CADET LA MARINĂ — DOI ANI PE BRICULMIRCEA”, CARTEA PROMOȚIEI 1976 ANMB. Episodul 3

1
266

CADET LA MARINĂ — DOI ANI PE BRICULMIRCEA”, CARTEA PROMOȚIEI 1976 ANMB. Epi­so­dul 3. (Epi­soa­de­le ante­ri­oa­re pot fi lec­tu­ra­te AICI).

Ne înfi­o­ra fru­mu­seţea bătrâ­nu­lui şi, în ace­la­şi timp, tână­ru­lui bric. Am  cobo­rât din maşi­nă cu ochii îndrep­ta­ţi doar către el, ne împie­di­cam de sacii per­so­nali, de cărţi, de mate­ri­a­le. Căl­cam pe cheu cu gân­dul la mii­le de mari­nari ce au tre­cut pe aici, de‑a lun­gul vre­mu­ri­lor.

Se făcu­se aproa­pe sea­ră. Soa­re­le alu­ne­ca încet sub ori­zont şi par­că ne îndem­na să urcăm, mai repe­de, la bor­dul navei. La un moment dat, pe sche­lă a apă­rut un ofi­ţer, cu o faţă seri­oa­să, ce impu­nea res­pect, doar privindu‑l. Apoi, s‑a pre­zen­tat:

— Tova­ră­şi elevi, sunt ofi­ţe­rul  secund al navei, căpi­ta­nul de ran­gul trei Ispas.”

A urmat instruc­ta­jul minim nece­sar urcă­rii la bor­dul navei, regu­li­le de com­por­ta­re obli­ga­to­rii, dar nouă, fura­ţi de ceea ce vedeam în jur, tot ce se spu­nea ne intra pe o ure­che şi ne ieşea pe cea­lal­tă. Apoi, a venit coman­da: „La bord, marş!”. Ne-am luat, fie­ca­re, baga­je­le în mână. Reţi­nu­sem, din cele pre­lu­cra­te, că la vapor devi­za prin­ci­pa­lă este „o mână pen­tru tine, o mână pen­tru navă” şi am păşit timizi pe sche­la proas­păt spă­la­tă şi lus­tru­i­tă.

Aşa a înce­put aven­tu­ra noas­tră la bor­dul bri­cu­lui ce avea să ne poar­te, timp de doi ani, pe Marea Nea­gră, în Egee şi Medi­te­ra­nă, peri­oa­dă petre­cu­tă pe valu­ri­le înspu­ma­te ale unei mări care nu înto­dea­u­na  era pri­e­te­noa­să,  dar care ne‑a răs­plătit cu fru­mu­seţi­le ei, ori de câte ori pără­seam por­tul.

Pri­me­le zile la bord

Era aproa­pe de înse­rat. Soa­re­le dis­pă­ru­se sub ori­zont, din­co­lo de port, după blo­curi, maca­ra­le şi după catar­ge­le nenu­mă­ra­te­lor nave acos­ta­te la dane.

Într‑o ordi­ne desă­vârşi­tă ne-am îndrep­tat către pun­tea-cen­tru, unde s‑a ordo­nat să ne oprim pen­tru alte instruc­ta­je, ce con­ti­nu­au să trea­că pe lân­gă noi, ca acce­le­ra­tul prin gară. Abia mai târ­ziu ne-am dat sea­ma de impor­tanţa lor.

Eram fas­ci­na­ţi de modul în care putea pluti o ase­me­nea con­stru­cţie din oţel şi lemn, de mulţi­mea mane­vre­lor, a insta­la­ţi­i­lor, a parâ­me­lor groa­se de câne­pă. Gân­du­ri­le ne zbu­rau într‑o altă lume, ace­ea a fil­me­lor cu pira­ţi şi cor­sari sau cu mari bătă­lii nava­le. Aceas­ta era o cora­bie ade­vă­ra­tă, cu oameni ade­vă­ra­ţi, iar eu şi cole­gii mei făceam, de acum, par­te din echi­pa­jul ei.

Cu ofi­ţe­rul secund în frun­te, unul câte unul, ne-am îndrep­tat spre cazar­ma cen­tru, care din acel moment avea să devi­nă dor­mi­tor, sală pen­tru ser­vi­tul mesei, sală de cla­să, de stu­diu şi de dis­tra­cţie, mai pe scurt, casa noas­tră. Am intrat pe o uşă masi­vă din metal, cu pra­gul foar­te îna­lt şi cu mâne­re de închi­de­re, pe care nu le mai văzu­sem în altă par­te. Urma un hol mai mic, pe care se afla un grup sani­tar şi un spă­lă­tor. În faţă, se des­chi­dea un hău, cu două rân­duri de trep­te meta­li­ce, stră­ju­i­te de balus­trăzi bine lus­tru­i­te. Insta­la­ţi­i­le şi dife­ri­te­le obiec­te, prin­se pe pun­te şi dea­su­pra ei, ne obli­gau să ţinem cape­te­le ple­ca­te, îngri­jo­ra­ţi să nu ne lovim de ceva.

La un moment dat, am ajuns cu toţii în mij­lo­cul cazăr­mii şi ară­tam ca o cea­tă zgri­bu­li­tă şi uimi­tă. Ne‑a tre­zit din tran­să vocea secun­du­lui care a ordo­nat scurt:

- Gru­pa 101 ocu­pă bor­dul tri­bord, iar gru­pa 102, bor­dul babord!”

Am rea­li­zat, repe­de, care era trea­ba cu bor­du­ri­le şi ne-am con­for­mat. În ambe­le încă­peri, pe pere­te­le des­pă­rţi­tor, erau niş­te dula­puri coche­te, care aveau să găz­du­ieas­că echi­pa­men­te­le noas­tre în cei doi ani.

Tot tim­pul prin­tre noi, ofi­ţe­rul de cart de pe navă ne dădea infor­ma­ţi­i­le nece­sa­re şi răs­pun­dea tutu­ror între­bă­ri­lor. Una era pe buze­le tutu­ror, dar nimeni nu vro­ia să o pună: Unde o să dor­mim?

Şi a venit şi răs­pun­sul la  aceas­tă dile­mă, atunci când s‑a dat ordi­nul de pre­gă­ti­re a hama­ce­lor. Cuvân­tul hamac, nor­mal că nu-mi era stră­in, dar până atunci nu mai văzu­sem un ast­fel de obiect. Mai întâi, am facut cunoş­ti­nă cu locul unde aces­tea erau depo­zi­ta­te, bas­tin­ga­jul. Aco­lo, ne aştep­tau, bine sti­vu­i­te şi strân­se, cele ce urmau să fie patu­ri­le visu­ri­lor mari­nă­reşti, ale fie­că­ru­ia din­tre noi.

Ni s‑a ordo­nat ca ocu­panţii bor­du­lui tri­bord să ia hama­ce­le inscri­pţio­na­te cu culoa­rea ver­de, iar cei din babord pe cele inscri­pţio­na­te cu roşu.

