin de birotică ce are patru pisici.
Despre imaginea ta ca client
Mulţi se plâng că servirea pe litoral e aşa, e pe dincolo, că “las’că la anu’ Bălgaria”, dar dacă stăm să observăm, românii, majoritatea, sunt o pacoste de clienţi. Am mai spus şi am mai scris asta. Când un an întreg eşti sclav cine ştie pe unde, hopa, te pocneşte în concediu să fii tu şef. Şi unde poţi face pe şeful decât la terasă, restaurant, cârciumă. Vii cu tot tribul, “cu încă nişte prieteni cu copiii””, ocupi două mese puse cap la cap, şi începi recitările din meniu. Evident că nimeni nu cere acelaşi lucru, dacă-s patru cu ciorbă, fiecare e cu ciorba lui, cu felul lui doi, cu vinul lui, cu berea lui. Când vine băiatul/fata să le ia comanda, evident că virgulă capul la familie urlă, cu voce de să audă şi ăia de pe iahtul din larg, şi prăpădiţii de la masa vecină că “ĂĂĂĂĂ, MIE (adică lui, da?) să-mi aduci o ciorbă dânaia dă peşte, ţie? (“Io vreau dă văcuţă!”) una dă văcuţă (“Adică nu, dă perişuare”), NU! Ăăă dă perişuare” şi tot aşa, copiii nu sunt întrebaţi că dau ture la mese şi urlă, aia mare de liceu e cu făţău-n smartfon ca şi frai-so cu freza de interlop şi tatuat, deşi e, fizic, ca băţu’, şi continuăm cu felul doi. În fine, la cât au comandat puteai hrăni un pluton de soldaţi veniţi din aplicaţie. Normal că chestia numită “comandă” întârzie, că e mult de lucru, ăla capo di familia povesteşte ceva cu voce tare şi îl mai ia pe ospătar cu “alo, băiatu, ce facem cu comanda aia?”, ăia micii plâng că vor vată pe băţ sau la plajă.
La fel de normal e că, de multiplicaţi exemplul ăsta cu 10.000, veţi avea oglinda românului aflat în concediu. Pentru că şi clientul sau na, turistul, are o imagine acolo unde merge. Una destul de negativă. Să nu uităm că cel care te serveşte şi e obligat să-ţi zâmbească deşi nu ai merita, trage, de regulă, zi lumină, cam tot sezonul, pentru că după aia, la revedere, tabără dragă, trebuie să-şi găsească altceva de lucru. Ştiu, asta nu e treaba ta, dar fă bine şi gândeşte-te că pentru el salariul mediu din statistici e o glumă pentru proşti, vouchere bugetare de vacanţă din pix, dincolo de sezon, Mangalia nu e un oraş cu super-oferte de muncă sau un etalon al prosperităţii locuitorilor din mediul urban. Aşa că li se mai ia şi lor când văd atâta aroganţă şi uneori răspund la fel, dar, dacă le vorbeşti frumos, ai răbdare, le zâmbeşti sau chiar stai la discuţii cu ei, şi servirea este alta. Pentru că şi tu, când nu eşti în concediu, eşti el. Adică un om care lucrează. Uite, nu ca să mă laud, dar oriunde am fost la consum şi am pus un „te rog”, „nu te grăbi”, „mulţumesc”, sau i-am aşezat după mâncare vesela exact ca să o ia mai bine de pe masă, sau „zi unde e scrumiera că o aduc eu la masă”, nu am avut reacţii adverse, ci dimpotrivă. Aşa că de ce nu aţi încerca şi voi asta?
În rest ce să mai spunem, sfaturile de aici sunt valabile, zic eu, în orice sezon şi oriunde te duci să te distrezi. Mulţumesc pentru atenţie.
Dumitru CHISELIŢĂ, Tribuna de Sibiu, octombrie 2019.
Galeria FOTO completă, AICI.
MN: De‑a lungul timpului, Mangalia News a publicat cu drag mai multe articole semnate de publicistul sibian Dumitru Chiseliță, ”un îndrăgostit de Mangalia și de stațiunile sale”, reportaje pe care le puteți accesa AICI.
Mangalia News, 09.10.2019.
