Dumitru CHISELIŢĂ – Mic jurnal de vacanţă (2): Turist la tine în ţară, sau de ce am ales Mangalia.
V-am povestit anterior cum e treaba prin transportul feroviar din România, că doar n-oi fi făcut degeaba turul a jumătate din România în vagon de clasa a II-a (nu că aş fi ţinut neapărat asta, dar aşa s-a nimerit atunci). Acum veţi afla despre locul prin care am fost, generic, “la mare”, pe final de sezon estival.
Pentru că, teoretic cel puţin, mergi la mare de dragul mării. Nu ca să-ţi măriţi voucherele de vacanţă primite moca pentru că eşti un sărman bugetar (pe bune, asta nu e discriminare, în rând cu biletele nelimitat gratis pentru studenţi?) Ci să vezi imensitatea aceea de apă, să respiri aerul acela sărat şi curat, pentru că poate nu ştiaţi de la volanul maşinii proprietate şi necesitate, că pe mare circulă mai puţine nave decât circulă autovehicule pe carosabilul din metropola ta, deci avem cu mult mai puţină poluare. Ca să auzi seara/noaptea/dimineaţa fâşâitul liniştitor al valurilor în du-te vino-ul lor, să te bucuri de strigătele pescăruşilor care salută răsăritul soarelui, să stai, confortabil, undeva unde numa’ să stai, să faci plajă (dacă ai chef), să te simţi alt om decât ceea ce eşti în viaţa cotidiană. Să te simţi liber, cu alte cuvinte. Şi chiar să fii. Liber, adică.
Da, ştiu, astea-s teorii, poezii, eşti tu nostalgic, nu ştii ce-i fain, nu ai fost în alte părţi, la noi la mare totul e de marele rahat, cum mănânci ceva undeva, ajungi la Urgenţele alea cu heliport, nu ştii ce-i aia Bulgaria la olinclusiv. Vorba aia şi parafrazându-l pe Topârceanu, meargă pictorii la mare. La mare la noi, adică. Posibil. Dar detaliul esenţial e că eu merg unde am chef. Şi unde mă simt eu bine.
Deci. Dacă vrei să mergi în vacanţă doar ca să faci exact ce faci acasă (mai puţin mersul la “job”) în alt loc geografic, laşi romantismele la o parte şi parazitezi doar o altă localitate decât cea natală/de reşedinţă. La fel şi dacă ajungi pe acolo “mai mult pentru copii”, ori ca să te dai mare boier faţă de vânzătoare şi ospătari şi să schimbi grătarul din fundul curţii cu lădiţa frigorifică cu care-ţi cari berile pe plajă şi bucătăria cu aragaz de-acasă cu o terasă de fiţe.
Litoralul de la noi, clasificare după fiţe
Sunt de părerea că fiecare să-şi facă vacanţa pe care şi-o permite acolo unde poate să îşi permită şi că, dacă ai un loc de care eşti ataşat, să mergi mereu acolo. Asta pentru că, în linii mari şi mai puţin mari, ştii ce şi cum e prin zonă dincolo de pozele superbe sau critice de pe reţele, ofertele de pe turistinfo sau bookingcom ori bloggerelile unora plătiţi să bloggerească pentru cineva. E ca o reîntoarcere la o a doua “acasă”. Dar să nu uităm, fiecare are o casă diferită de a altuia: una simpatică şi cochetă, alta de neam prost şi kitschoasă.
Litoralul românesc e împărţit, după mine, în şase zone specifice. Avem zona “sălbatică” (tot mai domesticită parcă) Vadu-Corbu, unde ajungi greu, loc de refugiu pentru neo-boemii care fug de fiţele de sezon sau de înghesuiala sindicalistă din alte staţiuni. Un fel de Vama Veche din perioada în care puţini ştiau că există Vama Veche în România. Alte zone oarecum tot „sălbatice“ sunt Tuzla şi Pescăruş-23 August, tot pentru amatorii de mai multă linişte, intimitate sau chiar nudism.
Pentru fiţe la maxim(um) şi cluburi, şi spart bani, şi imagine, şi check-in pe reţele, şi “lume bună”, e desigur, Mamaia, care este, nejustificat etalonul la preţuri la orice, de la ziua de cazare la şampania din Loft la şezlongul de pe plajă sau party-uri cu DJ renumiţi pentru TOT Litoralul românesc. Ceea ce e aiurea. Constanţa este locul de “vacanţă” mai ales pentru familiştii de profesie care-şi amintesc, în fiecare vară, că au rude la mare cu care nu s-au mai văzut de anul trecut, când şi-au amintit, cum a pornit sezonul, că au rude la mare (oare ele, rudele îşi amintesc şi ele iarna că au rude la munte? Aşa, pentru reciprocitate?) şi le invadează apartamentul, având un sejur de vis într-un cartier asemănător cu cel de acasă, dar cu alţi vecini şi aceleaşi magazine de cartier, dar cu alte denumiri şi alţi vânzători.
Avem apoi staţiunile “sindicaliste”, ale oamenilor muncii, sau ale nostalgicilor care nu au mai văzut marea din vremea când cânta Aurelian Andreescu la megafoanele de pe plajă şi se făceau poze la minut în costum de marinar: Eforie Nord şi Eforie Sud. Locuri unde e ceva mai multă înghesuială decât în autobuzul 1 la ora la care pensionarii ies să facă piaţa ori seara, când e Târg de Crăciun în Piaţa Mare. În niciun caz locuri ideale pentru cineva care vrea câteva zile de linişte şi pace exterioară/interioară. Am fost la Eforie (Nord) şi l-am ridicat la rangul de “loc populat prin care treci iute ca să ajungi în altă parte”, nu ca destinaţie de “acolo merg la mare”.
Urmează zona de mini-fiţe tinereşti: Costineşti-ul. Care încă îşi trage reputaţia de “staţiune pentru tineret“ din perioada lui de glorie a anilor ’80, cu epava “lui Onassis”, Obeliscul sau festivalurile advărate de muzică rock adevărată, dar care acum pare a fi o destinaţie a liceenilor şi studenţilor care nu-şi permit nici fiţele de Mamaia, nici fale-hippioţeala din Vamă. Plus că e cam izolată.
Avem apoi zona “Litoralul pentru toţi”, adică Saturn-Olimp, unde e OK pentru că ai orice, de la shaormerii pe plajă şi chioşcuri cu suveniruri (stupid de multe) la câţiva lei la plaje private şi hoteluri de 4-5 stele, ori terase specializate în orice. Aici ai avantajul că staţiunile sunt lipite una de alta şi că poţi sta la Neptun şi mânca la Venus, ori poţi face plaja dimineaţa la Aurora şi după-masa la Steaguri.
Urmează zona urbană şi liniştită din punct de vedere turistic, adică Mangalia (mă refer strict la… Mangalia), care are porţiunea de “staţiune” înspre mare, în rest fiind un oraş normal cu toate ale lui.
În final, avem zona nostalgic-ex-boemă dar devenită altceva, adică 2 Mai-Vama Veche. Vama Veche a devenit, de când îi tot face propagandă Tudor Chirilă, orice altceva decât era, adică un loc unde se aduna intelectualitatea care avea fiţa, sau să spunem aroganţa de a nu se amesteca cu “oamenii muncii” care veneau în staţiuni prin ONT sau Sindicate. Dar Vama Veche nu mă interesează şi nu mă va interesa vreodată ca loc de vacanţă, mai ales când văd ce vizitatori are. Am şi eu o “aroganţă” de om al muncii care nu se amestecă cu fake-boemii de fast-food sau cu liceeni şi studenţaşi care merg pe acolo doar că e cool să mergi “în Vamă” ca să-ţi prăjeşti creierii cu chestii.
O cazare normală şi culmea, liniştită
Aşadar am ales locul geografic cu cel mai mic coeficient de fiţe din zona costieră a Mării Negre. Despre care nimeni nu va spune “Oau!” când va afla (sau a aflat) unde, vorba aia, fug de-acasă. Adică municipiul Mangalia, ce-i drept, mai înspre Saturn (care e de fapt tot Mangalia, ca şi Venus, Cap Aurora, Jupiter, Neptun şi Olimp) dar, până la urmă, alegerea a fost pe criteriul “mare aproape-mâncare nu departe”, şi asta a contat cel mai mult.
Cazarea a fost diferită de ce am avut până acum, că am schimbat ambianţa hotelurilor “istorice” din vederile vintage, unde aveai orice în afară de linişte, cu ceva mai micuţ, mai drăguţ şi mai nouţ, (acreditat abia anul acesta de Ministerul Turismului) localizat cât mai departe de zona “tămbălău” tipică staţiunilor cu turişti de la noi. Dar mai aproape de mare, că o vedeam din balcon. Mai pe lateral şi mai pe după copaci, aşa, dar tot o vedeam. Deci cazare OK, cu toate facilităţile, inclusiv cele de care nu am profitat absolut deloc: televizor pe perete, birou, internet, aer condiţionat, parcare. Gălăgie făceau doar marea, pescăruşii şi câte o maşină care mai lua curba. Deci, AŞA DA.
Am evitat anul acesta, prin alegerea făcută, mai multe aspecte neplăcute la o cazare “normală” de hotel “cu nume”. De exemplu, să stai, după o noapte de mers, ca refugiaţii din RDG în Cehoslovacia în toamna lui 1989, în hol la, să zicem, Cometa, până se făcea ora de check-in care era cam după patru ore de la sosirea ta. Sau să-ţi ardă cameristele nişte hăulite cu acompaniament de aspirator în fiecare dis-de-dimineaţă. Sau să-şi spună, indirect, vreo turistă mai trecută, dramele sentimentale pe hol, la telefon, că are rezonanţă ca o sală de concert, de auzeai în înaltele şi mediile şi başii, exact când tu vrei să stai o oră în pat. Sau să ai parte de trântitul a 10 uşi de camere plus cea de la lift, plus discuţiile date la maximum, când veneau clanurile de turişti, cu ăia micii cu tot, de la şpilplaţul de lângă California, pe la după 12 noaptea. Ei bine, de data asta nu am avut parte de “deliciile” acestea valahe, şi nu am regretat nicio secundă că nu au existat.
Mangalia, ca loc unde te relaxezi
Poate nu ştiaţi, dar Mangalia este, istoric vorbind, cel mai vechi oraş din România (noa, hermannstadt-enilor tineri de la unu-unu-nouă-unu!). Colonia Callatis, aparţinătoare de cetatea grecească Heraclea Pontica exista aici din secolul al VI-lea î. Hr. Iar resturile vechiului Callatis sunt vizibile şi acum, pe raza oraşului, dar o mare parte din el se află acum pe fundul mării. Ca o paranteză, prima oară am făcut cunoştinţă cu oraşul pe la începutul anilor ’80, când era o combinaţie între staţiune estivală şi garnizoană militară, unde cine nu era în costum de baie era în uniformă, cu plajele pline de puncte de observaţie cu grăniceri, cu vedete de patrulare în larg să nu-ţi vină idei să o tai cu lotca la turci, cu actualul port turistic pe post de “zonă interzisă”, cu barieră la actualul Belvedere şi plimbări pe plajă permise doar până la ora 20. Nu ştiu de ce, de atunci mi-a devenit drag, mai ales că era altceva decât ştiam.
Apoi, cu timpul şi tot frecventându-l, sentimentul a rămas acelaşi şi observ că se menţine la aceleaşi cote. Unora poate nu le-ar place Mangalia. E “staţiune de pensionari”, “nu ai unde să te distrezi”, arată în unele locuri ca în Turnişor (blocurile de la “Sens”), în altele ca în Terezian pe Gladiolelor (str. Rozelor), în altele ca prin zona de case de pe Măgheranului ori Poplăcii, gara e mică, nu e atmosfera aia de Ibiză la Marea Neagră de tip “distracţie la maxim pe Litoral”, şi e mai mult oraş decât staţiune. Dar tocmai asta îmi place. E o normalitate pe care nu o mai găsesc nici la Sibiu, cu bunele şi mai puţin bunele ei.
Plus că puţini din cei veniţi aici caută să înţeleagă locul ăsta şi pe oamenii lui. Turiştii, în marea lor majoritate, se comportă mai mult ca nişte migratori de sezon, cu fiţe maxime, care, în contul banilor daţi pe cazări, mâncăruri neapărat cu peşte prin ele şi şezlong închiriat pe plajă la Corsa (să zicem) au pretenţia ca toţi să-i servească, că totul li se cuvine, că pot veni cu tot neamu’ la o masă să comande 300 de lucruri şi exact când le vine meniul să se răzgândească că vor altceva, că se pot răsti la cei care vând sau servesc, că pot parca unde au ei chef, că pot merge în bichini sau boxeri şi cu fundul plin de nisip la orice restaurant, că pot arunca gunoaie unde vor şi altundeva decât în coşurile de gunoi, apoi să se plângă că ce murdar e aici, faţă de Bulgaria sau Antalya sau Azore şi să-şi bage, as usually, ceva cu “p” în România că e ţară de c***t.