La urca­re, deja încur­ca­se­răm scă­ri­le, nu mai şti­am intră­ri­le aşa că am înce­put să ne stri­găm cole­gii răma­şi în cazar­mă pen­tru a ne orien­ta.

Într-un final, am reu­şit să ajun­gem, fie­ca­re cu patul lui în bra­ţe, la locul des­ti­nat. Numai că, de acum înce­pea gre­ul. Cum să facem ca ace­ea buca­tă de ten­dă să devi­nă pat pen­tru odih­nă? Înţe­le­se­sem că vom atâr­na, pre­cum lili­e­cii de tavan, dar cum să ajun­gem oare în ast­fel de pozi­ţii? Sal­va­rea a venit tot de la cel cu ban­de­ro­la pe braţ, care ne‑a ară­tat, demon­stra­tiv, cum se des­fa­ce şi cum se lea­gă un hamac la pozi­ţie.

A avut răb­da­re cu fie­ca­re din­tre noi, mai ales că nodu­ri­le pe care le făceam erau fira­ve, ine­ste­ti­ce, dar, mai ales, nesi­gu­re; cum ne urcam în ele, cum cădeam pe pun­te, ca niş­te saci. Alt model de nod, ace­la­şi rezul­tat. Hama­cul se desfă­cea, fie de la picioa­re, fie de la cap. Cum repe­ti­ţia este mama învă­ţă­tu­rii, cei de la bord ne-au lăsat să găsim sin­guri cea mai sigu­ră vari­an­tă. Ora stin­ge­rii se apro­pia, iar noi tot mai înno­dam la sau­le. Jumă­ta­te din­tre noi nu reu­şi­se­ră să le lege şi mai erau atâ­tea de făcut! Tre­bu­ia să ne aşe­zăm lucru­ri­le per­so­na­le în che­soa­ne, să ne facem igie­na de sea­ră…

Am mers la spă­lă­tor, unde totul era de un alb ima­cu­lat,  curat ca la far­ma­cie, dar, stu­poa­re: erau chiu­ve­te, dar niciun robi­net! Doar niş­te cla­peţi, al căror rost ni l‑a expli­cat ace­la­şi ofi­ţer de cart: „Băieţi! La vapor, apa  este cel mai preţi­os lucru, în spe­cial pe mare şi, de ace­ea, tre­bu­ie să o con­su­ma­ţi raţio­nal. Veţi avea apă, atâ­ta timp cât ridi­ca­ţi cla­pe­tul.”

Zis şi făcut, numai că îţi tre­bu­iau mai mul­te mâini ca să poţi mânui, simul­tan, cla­pe­tul şi săpu­nul. Inge­ni­o­zi­ta­tea mari­na­ru­lui ne‑a sal­vat şi am reu­şit, într-un fel sau altul, să ne facem igie­na nece­sa­ră.

Sur­pri­ze­le, însă, nu s‑au oprit aici. De bine, de rău, hama­ce­le erau insta­la­te, dar care să fie trea­ba cu urca­tul în ele? După câte­va expe­ri­men­te am reu­şit să ne cocoţăm, fie­ca­re în felul lui, care pe bur­tă, care pe spa­te. Săteam arcui­ţi, fără per­ne, dar cui îi mai tre­bu­ia aşa ceva? Obo­sea­la zilei prin care tre­cu­sem îşi spu­nea cuvân­tul. Eu am reu­şit să mă arunc în hamac, cu capul spre pro­va. În dreap­ta mea, nu aveam pe nimeni, dar, în stân­ga, se afla Ernö Vereş, venit toc­mai de la vână­to­rii de mun­te, din Sfân­tu Ghe­or­ghe, şi care se chi­nu­ia să o rupă pe româ­neş­te. Acum, vecin cu mine, înce­pu­se să sfo­ră­ie ca un urs, de vibrau toa­te tubu­la­tu­ri­le cazăr­mii. La pri­ma încer­ca­re de întoar­ce­re pe o par­te, a încă­le­cat hama­cul cu totul şi, „bufff”, a făcut cunoş­tinţă cu pun­tea.

- Măi, la dra­cu! Eu nu pot dormi în asta!”

Într-un tîr­ziu, lumi­ni­le s‑au stins. Ori­cum, ora stin­ge­rii fuse­se depă­şi­tă de mult. Oda­tă cu stin­ge­rea lămpi­lor, s‑au aprins  niş­te lumi­ni­ţe albas­tre, odih­ni­toa­re, care te pur­tau în lumea vise­lor. Erau lumi­ni­le de alar­mă. Obo­si­ţi, am ador­mit, curând, cu toţii. Din când în când, lini­ş­tea nopţii era între­rup­tă de câte o bufni­tu­ră, urma­tă de o tra­di­ţio­na­lă înju­ră­tu­ră şi chi­co­te înfun­da­te. Erau cei care, ase­me­nea lui Ernö, ate­ri­zau forţat pe pun­te, în urma unei întoar­ceri nere­u­şie în hamac. Au mai fost şi din ace­ia căro­ra li se dez­le­gau nodu­ri­le, căzând, fie în cap, fie în picioa­re. Ba, atunci când une­le noduri se încă­pă­ţâ­nau să rezis­te, se găsea câte un bine­vo­i­tor, care să dove­deas­că con­tra­ri­ul. Aşa că, deşi obo­si­ţi, ne-am amu­zat copi­os unii de alţii, mai toa­tă noap­tea. Când dul­cea­ţa som­nu­lui ne‑a toro­pit, s‑a auzit sone­ria de alar­mă şi anu­nţul răs­tit al şefu­lui de cart: „Deş­tep­ta­rea la mari­nari!”  De voie,  de nevo­ie ne-am  echi­pat sumar,  doar  cu pan­ta­lo­nii pe noi şi am ieşit la învi­o­ra­rea de dimi­nea­ţă.

De obi­cei, aceas­ta se făcea pe dană, la bus­tul gol sau doar în tri­co­ul de mari­nă, cu mâne­că scur­tă, atunci când tim­pul era bun sau cu mâne­că lun­gă, pe vre­me rece. Ea era urmă­ri­tă îndea­proa­pe de ofi­ţe­rul de gar­dă pe navă, care ne moni­to­ri­za toa­te acti­vi­tă­ţi­le, pen­tru a le rapor­ta, la sosi­re, coman­dan­tu­lui navei.

