APELUL UNEI ASISTENTE SMURD: ‘DRAGI PĂRINŢI, VĂ ROG, VĂ IMPLOR, CITIŢI ASTA!’

0
502

O asis­ten­tă SMURD a lan­sat un apel pen­tru părinţii care îşi trans­por­tă copi­ii în maşini, fără să îi asi­gu­re în sca­u­ne cu cen­tu­ri­le de sigu­ranţă.

Pen­tru a‑i face să conş­ti­en­ti­ze­ze peri­co­lul la care îşi expun copi­ii, asis­ten­ta a poves­tit momen­tul în care Anas­ta­sia, o feti­ţă de trei ani, a murit într-un cum­plit acci­dent.

Mă numesc Ana și simt exact ce am des­cris mai sus, doar că la cela­lalt capăt al vie­ții copi­i­lor dum­ne­a­voas­tră și într-un mod pen­tru care acum fac tera­pie… Sunt asis­tent medi­cal la SMURD din 2009. De‑a lun­gul ani­lor am văzut mul­te, am sim­țit mul­te, am învă­tat mul­te. Sunt lucruri cu care m‑am obiș­nu­it, lucruri care au deve­nit o ruti­nă pe care o res­pect rigu­ros, dar mai sunt și ima­gini cu care nu am să pot face pace vreo­da­tă.

Era o zi rece de toam­nă, iar eu mă gân­deam că poa­te pen­tru că e dumi­ni­că, gar­da mea va fi liniș­ti­tă… De câte ori nu cal­cu­lăm super­fi­ci­al șanse­le de dina­in­te și ne gân­dim: “N‑are ce să se întâm­ple rău”? Ei, bine, ace­lași gând pro­ba­bil că l‑au avut si părin­ții Ei, cea des­pre care știu atât de puți­ne, dar cu toa­te astea nu o voi uita nici­o­da­tă!

Nu sunt cel mai bun pri­e­ten al vre­mii reci, așa că mă îmbrac bine și merg să îmi veri­fic ambu­lan­ța. Ter­min de veri­fi­cat și por­nesc spre came­ra de gar­dă cu gân­dul la un ceai fier­bin­te. Liniș­tea zilei mele (aproa­pe) per­fec­te de dumi­ni­că e bră­z­da­tă de sune­tul asurzi­tor al alar­mei. Avem soli­ci­ta­re. Urcăm în ambu­lan­ța din care cobo­râ­sem cu câte­va secun­de în urmă. Întreb medi­cul: “Ce avem?” “Acci­dent ruti­er!”.

Se întu­ne­ca­se deja, dar tra­fi­cul era aglo­me­rat. Pe drum, ni se trans­mi­te din dis­pe­ce­rat ca sunt 2 mașini impli­ca­te si 5 vic­ti­me, din­tre care 2 copii. Ni se mai spu­ne că noi ne vom ocu­pa de pacien­tul cel mai grav și că pen­tru cei­lalți s‑au tri­mis ambu­lan­țe din loca­li­ta­tea cea mai apro­pi­a­tă. Ajun­gem la locul acci­den­tu­lui și cobo­râm din ambu­lan­ță. Mași­na de des­car­ce­ra­rea era deja aco­lo. Pri­mul semn că acci­den­tul a fost extrem de grav e locul de impact al mași­ni­lor. Fiind afec­ta­te păr­ti­le din față, rea­li­zăm că impac­tul a fost fron­tal.

Luam moni­to­rul, guler cer­vi­cal și tar­gă meta­li­că si mer­gem spre câmp, locul unde au fost pro­iec­ta­te mași­ni­le în urma impac­tu­lui. Zăresc pe ban­che­ta din spa­te a unu­ia din­tre auto­mo­bi­le două sca­u­ne de copil și mă indrept către ele gân­din­du-mă naiv (pen­tru a doua oară în sea­ra ace­ea) că poa­te copi­ii sunt bine (chiar daca sca­u­ne­le sunt fixa­te cu fața la sen­sul de mers) și tre­bu­ie să ne ocu­păm de un adult.

Apro­pi­in­du-mă, observ că sca­u­ne­le sunt fără copii în ele și întreb pom­pie­rii unde sunt copi­ii. Îmi răs­pund repe­de cei care au sunat că o feti­ță a iesit sin­gu­ra din mași­nă. Pom­pie­rii îmi spun că a preluat‑o deja un echi­paj medi­cal, numai că e cam con­fu­ză și i‑a fost greu sa o con­vingă să accep­te gule­rul și tar­ga meta­li­că. Bun, zic, ăsta e un copil, dar al doi­lea? De ce nu e în sca­un?

Întreb părin­ții care erau con­ști­enți, în față, încă în cen­tu­ri­le de sigu­ran­ță, dacă sigur aveau doi copii pe ban­che­ta din spa­te. Cu pri­vi­ri­le înmăr­mu­ri­te, în sta­re de șoc, îmi zic că da, o feti­ță de cinci ani cu autism și una de trei ani juma­ta­te. Nu înte­le­geam cum Dum­ne­zeu ar fi putut să dis­pa­ră copi­ii aia din sca­u­ne­le lor, din cen­turi.