Pretenţiile mele de la Mangalia, ca turist, sunt simple: să am unde să dorm, de unde să văd marea aşa cum e ea, să mă plimb pe o faleză, să am unde să mănânc şi să-mi beau berea, să cumpăr una-alta la preţuri decente. Atât.
Unde te poţi relaxa în Mangalia? Păi, în primul rând, în zona ce are contact cu marea. Poţi merge, pe faleză, din Portul Turistic, pe dig, până la Farul “Genovez” (care nu e genovez dar e fain), care este chiar o atracţie. Sau poţi admira celebrele lebede care sunt mult mai multe decât anii trecuţi, plus că-s foarte prietenoase. Sau poţi face o plimbare pe pietonala Teilor, apoi coborî pe Vasile Pârvan, până în oraş. Sau poţi merge pe faleză, pe lângă mare, până la capătul lui Saturn. Sau poţi vizita Geamia “Esmahan Sultan”, cea mai veche din România, să vezi Casa de Cultură cu mozaicul ei imens şi socialist (mulţi nu gustă asta, dar mie mi se pare interesant) cel mai mare din toate ţările foste comuniste (Asta nu o ştiaţi! Nici eu!), ansamblul monumental dedicat eroilor unde acum se joacă copiii, blocul interbelic de lângă, resturile cetăţii Callatis, Muzeul Marinei sau cel al Arheologiei. Sau poţi (adică puteai, în sezon) să mergi prin staţiuni, cu microbuzul (4 lei cursa) până la Olimp (curse din sfert în sfert de oră). Sau să faci un tur al portului turistic, cu vaporaşul. Sau să stai, simplu, la o bere undeva. Sau să stai, fără bere, pe o bancă. Sau să mergi, pe Rozelor, până în Saturn. Sau să cauţi şi să găseşti clădirile vechi, tot mai puţine, scăpate de sistematizarea comunistă şi de modernizările din ultima perioadă. Care sunt puţine, dar tot sunt.
Sau să te joci cu pisicile. Da, exact. În Mangalia e plin de pisici, pe cât era de plin Sibiul (sau Venus-ul) de câini acum zece ani. Unele prietenoase, altele mai cu nasul pe sus. Dar majoritatea sunt obişnuite cu oamenii. Din cele “friendly” cu mine, le menţionez aici pe cea alb cu negru de lângă o terasă dinspre Saturn unde avea hamsii bune, două pe lângă restaurantul pescăresc al lui Puiu, de la cazemată, una (din mai multe, patru parcă), lângă chioşcul cu şuberek de vizavi de Piaţa Agroalimentară şi una mai micuţă, la geamie, cu chef de joacă prin gard. Oricum, zic eu, e de preferat să te miaune o pisică, decât să te latre un câine. Şi mai pot găsi, dacă aş mai căuta.
Staţiunile sunt şi ele interesante, pentru că acesta e avantajul Mangaliei: are un transport de invidiat în sezon, atât spre destinaţii mai “distante”, precum Constanţa, sau Bucureşti (sau chiar Sibiu), cât şi pentru zona de staţiuni. Poţi vedea, astfel, Venus-ul, care, din părăsenia de acum câţiva ani, e pe cale să devină o staţiune de lux, multe hoteluri având mai multe stele (şi nume schimbate) decât ştiam, Cap Aurora (unde iar progresează lucrurile în materie de stele) Jupiter (parcă mai dezordonat-transformată decât o ştiam, dar cu „baza” încă rezistând pe baricade. La Neptun-Olimp nu am ajuns anul acesta, deci nu pot să îmi spun părerile pe aici.
Oricum, Mangalia este un loc ideal pentru turiştii liniştiţi şi oarecum comozi, dar şi cu chef de plimbare. Despre unde se putea mânca, bea, cumpăra una alta, data viitoare.
Mai mult, în tribuna.ro
MN: De-a lungul timpului, Mangalia News a publicat cu drag mai multe articole semnate de publicistul sibian Dumitru Chiseliță, ”un îndrăgostit de Mangalia și de stațiunile sale”, reportaje pe care le puteți accesa AICI.
Mangalia News, Joi, 3 octombrie 2019.