La înce­put, eram docili şi nu ieşeam din lite­ra şi spi­ri­tul ordi­nu­lui dat de cel care era de ser­vi­ciu. Mai târ­ziu, însă, după ce ne roda­sem bine, tre­bu­ri­le s‑au schim­bat. Învă­ţa­sem de la mili­ta­rii în ter­men ai navei şi bune, dar şi rele. Nu se putea spu­ne că aceş­tia erau chiar aşa de „zmei”, cum se cre­deau ei, dar aveau, în plus faţă de noi, un an de prac­ti­că într-ale mari­nă­ri­ei şi asta con­ta enorm. În pri­mul rând, am reu­şit să învă­ţăm foar­te mul­te des­pre navă. Exe­cu­tam ser­vi­ci­ul de curi­er de cart, pri­lej care ne per­mi­tea să ajun­gem prin toa­te com­par­ti­men­te­le, pen­tru a trans­mi­te sau pri­mi ordi­ne. Am învă­ţat, repe­de, sem­na­le­le ce se dădeau pe navă cu sifle­ea, sone­ria şi clo­po­tul. Am învă­ţat că, la vapor, tre­bu­ie să te com­porţi cu seri­o­zi­ta­te la ori­ce acti­vi­ta­te, în spe­cial pe tim­pul ieşi­ri­lor pe mare, şi să exe­cu­ţi ordi­ne­le aşa cum ţi-au fost date. Am rea­li­zat că, pe mare, nepre­vă­zu­tul şi pro­ble­me­le majo­re apar atunci când cine­va nu îşi face trea­ba, aşa cum îi cer atri­bu­ţiu­ni­le, sau când nu sunt res­pec­ta­te regu­li­le de la bord. Un sorb înfun­dat, un hub­lou lăsat des­chis pe tim­pul marşu­lui, un fier de căl­cat lăsat în pri­ză, niş­te obiec­te nea­ma­ra­te, o cen­tu­ră de sigu-ranţă nepu­să şi de aici,o sui­tă de eve­ni­men­te nefe­ri­ci­te ce pot urma. Toa­te, din cau­za unei apa­rent bana­le încăl­cări ale unor pre­ve­deri de regu­la­ment, pri­vind acti­vi­ta­tea la navă. Cu tim­pul, ne-am dat sea­ma că, la bord, chiar inci­den­te­le, aşa zis mino­re, nemo­n­i­to­ri­za­te şi neur­ma­te de măsuri cores­pun­ză­toa­re pen­tru reme­di­e­re, pot duce la catas­tro­phe majo­re.

Am vor­bit, înde­o­se­bi, de mili­ta­rii în ter­men de anul II pen­tru fap­tul  că pe cei de anul I nici nu‑i băgam în sea­mă. Erau la fel de novici ca şi noi. Ba, mai mult, par­te din­tre ei nu absol­vi­se­ră nici lice­ul,  iar noi aveam în spa­te trei sau pa-tru ani de liceu mili­tar. Chiar şi mulţi din cole­gii veni­ţi din via­ţa civi­lă aveau sta­gi­ul mili­tar satis­fă­cut, inte­gral sau par-ţial. Prin urma­re, aveam des­tu­lă mili­tă­rie în noi. De la „vete-rani” se puteau învă­ţa lucru­ri­le prac­ti­ce de la navă, iar  noi „am furat” mari­nă­rie de la ei. Infor­ma­ţi­i­lor trans­mi­se la a‑cest nivel nu aveau nimic didac­tic, erau repe­de asi­mi­la­te şi, par­că, mai inte­re­san­te. Ace­ea­şi meto­dă aveam să o apli­căm şi noi, la rân­dul nos­tru, cu cei care s‑au îmbar­cat ulte­ri­or pe bric, în cei doi ani de cadeţie.

Zaru­ri­le fuse­se­ră arun­ca­te. Eram ambar­ca­ţi cu acte în re-gulă şi ne mân­dream, nevo­ie mare, în spe­cial faţă de cole­gii noş­tri de anul II şi III, răma­şi în şcoa­lă.

Cur­su­ri­le din pro­gra­ma de învă­ţământ pen­tru anul I se desfă­şu­rau  la bor­dul navei, în  cele două  cazărmi,  care se trans­for­mau, pen­tru un timp, în săli de cla­să. Ele erau sepa­ra­te, în pla­nul lon­gi­tu­di­nal al navei, cu che­soa­ne (dula­puri), în care aveam, fie­ca­re, lucru­ri­le per­so­na­le. Cate­dra pro­fe­so­ri­lor era o masă pli­an­tă, care de obi­cei îşi avea locul, ală­tu­ri de cele­lal­te, pe tava­nul com­par­ti­men­tu­lui şi era pozi­ţio­na­tă cât mai depar­te de tre­ce­rea din­tre cele două cazărmi — un spa­ţiu de mări­mea unei uşi dub­le. Ast­fel, se asi­gu­ra o mini­mă pro­te­cţie „anti­bru­iaj” pen­tru lec­tori, atunci când cele două gru­pe ale noas­tre nu aveau ore în comun. Aşa cum noi aveam pro­gra­mul de învă­ţământ şi echi­pa­jul navei avea un pro­gram, înca­drat în cel al Divi­zio­nu­lui Nave Şcoa­lă, de pre­gă­ti­re mili­ta­ră şi poli­ti­că.

Atunci când nava avea pla­ni­fi­ca­tă o ieşi­re pe mare, pro­fe­so­rii noş­tri, în marea lor majo­ri­ta­te, ofi­ţeri de mari­nă, pre­dau ore­le pe tim­pul marşu­ri­lor sau la anco­ră. Iar noi, în afa­ră de cur­suri şi de ore­le de stu­diu, ne înca­dram în pro­gra­mul zil­nic al navei, de la deş­tep­ta­re până la stin­ge­re: ser­vi­cii de cart la sche­lă, obser­va­tori în tim­pul marşu­ri­lor, cură­ţe­nia zil­ni­că şi cea săp­tămâ­na­lă, gene­ra­lă, acti­vi­tă­ţi edu­ca­ti­ve sau învo­iri în oraş, în zile­le libe­re. Uite aşa, pe motiv că sun­tem în ser­vi­ciu ordo­nat, puteam să mai tra­gem chiu­lul la une­le mate­rii.

O altă acti­vi­ta­te la care par­ti­ci­pam – deloc plă­cu­tă, dar nece­sa­ră — era ace­ea de „gru­pă de ser­vi­cu la cură­ţat ali­men­te”. Pen­tru pre­gă­ti­rea hra­nei celor aproa­pe 100 de oameni de la bord tre­bu­iau cură­ţa­ţi car­to­fii, rădă­ci­noa­se­le, ale­se faso­lea şi ore­zul. Iar maşi­na de cură­ţat car­tofi ori era defec­tă, ori nu‑i cură­ţa com­plet, ori era ţinu­tă la păs­tra­re. Săp­tămâ­nal, des­căr­cam cami­oa­ne­le cu ali­men­te şi le depo­zi­tam în cam­bu­ză, pri­lej de a mai „sub­ti­li­za” câte o sti­clă de apă mine­ra­lă, câte un pachet de bis­cui­ţi, o pâi­ne cal­dă şi ce se mai putea lua din gră­ma­dă, fără a bate la ochi. Ofi­ţe­rul de gar­dă pe navă supra­ve­ghea acti­vi­ta­tea, atât cât putea şi el, dar noi aveam o stra­ta­ge­mă bine gân­di­tă. Cel ce trans­por­ta încăr­că­tu­ra de inte­res, după ce cobo­ra sche­la navei, pe pun­te, scu­tu­ra picioa­re­le ast­fel ca sem­na­lul să ajun­gă unde tre­bu­ie. Cei ce urmau să acţio­ne­ze ocu­pau pozi­ţii stra­te­gi­ce şi sub­ti­li­zau ful­ge­ră­tor, tot ce se nime­rea din mar­fa care tre­cea prin faţa uşi­lor. Era o „tâlhă­rie la dru­mul mare”, dar şi foa­mea noas­tră, de lupi tineri, era la fel de mare. Une­le din aces­te fap­te ale noas­tre erau des­co­pe­ri­te de către ofi­ţe­rul de gar­dă pe navă, care ne mus­tra cu cea mai mare seve­ri­ta­te. Dar,  la vre­mea ace­ea, aşa  con­si­de­ram  noi  că tre­bu­ia să ne com­por­tăm.