Până sa apuc să ver­ba­li­zez nedu­me­ri­rea, tatăl îmi spu­ne că dor­meau în sca­u­ne­le lor fără cen­turi puse și fixa­te. Găsim fata de trei ani incon­ști­en­tă, în stop car­dio-res­pi­ra­tor, făcu­tă ghem cum­va sub sca­u­nul șofe­ru­lui. Îi punem guler, o așe­zăm pe tar­ga meta­li­că și înce­pem mane­vre­le de resus­ci­ta­re în câmp la lumi­na lan­ter­nei.

Înce­pe să plo­uă, afa­ră e frig, așa că hotă­râm să o urcăm în ambu­lan­ță pen­tru a o feri de fac­to­rii externi care ne-ar putea împie­di­ca să îi repor­nim ini­ma. În momen­tul în care am urcat cu ea în ambu­lan­ță, la lumi­na puter­ni­că, rea­li­zam că fata este lip­si­tă de ori­ce urmă de trau­mă, nu are nici o pica­tu­ră de san­ge pe ea, dar mai pre­sus de toa­te că e de nei­ma­gi­nat de fru­moa­să… mărun­ți­că, deli­ca­tă, cu o fățu­că care mi‑a adus amin­te de felul în care mi‑o ima­gi­nam mereu cand eram copil pe Albă ca Zăpa­da.

Atunci am zărit pe pulo­vă­rul ei pufos, tăi­at de sus pana jos de noi pen­tru a‑i putea moni­to­ri­za ini­ma, o mică eti­che­tă auto­co­lan­tă pe care scria cu mar­ker negru ANASTASIA. Recu­nosc eti­che­te­le, sunt cele care sunt lipi­te pe hai­nu­te­le copi­i­lor la locu­ri­le de joa­că. După zeci de minu­te de resus­ci­ta­re reu­șim să îi facem ini­ma să bată din nou. Cu spe­ran­ță por­nim spre spi­tal, rugân­du-ne să nu intre în stop din nou…

Pe drum o țin de mână și o mân­gâi pe creș­tet. Mă gan­desc că poa­te mă sim­te și nu mai e spe­ri­a­tă… Mă gân­desc ca poa­te chiar o să se tre­zeas­că din comă… O pri­vesc și văd pe fața ei pace… Rezis­tă până la spi­tal, o pre­dăm plini de spe­ran­ță unui medic din UPU. Mer­gem să com­ple­tăm mate­ri­a­le­le con­su­ma­te și medi­ca­ția în UPU în care au fost aduși părin­ții fete­lor. Mama lor mă recu­noaș­te și mă întrea­bă de sta­rea lor.

Deși nu am voie să fac asta, îi spun ca a ieșit din stop și că o inves­ti­ghea­ză la spi­ta­lul de copii. Mă întrea­bă dacă o să se facă bine. Îi spun că nu sunt eu în măsu­ră să îi dau aceas­tă infor­ma­ție, dar fap­tul că a ieșit din stop e semn bun. Îmi zâm­beș­te și îmi mul­țu­meș­te. Luăm tot ce ne tre­bu­ie și por­nim către bază.

Pe drum sunăm la spi­ta­lul de copii pen­tru a ne inte­re­sa de sta­rea fete­lor. Ni se spu­ne că cea mare are rup­tu­ra de spli­nă și este in sala de ope­ra­ții, iar cea mică a făcut stop în timp ce era la com­pu­ter tomo­graf. Pe ima­gi­ni­le ce au reu­șit să le obți­nă până să i se opreas­că ini­ma, se vedea coloa­na cer­vi­ca­lă rup­tă, cu mădu­va sec­țio­na­tă. Din nefe­ri­ci­re, de data asta ini­ma ei se opreș­te pen­tru tot­dea­u­na.

Spu­ne-le, Ioa­na, că nu vor­bești de dra­gul de a te afla în sea­mă! Spu­ne-le că nu pen­tru a scă­pa de o even­tu­a­lă neno­ro­ci­tă de amen­dă ar tre­bui să pună niș­te sca­u­ne proas­te și să pună niș­te amă­râți de copii aco­lo, ca în foto­li­ul de aca­să, pen­tru ca mai apoi să între într‑o depă­și­re nebu­nă și să intre fron­tal în amă­râ­tul care mer­gea regu­la­men­tar pe ban­da lui și care a fost găsit de noi cu leziuni incom­pa­ti­bi­le cu via­ța, iar tu să scapi cu câte­va zgâri­e­turi și o frac­tu­ră de stern de la cen­tu­ră!

Spu­ne-le că, în momen­tul în care îi așa­ză alt­fel decât cum tre­bu­ie, poa­te fi ulti­ma oară când își văd copi­ii în via­ță!

Am accep­tat să scriu asta (deși știu că mulți vor găsi moti­ve să fie câr­co­tași) pen­tru că am o pri­e­te­nă care mer­ge cu copi­lul la ope­ra­ție pe cord în Ger­ma­nia și indi­fe­rent cât am rugat‑o să nu îl pună în lan­dou, că are 1 an și 2 luni și nu, aia nu e cen­tu­ră în 5 punc­te și nu e ok, ea îmi zice ba că în sca­un stă inco­mod, ba că stă în lan­dou f bine și că e omo­lo­gat de la nu știu ce fir­mă… Mă simt nepu­tin­cioa­să”, a scris asis­ten­ta SMURD, în ape­lul publi­cat de printesaurbana.ro.


Man­ga­lia News, 14.09.2019. (sur­sa: observator.tv).


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

Leave a Reply