Dăruiește-ti zâmbetul celor care MERITĂ, dragostea, celor care te APRECIAZĂ, lacrămile, celor care îți sunt mereu alături și viața, celor care te iubesc!

0
592

Săp­tămâ­na aceas­ta, în tim­pul unei călă­to­rii – în scop pro­fe­sio­nal – la Mun­chen, am ales să iau prân­zul într-unul din­tre loca­lu­ri­le coche­te din Marien­platz, în cen­trul ora­șu­lui. La sosi­rea mea, totul era gol. „Aș vrea o masă pe tera­să, vă rog”, i‑am glă­su­it poli­ti­cos chel­ne­ru­lui, care – la fel de reve­ren­ți­os – a dat din cap a nega­ție. „Totul este rezer­vat, ne pare rău, vă mai putem găsi o masă doar înă­un­tru, cu puțin noroc”.

M‑am uitat în jur, la cele aproa­pe 40 de mese gol-golu­țe și m‑am sim­țit ca la „Came­ra Ascun­să”. „Dar nu e nimeni”, am excla­mat eu, mira­tă. „Nu e acum, dar să vedeți în zece minu­te”, a zâm­bit băi­a­tul. Uitân­du-mă la ceas, mi-am dat sea­ma că avea drep­ta­te. Cum putu­sem să uit? Era ora 12 fără cinci minu­te, iar în toa­te țări­le civi­li­za­te, inter­va­lul 12–14 este dedi­cat mesei, fără excep­ție. N‑o să vezi vreo­da­tă un elve­țian, un neamț sau un fran­cez care să-și ia masa de prânz la ora patru, fiind­că a avut rapoar­te de făcut și n‑a putut să ple­ce, nici vre­un englez care mănân­că pes­te tas­ta­tu­ra com­pu­te­ru­lui un Sni­c­kers cum­pă­rat de la auto­mat, fiind­că are prea mul­te de făcut și nu-și per­mi­te să ple­ce o jumă­ta­te de oră din birou. E o regu­lă nescri­să, pe care toa­tă lumea o res­pec­tă și care a deve­nit o rea­li­ta­te ce dic­tea­ză inclu­siv pro­gra­me­le res­ta­u­ran­te­lor și ale cafe­ne­le­lor.

În nici zece minu­te, loca­lul pus­tiu la veni­rea mea s‑a umplut de râse­te, chi­co­teli, dis­cu­ții gălă­gi­oa­se și soli­ci­tări făcu­te cu mâna ridi­ca­tă în aer. Fami­lii cu copii, cupluri ieși­te în pau­za de prânz, pen­sio­nari veniți la o șue­tă și chiar oameni sin­guri, pre­cum dom­nul de la masa de lân­gă mine – care avea ușor 80 de ani, dar ieși­se la masă îmbră­cat ele­gant, în pan­ta­loni cu dun­gă, sacou și căma­șă, cu o pălă­rie extrem de șic și lava­li­eră la gât.

A cerut o sala­tă de cre­veți, pe care a mâncat‑o cu înghi­ți­turi mici și ges­turi ele­gan­te, fără să pri­veas­că în tele­fon, fără să vor­beas­că cu nimeni, fără să se con­cen­tre­ze pe nimic alt­ce­va în afa­ră de mân­ca­re. Și‑a savu­rat apoi în tih­nă un espres­so lung, pri­vind amu­zat la vacar­mul din jur, după care s‑a ridi­cat, îndrep­tân­du-se cu pași mici către zona pie­to­na­lă de pro­men­a­dă. Iar eu, privindu‑l pe el, mi-am rea­min­tit ce înseam­nă acel res­pect des­pre care citim în cărți. Să știi să-ți faci bucu­rii zil­ni­ce, să ai gri­jă să-ți fie bine, să te bucuri de via­ță chiar dacă nimeni nu te pri­veș­te. Să te res­pecți înseam­nă să-ți faci timp pen­tru tine și să alegi să petreci fru­mos acel timp, chiar dacă ai 20, 50 sau 80 de ani. Să pri­vești oame­nii, să te uiți la vitri­ne, să citești un ziar, să-ți mai dorești lucruri, chiar dacă ești doar „tu cu tine”.

Din­co­lo de con­si­de­ren­tul finan­ci­ar, care înce­ti­neș­te sau anu­lea­ză mul­te vise, ceea ce mă întris­tea­ză la men­ta­li­ta­tea româ­neas­că este lip­sa aces­tui res­pect de sine, care să ne per­mi­tă să ne ridi­căm dea­su­pra cir­cum­stan­țe­lor zil­ni­ce, dea­su­pra regi­mu­ri­lor poli­ti­ce și chiar dea­su­pra tre­ce­rii tim­pu­lui.

