Am mai multe motive să mă dau mare în faţa Domniilor Voastre, cititori ai revistei Știință și Tehnică, rugându-vă să-mi acordaţi, măcar pentru câteva clipe, poziţia de director de şcoală. O solicit, stârnit de mai multe întâmplări recente pe care le înşir:
- „bătăliile” cordiale cu colegii din Consiliul pe care Ministrul Educaţiei l-a inventat, cu scopul de a reanima şcoala placidă;
- câteva notiţe peste care am dat în arhiva personală, scrise pe vremea când lucram la UNESCO;
- participarea la lansarea Casei Experimentelor, pe care o asociaţie de profesori inimoşi a realizat-o în colaborare cu parteneri elveţieni;
- şi, nu în ultimul rând, oferta ce mi s-a făcut, de a fi, alături de întreaga echipă S&T, un fel de… ambasadori ai reciclărilor pe plaiul mioritic.
Aşadar, ce aş face dac-aş fi numit – tehnocratic, doar în baza aptitudinilor mele de pedagog şi administrator – director de şcoală? La ultima mea participare la Strasbourg ca Secretar General al Comisiei Naţionale a României pentru UNESCO, unde mi s-a făcut onoarea de a fi moderator al întâlnirii, le-am spus cam aşa vecinilor de continent:
…Mi-aş urca în fiecare an elevii şcolii mele în autocare, pe o direcţie culturală prestabilită și aş porni în etape care, fiecare, poate însemna un trimestru de şcoală.
Principalii organizatori: profii de geografie, care vor propune învăţăceilor un program elaborat, cu lecţii interactive în timpul drumului (chiar de matematică, limba şi literatura naţională şi nu numai) plus, la fiecare etapă, cu fiecare loc vizitat, lecţia de ecologie-biologie în muzeele de ştiinţe ale naturii şi grădinile botanice întâlnite sau chiar în fermele presărate pe parcurs; lecţia de istorie (numai istorie a culturii, nu şi cea a războaielor şi violenţei), cea de cultura păcii, drepturile omului şi cea de geografie a Europei, practic la fiecare etapă de drum, cea de fizică, chimie, inginerie în muzeele tehnice (de genul celui de tehnică populară de la Dumbrava Sibiului sau Deutsche Technik Museum din München sau Cité des Sciences et de l’Industrie de la Paris sau Science Museum din Londra etc.) şi, mai ales, i-aş îmbogăţi cu lecţiile de patrimoniu european – căci „bătrânul continent” i-a dat pe Rembrandt şi Van Gogh, pe Monet şi Ingres, pe El Greco şi Picasso, pe Turner şi Whistler, sculpturile Greciei Antice şi Capela Sixtină.
În timpul kilometrilor parcurşi, prin intermediul sistemului audio din autocar, s-ar ţine lecţiile de educaţie muzicală pe care mi le-ar furniza, de pildă, Radio România Muzical, iar pe tableta fiecărui „turist” s-ar putea rezolva problemele de matematică, fizică, chimie, biologie pe care le cere curriculum-ul vârstei sale. La DVD player-ul „şcolii” mobile s-ar putea ţine cursuri de educaţie cinematografică. Grupe de elevi ar avea de pregătit „istoria” fiecărei etape pe care – amănunt important – nu trebuie numai să o scrie, ci să o şi comenteze audio, pregătindu-se astfel pentru intrarea în sincron cu lumea show-bussiness-ului în care trăim.
Dar obiectul educaţional nr. 1, înainte de orice, ar fi acela al dezvoltării unui simţ neglijat de marea majoritate a pedagogilor noştri, acela de a construi asociativitate („une chôse trop oubliée, … créer des liens” îi spune Vulpea Micului Prinţ în cartea lui Saint Exupéry), de a-i strânge laolaltă pe copii şi adolescenţi, pentru munca în echipă.