Per­ma­nent, găseam noi şi noi căi de a „ciu­guli” din raţia zil­ni­că, une­ori chiar cu com­pli­ci­ta­tea celor care  ges­tio­nau ali­men­te­le şi închi­deau ochii, în mod voit. Nu ne gân­deam că, de fapt, luam tot  de la noi, dar năra­vul româ­nesc nu ne dădea pace şi acţio­nam în con­se­cinţă. Eram încă în  cre­ş­te­re, depu­neam zil­nic efort fizic şi ni se părea nor­mal să ne „îmbu­nă­tă­ţim” nor­ma. S‑au mai întâm­plat, însă, şi „acci­den­te”, în urma căro­ra raţi­i­le noas­tre au avut de sufe­rit. Bună­oa­ră, la o apro­vi­zio­na­re cu ali­men­te tre­bu­ia să des­căr­căm o can­ti­ta­te apre­cia­bi­lă de cofra­je cu ouă, deo­a­re­ce nava urma să iasă pe mare. Pen­tru că gru­pa de ser­vi­ciu la ali­men­te, pe atunci for­ma­tă din mili­ta­rii în ter­men, nu făcea faţă am fost che­ma­ţi mai mulţi din­tre noi. Eram la stu­di­ul obli­ga­to­riu, de după ami­a­ză. Par­că îl văd şi‑l aud pe „Pati­ca Bem Bem”, aşa cum îl alin­tam noi pe cole­gul nos­tru, Sîr­bu Petri­şor — un gur­mand desa­vârşit, venit de la remorche­re­le de pe Dună­re, — cum se ofe­ră volun­tar. Cu toa­tă încre­de­rea s‑a înfipt într‑o sti­vă de cofra­je, ce‑i ajun­gea până dea­su­pra băr­biei, ast­fel încât nu mai vedea pe unde păşea. Toţi cei care ne ofe­ri­sem aju­to­rul nu am mai apu­cat să ieşim pe sche­lă. Pati­ca, zelo­sul, cel atât de nereb­dă­tor să fie de folos colec­ti­vu­lui era deja un mun­te de ouă, gata să cobo­a­re pe sca­ră. Numai că trep­te­le nu mai erau la locul lor firesc pen­tru cel care doar le intu­ia pre­zenţa şi nu le vedea în faţa ochi­lor. Aşa că ne-am tre­zit, toţi cei afla­ţi la pun­tea cen­tru, împroş­ca­ţi, de sus până jos, cu ouă­le lui Petri­şor. Ce a urmat nu se poa­te spu­ne în cuvin­te. Sea­ra, târ­ziu, după apel, când miş­ca­rea pe navă se redu­se­se simţi­tor, har­ni­cul Petri­şor încer­ca să ştear­gă urme­le dez­as­tru­lui, bâj­bâind prin toa­te unghe­re­le punţii, după coji, albu­şuri şi găl­be­nu­şuri.

Nu pot tre­ce pes­te capi­to­lul „Pati­ca” fără a amin­ti „Ope­ra­ţiu­nea Faso­lea”. Este un ade­văr de necon­tes­tat că faso­lea la cazan are un gust nemai­po­me­nit. Într-una din zile, la masa de prânz aveam şi noi în meniu acest fel doi, râv­nit de toa­tă lumea ce a îmbră­cat vreo­da­tă hai­na mili­ta­ră. Masa a fost ser­vi­tă, ova­lul cu bună­ta­te din abu­n­denţă s‑a con­su­mat rapid. Deo­da­tă, uşa meta­li­că, des­tul de grea şi cu zăvoa­re supra­di­men­sio­na­te, pen­tru a asi­gu­ra o închi­de­re etanşă, s‑a dat de pere­te şi din capul scă­ri­lor s‑a auzit: „Dacă mai dori­ţi faso­le”… Nici nu am rea­li­zat când Petri­şor, îna­r­mat cu ova­lul din alu­mi­niu, era deja sus, la uşa bucă­tă­ri­ei. Bine­înţe­les, nea Vic­tor, bucă­ta­rul, cunoscându‑l ca pe un cal breaz, l‑a răs­plătit din plin pen­tru efor­tul lui. De pe holul de la intra­rea în cazărmi până jos acce­sul se făcea pe două scări meta­li­ce para­le­le, una des­ti­na­tă cobo­rârii, iar cea­lal­tă urca­tu­lui. De atâ­ta uti­li­za­re, sca­ra era lus­tru­i­tă şi extrem de alu­ne­coa­să, dacă nu erai atent. Iar Pati­ca, pre­o­cu­pat doar de comoa­ra din oval şi nu a mai ţinut cont de peri­co­lul imi­nent, aşa că, după un pas-doi, picioa­re­le i‑au luat‑o îna­in­te, iar fun­dul şi spi­na­rea lui au făcut cunoş­tinţă cu tăria meta­lu­lui. Mira­co­lul însă s‑a pro­dus. Ova­lul cu încăr­că­tu­ra preţi­oa­să a fost ţinut, per­ma­nent, dea­su­pra capu­lui şi nici măcar o boa­bă de faso­le nu s‑a miş­cat de la locul ei. În schimb, ero­ul nos­tru a rămas înţe­pe­nit într‑o pozi­ţie stra­nie, pe spa­te, în tocul uşii de la intra­re. Uşor, uşor, mâi­ni­le i‑au cedat şi conţi­nu­tul ova­lu­lui a înce­put să se scur­gă pe el, din cap până la picioa­re. Adio supli­ment, adio îndes­tu­la­re, adio timp liber după ser­vi­rea mesei! Lem­nul de tec, din care era făcu­tă pun­tea, sco­tea în evi­denţă fie­ca­re pată de gră­si­me şi era nece­sa­ră inter­venţia rapi­dă pen­tru înlă­tu­ra­re ei, iar Petri­şor ne‑a ofe­rit un „supli­ment” de bri­cu­it.

Pete­le de gră­si­me de pe pun­te repre­zen­tau, pen­tru toţi mem­bri echi­pa­ju­lui, cel mai mare duş­man. La înce­put nu prea am acor­dat impor­tanţă aces­tui fapt, până când nu am vazut ce au păţit niş­te meca­nici nea­tenţi, care au ieşit de la com­par­ti­men­tul motoa­re­lor şi au pătat pun­tea. Coman­dan­tul navei atât i‑a muş­tru­lu­it, de par­că ar fi omorât pe cine­va. Aşa că am tras, fie­ca­re din­tre noi, con­clu­zii des­pre ce înseam­nă păs­tra­rea cură­ţe­ni­ei pe navă, mai ales pe o navă de tip veli­er, cum era „Mir­cea”. Pun­tea, după ce era spă­la­tă şi bri­cu­i­tă cu nisip, ştear­să bine cu raş­che­te­le, căpă­ta o culoa­re de lămâie coap­tă, ce con­tras­ta izbi­tor cu chi­tul negru din­tre file­le ei. Era o mun­că dis­pe­ra­tă pen­tru înde­păr­ta­rea ori­că­rei urme de altă nuanţă şi, mai ales, a pete­lor de gră­si­me de ori­ce fel.