Am auzit de prea mul­te ori „Ce să-mi mai doresc la vâr­sta mea?”, „Ce pot eu să mai fac după 50/60/70 de ani?”, „Ce rost mai are să fac asta sau asta acum?”, toa­te izvorâ­te din obiș­nu­in­ța de a fi mereu utili, de a avea un scop pus în slu­j­ba alto­ra, de a aju­ta, de a face și de a ne pune mereu pe ulti­mul loc. Când nu mai lucrăm, nu mai avem copii de cres­cut sau nepoți de îngri­jit, brusc ne sim­țim fără niciun țel, fiind­că ide­ea de a petre­ce tim­pul doar fiind feri­ciți cu și pen­tru noi înși­ne este un con­cept total stră­in și de nei­ma­gi­nat.

Mai mult, spre nefe­ri­ci­rea noas­tră, sun­tem și un popor care glo­ri­fi­că sacri­fi­ci­ul. Pen­tru job, pen­tru fami­lie, pen­tru copii, pen­tru soț. Am auzit mul­te mame tine­re care se lau­dă în gura mare că s‑au aban­do­nat pe sine pen­tru copil și că nu le mai inte­re­sea­ză nimic legat de ele înse­le, uitând că acel copil va repli­ca și el, cân­d­va, mode­lul pe care l‑a văzut aca­să. Mulți anga­jați care con­si­de­ră că petre­cu­tul wee­ken­du­ri­lor la ser­vi­ciu e un act de noble­țe care le va asi­gu­ra glo­ria eter­nă și o plă­cu­ță bătu­tă în lite­re de aur pe clă­di­rea fir­mei la care lucrea­ză, uitând că nimeni nu e de neîn­lo­cu­it și că tim­pul tre­ce ire­ver­si­bil în defa­voa­rea lor.

Ați auzit vreo­da­tă teo­ria „pune­rii ouă­lor în ace­lași coș”, pe care o folo­sesc une­ori bro­ke­rii pen­tru a expli­ca de ce nu e bine să-ți inves­tești toți banii într-un sin­gur loc? Prea mulți din­tre noi facem exact asta cu tim­pul și ener­gia noas­tră: ne rapor­tăm la alții îna­in­te de a ne rapor­ta la noi înși­ne și șter­gem totul din via­ța noas­tră de dra­gul unui sin­gur om, a unei sin­gu­re acti­vi­tăți, a unui sin­gur scop. Nici măcar nu încer­căm să atin­gem un echi­li­bru, fiind­că găsim o plă­ce­re inex­pli­ca­bi­lă în a fi „mamă ero­i­nă”, „erou al mun­cii”, „nevas­tă-model”, „gaz­da pri­mi­toa­re exce­len­ta”, și alte prin­ci­pii de pe vre­muri, decli­na­te în vari­an­ta capi­ta­lis­tă și de secol XXI.

Des­chi­deți tele­vi­zo­rul la ora ști­ri­lor, indi­fe­rent de canal, și veți auzi ace­leași expri­mări abra­zi­ve pen­tru ure­che. „O bătrâ­nă de 55 de ani…”, „Doi bătrâni de 60 de ani…”. „Unui bătrân de 58 de ani i s‑a făcut rău în pri­ma zi de cani­cu­lă”. Apoi des­chi­deți un jur­nal simi­lar al unei tele­vi­ziuni fran­ce­ze, ger­ma­ne, spa­ni­o­le sau ita­li­ene și cău­tați – în zadar, vă asi­gur – o expri­ma­re simi­la­ră. În Occi­dent, oame­nii aju­nși la vâr­sta pen­sio­nă­rii sunt numiți „vete­rani”, „seni­ori” sau „domni/ doam­ne venerabili/e” cu res­pect și diplo­ma­ție.

La noi sunt „bătrâni”, „bătrâ­ne”, „moși”, „tatăi” și „mamăi”. O mos­tră de igno­ran­ță, sau doar simp­to­mul unei soci­e­tăți în care nu mai repre­zinți nimic, în momen­tul în care nu mai poți SERVI cui­va, nu mai poți plăti rate la ban­că, școli par­ti­cu­la­re, abo­na­men­te la fit­ne­ss și nu mai poți sem­na con­di­ca în fie­ca­re dimi­nea­ță la 8?