Ar fi complicat? Nu, ar fi o acţiune firească pentru cetăţenii Europei anilor 2020, cei cărora Europa trebuie să le fie prezentă în minte şi suflet, cu toată uriaşa ei cultură, cu toate superbele ei realizări. Este scump? Interesaţi-vă la Direcţiile Judeţene de Tineret şi veţi afla că, dacă aveţi grijă să dezvoltaţi o agenţie locală de turism pentru tineret şi vă înfrăţiţi cu şcoli de peste hotare, şcoala mobilă europeană pe care v-o propun poate ieşi în larg, pentru fiecare oraş european, deci şi pentru fiecare localitate românească.
Să continui acum pe alt plan munca de director – virtual! – al unui stabiliment şcolar mioritic, fie el liceu sau gimnaziu (la o şcoală primară nu aş îndrăzni, am fost învăţător o singură dată în viaţă, la o clasă I la care am ţinut locul unui coleg doar pentru o zi, dar încă şi acum mă trec fiorii când îmi amintesc de întâmplare…).
Deci, sunt mai marele unei şcoli, cu ajutorul Primăriei locale şi a Inspectoratului Şcolar Judeţean mi-am completat cancelaria, împreună cu colegii vechi şi noi am stabilit curiculla şcolară – jumătate din obiectele de studiu sunt cele clasice, comandate de ministerul tutelar, dar jumătate sunt – vor fi, în viitorul apropiat – impuse de Partidul Părinţilor (mai multe ore de Educaţie Fizică, Sanitară, Civică, de ITC, de pildă), de comunitatea locală, de nevoile economice.
Pun la cale, cum v-am spus, agenda de „şcoală mobilă” (călătoria anuală, cel puţin într-o ţară străină, 10 – 12 deplasări cu elevii în natură şi în diverse localităţi ale ţării în zilele de sfârşit de săptămână sau în vacanţe), mă ocup de eventualele reparaţii în clădirea şcolii şi – voi reveni asupra acestui subiect – de dotarea claselor şi a laboratoarelor, iar în continuare vă voi spune cu ce îmi dotez curtea şcolii, cea pe care Educatorul (cu majusculă!) o consideră patrimoniu esenţial al Educaţiei (tot cu majusculă!).
În primul rând, pentru că ţin la sănătatea copiilor din „parohia” mea, îmi aranjez terenurile de sport. Nu o fac cum mă taie capul, ci invit un arhitect, un cadru didactic de la o facultate de construcţii (chiar un student în arhitectură şi unul de la construcţii) să-mi măsoare exact, să-mi aprecieze exact şi să-mi proiecteze, cu imaginaţie şi în funcţie de spaţiu, cel puţin un teren de handbal-baschet-volei (toate, pe acelaşi spaţiu, cu tuşele trasate în culori diferite) şi acolo unde se poate, şi un teren de minifotbal – cu loc pentru arbitru şi, neapărat, tabelă de scor…
Îmi mai trebuie: o pistă de alergări de cel puţin 50 de metri (care se poate suprapune, în diagonală, peste terenul de jocuri), o groapă de sărituri (lungime, triplu salt, dar şi înălţime – pot funcţiona în acelaşi loc) şi un mic spaţiu închis pentru aruncarea greutăţii. Dacă ar fi şi sală de sport (eventual şi piscină) sunt în altă parte a civilizaţiei educaţiei – dacă nu, doar curtea şcolii, amenajată cum v-am descris-o mai sus, îmi satisface nevoile minime de educaţie pentru sănătate
Amănunt esenţial: m-am asigurat că proful/profa de sport este un personaj activ, ambiţios, harnic, profesionist; dacă nu-i am, îi caut, convins fiind că educatorul nr. 1 al şcolii mele este profesorul de educaţie fizică. Ca şi nevoia de competitivitate – căci pe terenul despre care vă vorbesc se vor desfăşura, săptămânal, meciuri şi concursuri în compania celor mai apropiate şcoli sau ale campionatelor orăşeneşti, judeţene, regionale.
Am pus educaţia pentru sănătate pe orbită, mă îndrept acum spre dezvoltarea imaginaţiei, a atragerii spre creaţie a învăţăceilor din „parohia” mea.
Citiți neapărat continuarea, AICI.