În clep­si­dra tim­pu­lui nisi­pul s‑a scurs nepă­să­tor şi ire­ver­si­bil. Înce­peam să deve­nim utili în toa­te acti­vi­tă­ţi­le ce se deru­lau la bord. Deve­ni­sem o mână în plus pen­tru navă şi echi­pa­jul ei, atât la cheu, dar şi pe mare. Cali­tă­ţi­le dobân­di­te pe par­cur­sul ambar­că­rii la bric s‑au dove­dit deo­se­bit de impor­tan­te mai tîr­ziu.

Aşa a înce­put for­ma­rea noas­tră ca ofi­ţeri de mari­nă pro­fe­si­o­ni­şti, res­pon­sa­bili, dărui­ţi unui scop nobil.

Via­ţa la bord

05.30 – DEŞTEPTAREA

…un moment cam neplă­cut pen­tru noi, mai ales când som­nul dul­ce al dimi­neţii ne găsea cui­bă­ri­ţi în patu­ri­le noas-tre aerie­ne (hama­ce), amorţi­ţi de pozi­ţi­i­le inco­mo­de ofe­ri­te de aces­tea;

05.30–05.40 — ECHIPAREA SUMARĂ

05.40–06.00 — ÎNVIORAREA DE DIMINEAŢĂ

…ingra­tă acti­vi­ta­te, dar foar­te uti­lă, în fond. Se exe­cu­ta indi­fe­rent de vre­me, fie vară, fie iar­nă, în afa­ra bor­du­lui, pe cheu. Când am sosit la bric toa­tă atenţia ofi­ţe­ru­lui de gar­dă pe navă era îndrep­ta­tă asu­pra noas­tră, de par­că eram ciu­ma­ţi. După ce ne-am mai „înve­chit”, ne con­sti­tu­iam într-un pluton de aler­gă­tori şi ne pier­deam urma prin­tre mate­ri­a­le­le depo­zi­ta­te pe cheu. Unii îşi fumau pri­ma ţiga­ră din acea zi, alţii îşi con­ti­nu­au som­nul între­rupt, dar mai erau şi cei conş­ti­in­cioşi, care tre­ceau la for­ti­fi­ca­rea orga­nis­mu­lui, dând vâr­tos din mâini şi din picioa­re. Când se apro­pia ora de reve­ni­re la navă, în cea mai dis­ci­pli­na­tă for­ma­ţie, apă­ream şi noi în raza vizu­a­lă a orga­nu­lui de ser­vi­ciu şi, într‑o ordi­ne desă­vârşi­tă, urcam la bord. Toa­tă lumea era mulţu­mi­tă. Văzân­du-ne cât de „core­cţi” eram, ofi­ţe­rii de cart au renu­nţat la moni­to­ri­za­rea exce­si­vă, mai ales că, şi noi, înce­pu­sem să „rugi­nim”, să ne con­fun­dăm cu nava.

06.00–07.00-IGIENA ŞI MASA DE DIMINEAŢĂ

Pri­mul lucru pe care îl făceam, când intram în cazărmi, era să strân­gem hama­ce­le şi să le arun­căm înspre bas­tin­gaj, aco­lo unde se afla echi­pa de ser­vi­ciu. Aceas­ta tre­bu­ia să le depo­zi­te­ze într‑o ordi­ne desă­vârşi­tă, fie în babord, fie în tri­bord, după cum erau inscri­pţio­na­te. Dacă nu erau sti­vu­i­te corect, jumă­ta­te din­tre ele rămâ­neau pe dina­fa­ră şi mun­ca tre­bu­ia relu­a­tă de la capăt: scoa­se toa­te pe hol şi rea­şe­za­te după regu­la mari­nă­reas­că. Nu vă puteţi închi­pui cât praf, ames­te­cat cu transpi­ra­ţie, putea să fie şi cât chin pen­tru cei care erau de ser­vi­ciu, timp de o săp­tămâ­nă, la hama­ce!

În acest timp noi, cei de sus, ne făceam toa­le­ta, ne echi­pam şi aştep­tam urmă­toa­re­le sem­na­le date de sone­ria navei. Aceas­ta, de dimen­siu­ni­le unei cra­ti­ţe de 5 kilo­gra­me, era pos­ta­tă pe catar­gul mare, care tra­ver­sa cazar­ma noas­tră în dru­mul său către chi­lă. Sune­tul sone­ri­ei ne ţinea în pri­ză. Urmă­to­rul sem­nal, foar­te aştep­tat era „vese­la­rii pre­gă­tesc masa”. Cei de rând la aceas­tă cor­voa­dă  se echi­pau cu blu­ze albe, se îna­r­mau cu canţa­ro­le (ova­le, căni etc.) şi se înfi­inţau în uşa bucă­tă­ri­ei, pen­tru a pri­mi buca­te­le dimi­neţii. Mese­le şi băn­ci­le erau cobo­râ­te de la pozi­ţi­i­le lor, ansam­bla­te şi aco­pe­ri­te cu feţe de masă de toţi cei­la­lţi, mai puţin vese­la­rii, care aveau gri­jă de mân­ca­re, de pune­rea ei în far­fu­rii şi a cea­i­u­lui în căni. Apoi, se aşter­nea o lini­ş­te desă­vârşi­tă, în ambe­le cazărmi. Doar mane­vra­rea tacâ­mu­ri­lor se făcea auzi­tă. Mân­ca­rea era bună, iar pofta pe măsu­ră. Cine nu se sătu­ra, avea voie să cea­ră supli­ment. Cei care nici de astă dată nu-şi poto­leau foa­mea, o mai reglau şi din pâi­ne, dacă mai rămâ­nea.

07.00–07.45 — CURĂŢENIA SECTOARELOR        

Cazărmi, cabi­ne, punţi, bărci de sal­va­re, dife­ri­te com­par­ti­men­te, toa­tă nava deve­nea un fur­ni­car pen­tru că fie­ca­re avea un rol de cură­ţe­nie. Fie­ca­re răs­pun­dea de sec­to­rul încre­dinţat şi era obli­gat ca, în tim­pul acor­dat, să‑l întreţi­nă în cele mai bune con­di­ţii. Cei mai feri­ci­ţi din­tre noi aveau pos­tu­ri­le de cură­ţe­nie în cabi­ne, com­par­ti­men­te şi cazărmi, unde, atunci când dădea fri­gul sau ploa­ia nu sufe­reau de niciun fel. Chiar şi vara era bine la adă­post! Năpăs­tui­ţii erau cei de pe punţi şi din băr­ci­le de sal­va­re, pen­tru că, atât vara, cât şi iar­na nu aveau momen­te de răgaz. Punţi­le tre­bu­iau spă­la­te şi raş­che­ta­te, parâ­me­le aşe­za­te pe cavi­li­e­re, ală­mu­ri­le fur­bi­şa­te cu o pas­tă, care îţi intra în pie­le şi sub unghii, iar când era ger îngheţa pur şi sim­plu, oda­tă cu mâna, cre­ând mari bătăi de cap. Dar neca­zu­ri­le  erau uita­te atunci când se intra în cazărmi, la căl­du­ră.

07.45–08.00 – Depo­zi­ta­rea mate­ri­a­le­lor de cură­ţe­nie în locu­ri­le spe­cial ame­na­ja­te şi pre­gă­ti­rea pen­tru adu­na­rea la pun­tea cen­tru.

Înce­pea inspe­cţia de dimi­nea­ţă şi pre­gă­ti­rea pen­tru ridi­ca­rea pavi­li­o­nu­lui şi a gea­cu­lui navei. Coman­danţii noş­tri şi con­du­ce­rea navei urmă­reau, îndea­proa­pe, modul în care ară­tăm noi şi ţinu­ta noas­tră. Mul­te pro­ble­me se rezol­vau pe loc sau se pri­meau ter­me­ne de exe­cu­ta­re şi reme­di­e­re. Nimic nu era tre­cut cu vede­rea, nimic nu era ier­tat, amâ­nat, neob­ser­vat sau exe­cu­tat de mân­tu­ia­lă.

Cu cinci minu­te îna­in­te de ora 08.00 gar­da pen­tru ridi­ca-rea pavi­li­o­nu­lui, con­sti­tu­i­tă din­tre noi sau din­tre mili­ta­rii în ter­men, se pre­zen­ta pe dune­tă, aco­lo unde urma să fie ar-borat. Acti­vi­ta­tea era con­du­să de către ofi­ţe­rul de gar­dă pe navă. Cu trei minu­te îna­in­te, ofi­ţe­rul secund tri­mi­tea curi­e­rul de cart la coman­dan­tul navei, pen­tru a anu­nţa tim­pul rămas până la ridi­ca­rea pavi­li­o­nu­lui şi gea­cu­lui. Coman­dan­tul ve-nea pe pun­te, tre­cea în revis­tă echi­pa­jul, trans­mi­tea ordi­ne şi îşi ocu­pa locul în for­ma­ţie. Fix la ora 08.00, sta­ţia de ra-dioam­pli­fi­ca­re into­na Imnul Naţio­nal al Româ­ni­ei. Ofi­ţe­rul de gar­dă ordo­na: „Gar­dă dre­pţi! La pavi­li­on şi geac pre­zen­ta­ţi arm’! Pavi­li­o­nul şi gea­cul sus!” Con­co­mi­tent, curi­e­rul de cart bătea patru sem­na­le dub­le de clo­pot, iar şeful de cart dădea sem­na­lul spe­ci­fic cu sifle­ea. La bas­to­nul pupa al navei se ri-dica pavi­li­o­nul şi în pro­va gea­cul navei. Acest cere­mo­n­i­al sfânt, comun tutu­ror nave­lor lumii, se desfă­şu­ra în fie­ca­re zi, în sta­ţio­na­re sau în marş, iar­na sau vara, în ţară sau în afa­ra ei. După înche­ie­rea lui, coman­dan­tul dădea ordi­ne­le şi dis­po­zi­ţi­i­le nece­sa­re şi între­gul echi­paj tre­cea la pro­gram: schim­bul unu îşi lua în pri­mi­re pos­tu­ri­le de ser­vi­ciu; mili­ta­rii în ter­men la acti­vi­ta­tea zil­ni­că de pre­gă­ti­re; noi, ele­vii, în cazărmi, la cur­suri. Ore­le se desfă­şu­rau sepa­rat, pe cele do-uă gru­pe sau în comun, atunci când era vor­ba de pre­dări la ace­ea­şi mate­rie de stu­diu.

10.50–11.10: GUSTAREA

Cole­gii vese­lari intrau din nou în fun­cţiu­ne şi ne ser­veau ceea ce pre­ve­dea meni­ul zilei: un „mizi­lic” care ne mai po-tolea foa­mea ce dădea târ­coa­le.

11.10–13.10: CURSURI

În afa­ră de şti­inţe­le poli­ti­ce, care erau iden­ti­ce în toa­te insti­tu­ţi­i­le de învă­ţământ, mese­ria noas­tră pre­su­pu­nea mul-te mate­rii de spe­cia­li­ta­te: mate­ma­ti­ci­le supe­ri­oa­re, ce au dat bătăi de cap  mul­to­ra din­tre noi, elec­tro­teh­ni­ca gene­ra­lă, navi­ga­ţia şi mari­nă­ria. Toa­te ne „hră­neau”, din plin, cu noţiuni des­pre nave, des­pre teh­ni­ca şi apa­ra­tu­ra de la bord şi modul lor de fun­cţio­na­re. Mate­ri­i­le de spe­cia­li­ta­te pură erau gus­ta­te şi atră­geau, dato­ri­tă legă­tu­rii con­cre­te cu acti­vi­tă­ţi­le spe­ci­fi­ce nave­lor de lup­tă. Nu exis­ta niciun impe­di­ment în a par­ti­ci­pa la cur­suri şi în a ne însu­şi cât mai mul­te noţiuni.

Nu ace­la­şi lucru se putea spu­ne des­pre mate­ma­ti­ci­le superi­oa­re, căro­ra nu le-am înţe­les, de la înce­put, impor­tanţa în deve­ni­rea noas­tră ca mari­nari iscu­si­ţi. Am avut noro­cul ca pri­mul lec­tor, la acest obiect, să fie coman­do­rul Euge­niu Bălă­bă­ne­scu, un om extra­or­di­nar, cu o pre­gă­ti­re pro­fe­sio­na­lă desă­vârşi­tă, dobân­di­tă în lup­te­le din Marea Nea­gră, din cel de-Al Doi­lea Răz­boi Mondi­al. Ştia să trans­mi­tă coe­rent şi hotă­rât ceea ce cunoş­tea, să ascul­te şi să ne îndru­me. El ne‑a facut să înţe­le­gem, la jus­ta valoa­re, impor­tanţa mate­ma­ti­cii pen­tru carie­ra de ofi­ţer de mari­nă, insis­tând, fără să exa­ge­re­ze, pe ace­le dire­cţii care să ne folo­seas­că mai târ­ziu şi care aveau legă­tu­ră cu cele­lal­te mate­rii „spe­ci­a­le”, cum erau: Navi­ga­ţia astro­no­mi­că, Con­stru­cţia navei şi Tri­go­no­metria sfe­ri­că, Meca­ni­ca teo­re­ti­că, Cine­ma­ti­ca nava­lă.

Intro­du­ce­rea în tai­ne­le navi­ga­ţi­ei am facut‑o cu experi-men­ta­tul căpi­tan loco­te­nent Dan Stă­i­cu­les­cu, ofi­ţe­rul cu navi­ga­ţia de la Nava Şcoa­lă „Mir­cea”, unde eram îmbar­ca­ţi. Linii, punc­te, rele­v­men­te simul­ta­ne, suc­ce­si­ve, repe­re de navi­ga­ţie la coas­tă, faruri, lumini, gea­man­duri, toa­te înce­peau să prin­dă con­tur în min­tea noas­tră. Şi, ceea ce era cel mai impor­tant pen­tru noi, îmbar­ca­ţi fiind, la ori­ce ieşi­re pe mare a bri­cu­lui, puteam să punem în prac­ti­că cunoş­tinţe­le acu­mu­la­te pe tim­pul ore­lor de curs, la cheu.

Arta mari­nă­ri­ei am înce­put să o deslu­şim de la căpi­ta­nul de ran­gul 2 Iuli­an Cro­icu, căru­ia, atât cole­gii mai mari, cât şi noi, îi spu­neam „tata Cro­icu”, pen­tru bună­ta­tea lui şi gri­ja cu care ne încon­ju­ra şi ne sfă­tu­ia ca, în scurt timp, să ne însu­şim cât mai mul­te noţiuni. Aşa am reu­şit, cu toţii, să ne for­măm o bază soli­dă de cunoş­tinţe de mari­nă­rie, ce ne‑a fost de un real folos în carie­ră.

13.10–16.00: RAPORTUL. MASA DE PRÂNZ. ODIHNĂ.

La rapor­tul zil­nic ni se pre­zen­tau dife­ri­te ordi­ne şi infor­ma­ţii şi aveam par­te de nelip­si­ta doja­nă, pen­tru cei care luau note sub 6. Erau anu­nţa­ţi că sâm­ba­tă şi dumi­ni­că să-şi ia adio de la învo­irea în oraş.

Pe tim­pul repa­u­su­lui de la prânz ne cău­tam fie­ca­re câte un colţi­şor, cât mai retras şi lini­ş­tit, pen­tru a tra­ge un pui de somn. Ast­fel că, cine venea, ne găsea în cele mai ciu­da­te pozi­ţii şi locuri de pe navă. Chiar şi pun­tea repre­zen­ta un pat des­tul de curat, cei drept, cam tare, dar la vâr­sta noas­tră nu con­ta. Pe vre­me bună, ea era prin­ci­pa­lul loc de refu­giu la aer curat, cu pes­că­ru­şii gălă­gi­oşi plu­tind dea­su­pra catar­ge­lor şi cu sune­tul pre­lung al sire­ne­lor nave­lor ce exe­cu­tau mane­vre prin port.

Tot în acest timp, mai citeam o car­te sau câte o epis­to­lă de la cei dragi. Când ne adu­nam mai multi, faceam şi câte o miu­ţă, cu min­gea de fotbal, pe dana de acos­ta­re.

16.00–19.00 STUDIU OBLIGATORIU

În  fun­cţie de mate­ri­i­le  pe  care le aveam  în  pro­gram pen­tru a doua zi, învă­ţam, ne faceam teme­le sau lucram la vre­un mate­ri­al pen­tru semi­na­rii şi dez­ba­teri. Fie­ca­re se pre­gă­tea cum ştia mai bine sau îşi facea de lucru, fără să‑i deran­je­ze pe cei­la­lţi. O par­te din­tre noi îşi con­ti­nu­au, nes­tin­ghe­ri­ţi, som­nul, înce­put după ami­a­za. Într-un cuvânt, lini­ş­tea era depli­nă. Ea era tul­bu­ra­tă, din când în când, de către ofi­ţe­rul de gar­dă, care cobo­ra în cazărmi pen­tru a se con­vin­ge cât de conş­ti­in­cioşi sun­tem. Con­clu­zia era că, dacă pe mese se vedeau cărţi şi caie­te, stu­di­ul se desfă­şu­ra în mod nor­mal şi toa­te erau bune şi fru­moa­se.

19.00–19.30: VIZIONAREA TELEJURNALULUI DE SEARĂ

…acti­vi­ta­te obli­ga­to­rie în toa­te uni­tă­ţi­le din din arma­tă.

19.30–21.30 : MASA ŞI PROGRAMUL DE SEARĂ

Din nou vese­la­rii îşi luau canţa­ro­le­le iar noi ne aşe­zam la ulti­ma masă a zilei. Apoi, tre­ceam la exe­cu­ta­rea cură­ţe­ni­ei şi aveam ceva timp liber, pen­tru sies­tă. Mese­le şi băn­ci­le erau fixa­te la pozi­ţie, iar cazăr­mi­le deve­neau com­plet goa­le, pre-găti­te să se trans­for­me în dor­mi­toa­re. Echi­pa „hama­ci­ş­ti­lor” ne adu­cea la nas „patu­ri­le” şi înce­peam, fie­ca­re, să le punem la pozi­ţie. Ne făceam igie­na şi aştep­tam nelip­si­tul apel de sea­ră ca să ne putem scoa­te hai­ne­le şi să tre­cem la pija-male.

21.30: STINGEREA

…lumi­ni­le nor­ma­le se inchi­deau ime­di­at ce se dădea coman­da şi se aprin­deau lumi­ni­le albas­tre, de noap­te. Erau şi colegi care mai zăbo­veau în faţa tele­vi­zo­ru­lui, la câte o emi­siu­ne şi o faceau nes­tin­ghe­ri­ţi, deo­a­re­ce sis­te­mul de aver­ti­za­re era bine pus la punct. Sus, pe pun­te, cel care era de ser­vi­ciu bătea dis­cret în pun­te cu picio­rul, iar ofi­ţe­rul de gar­dă mereu ne găsea cuminţi în hama­ce.

Vizio­na­rea tele­vi­zo­ru­lui era per­mi­să doar sâm­bă­ta, după ami­a­ză şi dumi­ni­ca, în ore­le sta­bi­li­te prin pro­gra­mul navei. Pen­tru oco­li­rea aces­tei con­strân­geri, am inven­tat „sfoa­ra TV”, adi­că o buca­tă de sau­lă, lega­tă, la un capăt, de şte­che­rul cablu­lui de ali­men­ta­re al tele­vi­zo­ru­lui, iar celă­lat, pe pun­te, la îndemâ­na cole­gu­lui de ser­vi­ciu. Când con­tro­lul deve­nea imi­nent, vigi­len­tul de la sche­lă tră­gea de sfoa­ră, iar noi, şti­ind des­pre ce e vor­ba, dis­pă­ream în hama­ce. Dar, după cum ulcio­rul nu mer­ge de două ori la apă, s‑a pro­dus, la un moment dat, şi impre­vi­zi­bi­lul; cel care era „res­pon­sa­bil” cu tra­sul sfo­rii, din moti­ve neş­ti­u­te, a uitat să dea sem­na­lul şi teles­pec­ta­to­rii clan­des­tini au fost prinşi asu­pra fap­tu­lui. San­cţio­na­ţi, obser­va­ţi şi tot ceea ce poa­te să decur­gă din asta — şter­ge­rea de pe lis­ta de învo­ire.

Oda­tă des­co­pe­rit, sis­te­mul a tre­bu­it să fie eli­mi­nat, dar asta nu ne‑a împie­di­cat să inven­tăm un altul, mai sim­plu, dar cât de cât folo­si­tor: bătu­tul uşor în bor­daj. În ulti­mă in-stanţă, prin­tr-un com­pro­mis tacit, s‑a ajuns până aco­lo, în-cât ofi­ţe­rul de gar­dă nu ne mai con­tro­la, având pro­mi­siu­nea noas­tră că nu  facem abuz în vizio­na­re. Ori­cum, pe vre­mea ace­ea, pro­gra­me­le TV se tot scur­tau şi, în ace­la­şi timp, par-că som­nul era mai plă­cut, decât pri­vi­tul la tele­vi­zor.

În câte­va cuvin­te, am amin­tit cum se desfă­şu­ra o zi de şcoa­lă la bor­dul lui „Mir­cea”. Cele rela­ta­te mai sus repre­zin­tă, însă, doar esenţa acti­vi­tă­ţi­lor, deo­a­re­ce mul­ti­tu­di­nea eve­ni­men­te­lor pro­du­se, cu vârf şi înde­sat, în cele 24 de ore este greu de cuprins. De exem­plu, sâm­ba­ta era în pro­gram cură­ţe­nia gene­ra­lă a navei, la care par­ti­ci­pa toa­tă lumea, unii cu câr­ca, alţii cu sfa­tu­ri­le şi ordi­ne­le. Când tem­pe­ra­tu­ri­le erau nega­ti­ve, era exclus spă­la­tul punţi­lor, dar, în rest, aceas­tă acti­vi­ta­te era un ritu­al cu totul apar­te, păs­trat cu sfinţe­nie, prin tra­di­ţia mari­nă­reas­că, pe „Mir­cea”.

Bri­cu­i­tul punţi­lor se facea ast­fel: echi­pa­jul era împă­rţit în trei echi­pe, una pen­tru pun­tea prova+teuga, a doua echi­pă pen­tru pun­tea cen­tru şi a tre­ia pen­tru pun­tea pupa+duneta. Nu erau uita­te nici punţi­le cazăr­mi­lor.

Apoi, fie­ca­re echi­pă se apro­vi­zio­na cu mate­ri­a­le­le nece­sa­re: bucă­ţi de ten­dă pen­tru fie­ca­re mari­nar, perii de capron, cu coa­dă de înă­lţi­mea medie a unui om, raş­che­te (bu-căţi de lemn cu coa­dă, ce aveau ata­şa­te lame de cau­ciuc, pen­tru înde­păr­ta­rea apei), nisip de râu din belşug, adus cu ghi­or­de­le­le şi furt­u­nuri la fie­ca­re pun­te, pen­tru spă­la­re şi clăti­re cu apă de mare.

Ne aşe­zam, ali­ni­a­ţi unul lân­gă altul, cu genun­chii pe pun­te. Udam ten­zi­le şi apoi arun­cam nisi­pul din ghi­or­de­le, în mod, cât de cât, uni­form. Şi tre­ceam la fre­cat, în sus şi în jos, până când porţiu­nea res­pec­ti­vă deve­nea gal­be­nă, pre­cum lămâia.

Urma clăti­tul cu apă din abu­n­denţă, pen­tru înde­păr­ta­rea nisi­pu­lui, spă­la­tul cu peri­i­le de capron şi usca­rea, prin înde­păr­ta­rea apei cu aju­to­rul raş­che­te­lor. În urma noas­tră rămâ­nea culoa­rea sudo­rii depu­se, încu­nu­na­rea unei munci făcu­te cu res­pon­sa­bi­li­ta­te şi dăru­i­re.

Bri­cul „Mir­cea”, fiind o navă repre­zen­ta­ti­vă a Mari­nei Mili­ta­re, se afla, per­ma­nent, într-un cir­cu­it pro­to­co­lar şi, din aceas­tă cau­ză, echi­pa­jul era soli­ci­tat per­ma­nent: gărzi de onoa­re, întâm­pi­nări, vizi­te ale unor dele­ga­ţii din ţară sau stră­i­ne. În afa­ră de fap­tul că nava tre­bu­ia să fie, per­ma­nent, într‑o per­fec­tă sta­re de cură­ţe­nie, o acti­vi­ta­te, la fel de impor­tan­tă, era modul cum se pre­zen­ta echi­pa­jul, ţinu­ta aces­tu­ia, înde­o­se­bi, iar noi am intrat în acest caru­sel şi, de mul­te ori, se renu­nţa la cur­su­ri­le pre­vă­zu­te în pro­gram, la momen­te­le de rela­xa­re şi odih­nă, la învo­iri­le în oraş. Cerinţe­le erau mari din par­tea con­du­ce­rii navei şi a Insti­tu­tu­lui de Mari­nă dar, întot­dea­u­na, am răs­puns cu res­pon­sa­bi­li­ta­te şi mân­drie, ori de câte ori ni s‑a cerut.

Nava era cunos­cu­tă şi soli­ci­ta­tă şi pen­tru desfă­şu­ra­rea unor acti­vi­tă­ţi ale şco­li­lor şi gră­di­ni­ţe­lor din ora­şul Con­stanţa, iar noi eram conş­ti­enţi că pro­mo­va­rea valo­ri­lor mari­nă­reşti se rea­li­zea­ză şi prin ast­fel de eve­ni­men­te şi le tra­tam ca ata­re.

Con­ti­nu­ând cu seria de acti­vi­tă­ţi spe­ci­fi­ce, desfă­şu­ra­te la bor­dul lui „Mir­cea”, tre­bu­ie să amin­tim de strân­ge­rea, spă­la­rea şi depo­zi­ta­rea vele­lor, parâ­me­lor şi a altor mate­ri­a­le, îna­in­te de veni­rea ano­tim­pu­lui rece. Toa­te aces­te ope­ra­ţiuni nece­si­tau timp, răb­da­re şi mul­tă res­pon­sa­bi­li­ta­te. Pri­mă­va­ra, ope­ra­ţiu­nea se deru­la în sens invers, sco­team vele­le şi parâ­me­le şi le montam la pozi­ţie. Nici bor­da­jul nu era uitat. Sis­te­ma­tic, exe­cu­tam cură­ţi­rea şi pitu­ra­rea aces­tu­ia, cu albul scli­pi­tor, atât de cunos­cut de toţi care iubesc Nava Şcoa­lă, sim­bol al Mari­nei Româ­ne. 

-VA URMA-

(Epi­soa­de­le ante­ri­oa­re pot fi lec­tu­ra­te AICI).


Man­ga­lia News, Luni, 09.09.2019.


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

1 COMENTARIU

  1. Mereu, intot­dea­u­na si etern, pe bric, pun­ti­le nu se spa­lau,… se bri­cu­iau! Dau con­sul­ta­tii! Romi­ca Dani­la, in taba­ra de vara, la… Man­ga­lia!

LĂSAȚI UN MESAJ

Va rugam sa adaugati un mesaj
Va rugam sa introduceti numele