După o anu­mi­tă vâr­stă, româ­nii ajung să se con­si­de­re inu­tili și fără țel, iar soci­e­ta­tea nu face decât să le con­fir­me acest lucru, umilindu‑i în fel și chip. Și nu, nu e vor­ba doar de bani, e vor­ba în pri­mul rând de ati­tu­di­nea față de pro­pria per­soa­nă și de ceea ce ești dis­pus să accepți sau nu.

Deloc întâm­plă­tor, ima­gi­nea ori­că­rei doam­ne tre­cu­te de 70–80 de ani care se încă­pă­țâ­nea­ză să-și păs­tre­ze bunul-gust și coche­tă­ria tre­zeș­te la noi excla­ma­ții pe care le-am auzit de nenu­mă­ra­te ori: „O babă nebu­nă”.

Adi­că, ce‑i mai tre­bu­ie, la vâr­sta ei, să-și pună o rochie ele­gan­tă, o pere­che de pan­tofi fru­moși și să-și aran­je­ze părul? Ce‑i mai tre­bu­ie res­pect de sine și coche­tă­rie, dacă nu mai are 18 de ani și „90–60-90”?

Privindu‑l pe bătrâ­ne­lul ger­man, mi-am adus amin­te și de doam­ne­le coche­te din cafe­ne­le­le pari­zie­ne pe care le admi­ra­sem de atâ­tea ori, de bătrâ­ni­ca sim­pa­ti­că din­tr-un bou­ti­que lon­do­nez, care pro­ba cer­cei vin­ta­ge, de buni­ca unui fost coleg ame­ri­can de la mas­te­rat, care își petre­cea după-amie­zi­le citind revis­te de modă și colin­dând maga­zi­ne de anti­chi­tăți. Și, în ulti­mă instan­ță, de pro­pri­ul meu bunic, care la 91 de ani nu rata nicio ști­re, niciun ziar și nicio revis­tă de eco­no­mie și poli­ti­că, care comen­ta cu entu­zi­asm fie­ca­re meci de la cam­pi­o­na­tul euro­pean, ba chiar își făcea pla­nuri și cro­șe­ta pro­nos­ti­curi pen­tru Cupa Mondi­a­lă care urma pes­te patru ani. Și, punând lao­lal­tă toa­te ade­vă­ru­ri­le igno­ra­te pe care le-am citit de‑a lun­gul vre­mii, mi-am dat sea­ma că așa vreau să fiu și eu pes­te 40 de ani. Doar că, pen­tru ca asta să se întâm­ple, tre­bu­ie să încep de acum. Fiind­că ceea ce tole­rezi la 20 sau la 30 de ani ajun­ge să fie des­ti­nul tău la 50, 60 sau 70.

Și nu, nimic din cele de mai sus nu ține de alții. Nu tre­bu­ie să te răz­bo­iești cu nimeni, nu tre­bu­ie să închizi uși în nas, nu tre­bu­ie să bați cu pum­nul în masă. Tre­bu­ie doar să faci ale­geri mai deș­tep­te, să faci loc, deli­cat, pen­tru mici bucu­rii sem­ni­fi­ca­ti­ve, să spui un „nu” ele­gant, atunci când cine­va vrea să pro­fi­te de tim­pul, ener­gia și bună­vo­in­ța ta, să nu te arunci cu capul îna­in­te în ori­ce pro­iec­țel, doar ca să-ți arăți dis­po­ni­bi­li­ta­tea și să speri că vei con­ta­bi­li­za niș­te bile albe pe o tabe­lă ima­gi­na­ră și ine­xis­ten­tă, să nu zici nici­o­da­tă: „O să am timp de mine mâi­ne, săp­tămâ­na vii­toa­re, luna vii­toa­re, după ce copi­ii intră la școa­lă, după ce, după ce, după ce…”.

Dacă nu îl smulgi tu cu bună-ști­in­ță din ghea­re­le vie­ții, e posi­bil ca acel TIMP să nu vină nici­o­da­tă.

MOTTO: Dăru­ieș­te-ti zâm­be­tul celor care MERITĂ, dra­gos­tea, celor care te APRECIAZĂ, lacră­mi­le, celor care iți sunt mereu ală­tu­ri și via­ța, celor care te iubesc!” 

Feri­ciți veți fi.…..!😇


Man­ga­lia News. (sur­sa: Pr. Cris­ti­an Dehe­lea­nu, iulie 2019). Foto: inter­net.


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply