CADET LA MARINĂ — DOI ANI PE BRICUL „MIRCEA”, CARTEA PROMOȚIEI 1976 ANMB. Episodul 3

CADET LA MARINĂ — DOI ANI PE BRICUL „MIRCEA”, CARTEA PROMOȚIEI 1976 ANMB. Episodul 3. (Episoadele anterioare pot fi lecturate AICI).

Ne înfiora frumuseţea bătrânului şi, în acelaşi timp, tânărului bric. Am  coborât din maşină cu ochii îndreptaţi doar către el, ne împiedicam de sacii personali, de cărţi, de materiale. Călcam pe cheu cu gândul la miile de marinari ce au trecut pe aici, de-a lungul vremurilor.

Se făcuse aproape seară. Soarele aluneca încet sub orizont şi parcă ne îndemna să urcăm, mai repede, la bordul navei. La un moment dat, pe schelă a apărut un ofiţer, cu o faţă serioasă, ce impunea respect, doar privindu-l. Apoi, s-a prezentat:

„ – Tovarăşi elevi, sunt ofiţerul  secund al navei, căpitanul de rangul trei Ispas.”

A urmat instructajul minim necesar urcării la bordul navei, regulile de comportare obligatorii, dar nouă, furaţi de ceea ce vedeam în jur, tot ce se spunea ne intra pe o ureche şi ne ieşea pe cealaltă. Apoi, a venit comanda: „La bord, marş!”. Ne-am luat, fiecare, bagajele în mână. Reţinusem, din cele prelucrate, că la vapor deviza principală este „o mână pentru tine, o mână pentru navă” şi am păşit timizi pe schela proaspăt spălată şi lustruită.

Aşa a început aventura noastră la bordul bricului ce avea să ne poarte, timp de doi ani, pe Marea Neagră, în Egee şi Mediterană, perioadă petrecută pe valurile înspumate ale unei mări care nu întodeauna  era prietenoasă,  dar care ne-a răsplătit cu frumuseţile ei, ori de câte ori părăseam portul.

Primele zile la bord

Era aproape de înserat. Soarele dispăruse sub orizont, dincolo de port, după blocuri, macarale şi după catargele nenumăratelor nave acostate la dane.

Într-o ordine desăvârşită ne-am îndreptat către puntea-centru, unde s-a ordonat să ne oprim pentru alte instructaje, ce continuau să treacă pe lângă noi, ca acceleratul prin gară. Abia mai târziu ne-am dat seama de importanţa lor.

Eram fascinaţi de modul în care putea pluti o asemenea construcţie din oţel şi lemn, de mulţimea manevrelor, a instalaţiilor, a parâmelor groase de cânepă. Gândurile ne zburau într-o altă lume, aceea a filmelor cu piraţi şi corsari sau cu mari bătălii navale. Aceasta era o corabie adevărată, cu oameni adevăraţi, iar eu şi colegii mei făceam, de acum, parte din echipajul ei.

Cu ofiţerul secund în frunte, unul câte unul, ne-am îndreptat spre cazarma centru, care din acel moment avea să devină dormitor, sală pentru servitul mesei, sală de clasă, de studiu şi de distracţie, mai pe scurt, casa noastră. Am intrat pe o uşă masivă din metal, cu pragul foarte înalt şi cu mânere de închidere, pe care nu le mai văzusem în altă parte. Urma un hol mai mic, pe care se afla un grup sanitar şi un spălător. În faţă, se deschidea un hău, cu două rânduri de trepte metalice, străjuite de balustrăzi bine lustruite. Instalaţiile şi diferitele obiecte, prinse pe punte şi deasupra ei, ne obligau să ţinem capetele plecate, îngrijoraţi să nu ne lovim de ceva.

La un moment dat, am ajuns cu toţii în mijlocul cazărmii şi arătam ca o ceată zgribulită şi uimită. Ne-a trezit din transă vocea secundului care a ordonat scurt:

„- Grupa 101 ocupă bordul tribord, iar grupa 102, bordul babord!”

Am realizat, repede, care era treaba cu bordurile şi ne-am conformat. În ambele încăperi, pe peretele despărţitor, erau nişte dulapuri cochete, care aveau să găzduiească echipamentele noastre în cei doi ani.

Tot timpul printre noi, ofiţerul de cart de pe navă ne dădea informaţiile necesare şi răspundea tuturor întrebărilor. Una era pe buzele tuturor, dar nimeni nu vroia să o pună: Unde o să dormim?

Şi a venit şi răspunsul la  această dilemă, atunci când s-a dat ordinul de pregătire a hamacelor. Cuvântul hamac, normal că nu-mi era străin, dar până atunci nu mai văzusem un astfel de obiect. Mai întâi, am facut cunoştină cu locul unde acestea erau depozitate, bastingajul. Acolo, ne aşteptau, bine stivuite şi strânse, cele ce urmau să fie paturile visurilor marinăreşti, ale fiecăruia dintre noi.

Ni s-a ordonat ca ocupanţii bordului tribord să ia hamacele inscripţionate cu culoarea verde, iar cei din babord pe cele inscripţionate cu roşu.

La urcare, deja încurcaserăm scările, nu mai ştiam intrările aşa că am început să ne strigăm colegii rămaşi în cazarmă pentru a ne orienta.

Într-un final, am reuşit să ajungem, fiecare cu patul lui în braţe, la locul destinat. Numai că, de acum începea greul. Cum să facem ca aceea bucată de tendă să devină pat pentru odihnă? Înţelesesem că vom atârna, precum liliecii de tavan, dar cum să ajungem oare în astfel de poziţii? Salvarea a venit tot de la cel cu banderola pe braţ, care ne-a arătat, demonstrativ, cum se desface şi cum se leagă un hamac la poziţie.

A avut răbdare cu fiecare dintre noi, mai ales că nodurile pe care le făceam erau firave, inestetice, dar, mai ales, nesigure; cum ne urcam în ele, cum cădeam pe punte, ca nişte saci. Alt model de nod, acelaşi rezultat. Hamacul se desfăcea, fie de la picioare, fie de la cap. Cum repetiţia este mama învăţăturii, cei de la bord ne-au lăsat să găsim singuri cea mai sigură variantă. Ora stingerii se apropia, iar noi tot mai înnodam la saule. Jumătate dintre noi nu reuşiseră să le lege şi mai erau atâtea de făcut! Trebuia să ne aşezăm lucrurile personale în chesoane, să ne facem igiena de seară…

Am mers la spălător, unde totul era de un alb imaculat,  curat ca la farmacie, dar, stupoare: erau chiuvete, dar niciun robinet! Doar nişte clapeţi, al căror rost ni l-a explicat acelaşi ofiţer de cart: „Băieţi! La vapor, apa  este cel mai preţios lucru, în special pe mare şi, de aceea, trebuie să o consumaţi raţional. Veţi avea apă, atâta timp cât ridicaţi clapetul.”

Zis şi făcut, numai că îţi trebuiau mai multe mâini ca să poţi mânui, simultan, clapetul şi săpunul. Ingeniozitatea marinarului ne-a salvat şi am reuşit, într-un fel sau altul, să ne facem igiena necesară.

Surprizele, însă, nu s-au oprit aici. De bine, de rău, hamacele erau instalate, dar care să fie treaba cu urcatul în ele? După câteva experimente am reuşit să ne cocoţăm, fiecare în felul lui, care pe burtă, care pe spate. Săteam arcuiţi, fără perne, dar cui îi mai trebuia aşa ceva? Oboseala zilei prin care trecusem îşi spunea cuvântul. Eu am reuşit să mă arunc în hamac, cu capul spre prova. În dreapta mea, nu aveam pe nimeni, dar, în stânga, se afla Ernö Vereş, venit tocmai de la vânătorii de munte, din Sfântu Gheorghe, şi care se chinuia să o rupă pe româneşte. Acum, vecin cu mine, începuse să sforăie ca un urs, de vibrau toate tubulaturile cazărmii. La prima încercare de întoarcere pe o parte, a încălecat hamacul cu totul şi, „bufff”, a făcut cunoştinţă cu puntea.

„- Măi, la dracu! Eu nu pot dormi în asta!”

Într-un tîrziu, luminile s-au stins. Oricum, ora stingerii fusese depăşită de mult. Odată cu stingerea lămpilor, s-au aprins  nişte luminiţe albastre, odihnitoare, care te purtau în lumea viselor. Erau luminile de alarmă. Obosiţi, am adormit, curând, cu toţii. Din când în când, liniştea nopţii era întreruptă de câte o bufnitură, urmată de o tradiţională înjurătură şi chicote înfundate. Erau cei care, asemenea lui Ernö, aterizau forţat pe punte, în urma unei întoarceri nereuşie în hamac. Au mai fost şi din aceia cărora li se dezlegau nodurile, căzând, fie în cap, fie în picioare. Ba, atunci când unele noduri se încăpăţânau să reziste, se găsea câte un binevoitor, care să dovedească contrariul. Aşa că, deşi obosiţi, ne-am amuzat copios unii de alţii, mai toată noaptea. Când dulceaţa somnului ne-a toropit, s-a auzit soneria de alarmă şi anunţul răstit al şefului de cart: „Deşteptarea la marinari!”  De voie,  de nevoie ne-am  echipat sumar,  doar  cu pantalonii pe noi şi am ieşit la înviorarea de dimineaţă.

De obicei, aceasta se făcea pe dană, la bustul gol sau doar în tricoul de marină, cu mânecă scurtă, atunci când timpul era bun sau cu mânecă lungă, pe vreme rece. Ea era urmărită îndeaproape de ofiţerul de gardă pe navă, care ne monitoriza toate activităţile, pentru a le raporta, la sosire, comandantului navei.

La început, eram docili şi nu ieşeam din litera şi spiritul ordinului dat de cel care era de serviciu. Mai târziu, însă, după ce ne rodasem bine, treburile s-au schimbat. Învăţasem de la militarii în termen ai navei şi bune, dar şi rele. Nu se putea spune că aceştia erau chiar aşa de „zmei”, cum se credeau ei, dar aveau, în plus faţă de noi, un an de practică într-ale marinăriei şi asta conta enorm. În primul rând, am reuşit să învăţăm foarte multe despre navă. Executam serviciul de curier de cart, prilej care ne permitea să ajungem prin toate compartimentele, pentru a transmite sau primi ordine. Am învăţat, repede, semnalele ce se dădeau pe navă cu sifleea, soneria şi clopotul. Am învăţat că, la vapor, trebuie să te comporţi cu seriozitate la orice activitate, în special pe timpul ieşirilor pe mare, şi să execuţi ordinele aşa cum ţi-au fost date. Am realizat că, pe mare, neprevăzutul şi problemele majore apar atunci când cineva nu îşi face treaba, aşa cum îi cer atribuţiunile, sau când nu sunt respectate regulile de la bord. Un sorb înfundat, un hublou lăsat deschis pe timpul marşului, un fier de călcat lăsat în priză, nişte obiecte neamarate, o centură de sigu-ranţă nepusă şi de aici,o suită de evenimente nefericite ce pot urma. Toate, din cauza unei aparent banale încălcări ale unor prevederi de regulament, privind activitatea la navă. Cu timpul, ne-am dat seama că, la bord, chiar incidentele, aşa zis minore, nemonitorizate şi neurmate de măsuri corespunzătoare pentru remediere, pot duce la catastrophe majore.

Am vorbit, îndeosebi, de militarii în termen de anul II pentru faptul  că pe cei de anul I nici nu-i băgam în seamă. Erau la fel de novici ca şi noi. Ba, mai mult, parte dintre ei nu absolviseră nici liceul,  iar noi aveam în spate trei sau pa-tru ani de liceu militar. Chiar şi mulţi din colegii veniţi din viaţa civilă aveau stagiul militar satisfăcut, integral sau par-ţial. Prin urmare, aveam destulă militărie în noi. De la „vete-rani” se puteau învăţa lucrurile practice de la navă, iar  noi „am furat” marinărie de la ei. Informaţiilor transmise la a-cest nivel nu aveau nimic didactic, erau repede asimilate şi, parcă, mai interesante. Aceeaşi metodă aveam să o aplicăm şi noi, la rândul nostru, cu cei care s-au îmbarcat ulterior pe bric, în cei doi ani de cadeţie.

Zarurile fuseseră aruncate. Eram ambarcaţi cu acte în re-gulă şi ne mândream, nevoie mare, în special faţă de colegii noştri de anul II şi III, rămaşi în şcoală.

Cursurile din programa de învăţământ pentru anul I se desfăşurau  la bordul navei, în  cele două  cazărmi,  care se transformau, pentru un timp, în săli de clasă. Ele erau separate, în planul longitudinal al navei, cu chesoane (dulapuri), în care aveam, fiecare, lucrurile personale. Catedra profesorilor era o masă pliantă, care de obicei îşi avea locul, alături de celelalte, pe tavanul compartimentului şi era poziţionată cât mai departe de trecerea dintre cele două cazărmi – un spaţiu de mărimea unei uşi duble. Astfel, se asigura o minimă protecţie „antibruiaj” pentru lectori, atunci când cele două grupe ale noastre nu aveau ore în comun. Aşa cum noi aveam programul de învăţământ şi echipajul navei avea un program, încadrat în cel al Divizionului Nave Şcoală, de pregătire militară şi politică.

Atunci când nava avea planificată o ieşire pe mare, profesorii noştri, în marea lor majoritate, ofiţeri de marină, predau orele pe timpul marşurilor sau la ancoră. Iar noi, în afară de cursuri şi de orele de studiu, ne încadram în programul zilnic al navei, de la deşteptare până la stingere: servicii de cart la schelă, observatori în timpul marşurilor, curăţenia zilnică şi cea săptămânală, generală, activităţi educative sau învoiri în oraş, în zilele libere. Uite aşa, pe motiv că suntem în serviciu ordonat, puteam să mai tragem chiulul la unele materii.

O altă activitate la care participam – deloc plăcută, dar necesară – era aceea de „grupă de servicu la curăţat alimente”. Pentru pregătirea hranei celor aproape 100 de oameni de la bord trebuiau curăţaţi cartofii, rădăcinoasele, alese fasolea şi orezul. Iar maşina de curăţat cartofi ori era defectă, ori nu-i curăţa complet, ori era ţinută la păstrare. Săptămânal, descărcam camioanele cu alimente şi le depozitam în cambuză, prilej de a mai „subtiliza” câte o sticlă de apă minerală, câte un pachet de biscuiţi, o pâine caldă şi ce se mai putea lua din grămadă, fără a bate la ochi. Ofiţerul de gardă pe navă supraveghea activitatea, atât cât putea şi el, dar noi aveam o stratagemă bine gândită. Cel ce transporta încărcătura de interes, după ce cobora schela navei, pe punte, scutura picioarele astfel ca semnalul să ajungă unde trebuie. Cei ce urmau să acţioneze ocupau poziţii strategice şi subtilizau fulgerător, tot ce se nimerea din marfa care trecea prin faţa uşilor. Era o „tâlhărie la drumul mare”, dar şi foamea noastră, de lupi tineri, era la fel de mare. Unele din aceste fapte ale noastre erau descoperite de către ofiţerul de gardă pe navă, care ne mustra cu cea mai mare severitate. Dar,  la vremea aceea, aşa  consideram  noi  că trebuia să ne comportăm.

Permanent, găseam noi şi noi căi de a „ciuguli” din raţia zilnică, uneori chiar cu complicitatea celor care  gestionau alimentele şi închideau ochii, în mod voit. Nu ne gândeam că, de fapt, luam tot  de la noi, dar năravul românesc nu ne dădea pace şi acţionam în consecinţă. Eram încă în  creştere, depuneam zilnic efort fizic şi ni se părea normal să ne „îmbunătăţim” norma. S-au mai întâmplat, însă, şi „accidente”, în urma cărora raţiile noastre au avut de suferit. Bunăoară, la o aprovizionare cu alimente trebuia să descărcăm o cantitate apreciabilă de cofraje cu ouă, deoarece nava urma să iasă pe mare. Pentru că grupa de serviciu la alimente, pe atunci formată din militarii în termen, nu făcea faţă am fost chemaţi mai mulţi dintre noi. Eram la studiul obligatoriu, de după amiază. Parcă îl văd şi-l aud pe „Patica Bem Bem”, aşa cum îl alintam noi pe colegul nostru, Sîrbu Petrişor – un gurmand desavârşit, venit de la remorcherele de pe Dunăre, – cum se oferă voluntar. Cu toată încrederea s-a înfipt într-o stivă de cofraje, ce-i ajungea până deasupra bărbiei, astfel încât nu mai vedea pe unde păşea. Toţi cei care ne oferisem ajutorul nu am mai apucat să ieşim pe schelă. Patica, zelosul, cel atât de nerebdător să fie de folos colectivului era deja un munte de ouă, gata să coboare pe scară. Numai că treptele nu mai erau la locul lor firesc pentru cel care doar le intuia prezenţa şi nu le vedea în faţa ochilor. Aşa că ne-am trezit, toţi cei aflaţi la puntea centru, împroşcaţi, de sus până jos, cu ouăle lui Petrişor. Ce a urmat nu se poate spune în cuvinte. Seara, târziu, după apel, când mişcarea pe navă se redusese simţitor, harnicul Petrişor încerca să şteargă urmele dezastrului, bâjbâind prin toate ungherele punţii, după coji, albuşuri şi gălbenuşuri.

Nu pot trece peste capitolul „Patica” fără a aminti „Operaţiunea Fasolea”. Este un adevăr de necontestat că fasolea la cazan are un gust nemaipomenit. Într-una din zile, la masa de prânz aveam şi noi în meniu acest fel doi, râvnit de toată lumea ce a îmbrăcat vreodată haina militară. Masa a fost servită, ovalul cu bunătate din abundenţă s-a consumat rapid. Deodată, uşa metalică, destul de grea şi cu zăvoare supradimensionate, pentru a asigura o închidere etanşă, s-a dat de perete şi din capul scărilor s-a auzit: „Dacă mai doriţi fasole”… Nici nu am realizat când Petrişor, înarmat cu ovalul din aluminiu, era deja sus, la uşa bucătăriei. Bineînţeles, nea Victor, bucătarul, cunoscându-l ca pe un cal breaz, l-a răsplătit din plin pentru efortul lui. De pe holul de la intrarea în cazărmi până jos accesul se făcea pe două scări metalice paralele, una destinată coborârii, iar cealaltă urcatului. De atâta utilizare, scara era lustruită şi extrem de alunecoasă, dacă nu erai atent. Iar Patica, preocupat doar de comoara din oval şi nu a mai ţinut cont de pericolul iminent, aşa că, după un pas-doi, picioarele i-au luat-o înainte, iar fundul şi spinarea lui au făcut cunoştinţă cu tăria metalului. Miracolul însă s-a produs. Ovalul cu încărcătura preţioasă a fost ţinut, permanent, deasupra capului şi nici măcar o boabă de fasole nu s-a mişcat de la locul ei. În schimb, eroul nostru a rămas înţepenit într-o poziţie stranie, pe spate, în tocul uşii de la intrare. Uşor, uşor, mâinile i-au cedat şi conţinutul ovalului a început să se scurgă pe el, din cap până la picioare. Adio supliment, adio îndestulare, adio timp liber după servirea mesei! Lemnul de tec, din care era făcută puntea, scotea în evidenţă fiecare pată de grăsime şi era necesară intervenţia rapidă pentru înlăturare ei, iar Petrişor ne-a oferit un „supliment” de bricuit.

Petele de grăsime de pe punte reprezentau, pentru toţi membri echipajului, cel mai mare duşman. La început nu prea am acordat importanţă acestui fapt, până când nu am vazut ce au păţit nişte mecanici neatenţi, care au ieşit de la compartimentul motoarelor şi au pătat puntea. Comandantul navei atât i-a muştruluit, de parcă ar fi omorât pe cineva. Aşa că am tras, fiecare dintre noi, concluzii despre ce înseamnă păstrarea curăţeniei pe navă, mai ales pe o navă de tip velier, cum era „Mircea”. Puntea, după ce era spălată şi bricuită cu nisip, ştearsă bine cu raşchetele, căpăta o culoare de lămâie coaptă, ce contrasta izbitor cu chitul negru dintre filele ei. Era o muncă disperată pentru îndepărtarea oricărei urme de altă nuanţă şi, mai ales, a petelor de grăsime de orice fel.

În clepsidra timpului nisipul s-a scurs nepăsător şi ireversibil. Începeam să devenim utili în toate activităţile ce se derulau la bord. Devenisem o mână în plus pentru navă şi echipajul ei, atât la cheu, dar şi pe mare. Calităţile dobândite pe parcursul ambarcării la bric s-au dovedit deosebit de importante mai tîrziu.

Aşa a început formarea noastră ca ofiţeri de marină profesionişti, responsabili, dăruiţi unui scop nobil.

Viaţa la bord

05.30 – DEŞTEPTAREA

…un moment cam neplăcut pentru noi, mai ales când somnul dulce al dimineţii ne găsea cuibăriţi în paturile noas-tre aeriene (hamace), amorţiţi de poziţiile incomode oferite de acestea;

05.30-05.40 – ECHIPAREA SUMARĂ

05.40-06.00 – ÎNVIORAREA DE DIMINEAŢĂ

…ingrată activitate, dar foarte utilă, în fond. Se executa indiferent de vreme, fie vară, fie iarnă, în afara bordului, pe cheu. Când am sosit la bric toată atenţia ofiţerului de gardă pe navă era îndreptată asupra noastră, de parcă eram ciumaţi. După ce ne-am mai „învechit”, ne constituiam într-un pluton de alergători şi ne pierdeam urma printre materialele depozitate pe cheu. Unii îşi fumau prima ţigară din acea zi, alţii îşi continuau somnul întrerupt, dar mai erau şi cei conştiincioşi, care treceau la fortificarea organismului, dând vârtos din mâini şi din picioare. Când se apropia ora de revenire la navă, în cea mai disciplinată formaţie, apăream şi noi în raza vizuală a organului de serviciu şi, într-o ordine desăvârşită, urcam la bord. Toată lumea era mulţumită. Văzându-ne cât de „corecţi” eram, ofiţerii de cart au renunţat la monitorizarea excesivă, mai ales că, şi noi, începusem să „ruginim”, să ne confundăm cu nava.

06.00-07.00-IGIENA ŞI MASA DE DIMINEAŢĂ

Primul lucru pe care îl făceam, când intram în cazărmi, era să strângem hamacele şi să le aruncăm înspre bastingaj, acolo unde se afla echipa de serviciu. Aceasta trebuia să le depoziteze într-o ordine desăvârşită, fie în babord, fie în tribord, după cum erau inscripţionate. Dacă nu erau stivuite corect, jumătate dintre ele rămâneau pe dinafară şi munca trebuia reluată de la capăt: scoase toate pe hol şi reaşezate după regula marinărească. Nu vă puteţi închipui cât praf, amestecat cu transpiraţie, putea să fie şi cât chin pentru cei care erau de serviciu, timp de o săptămână, la hamace!

În acest timp noi, cei de sus, ne făceam toaleta, ne echipam şi aşteptam următoarele semnale date de soneria navei. Aceasta, de dimensiunile unei cratiţe de 5 kilograme, era postată pe catargul mare, care traversa cazarma noastră în drumul său către chilă. Sunetul soneriei ne ţinea în priză. Următorul semnal, foarte aşteptat era „veselarii pregătesc masa”. Cei de rând la această corvoadă  se echipau cu bluze albe, se înarmau cu canţarole (ovale, căni etc.) şi se înfiinţau în uşa bucătăriei, pentru a primi bucatele dimineţii. Mesele şi băncile erau coborâte de la poziţiile lor, ansamblate şi acoperite cu feţe de masă de toţi ceilalţi, mai puţin veselarii, care aveau grijă de mâncare, de punerea ei în farfurii şi a ceaiului în căni. Apoi, se aşternea o linişte desăvârşită, în ambele cazărmi. Doar manevrarea tacâmurilor se făcea auzită. Mâncarea era bună, iar pofta pe măsură. Cine nu se sătura, avea voie să ceară supliment. Cei care nici de astă dată nu-şi potoleau foamea, o mai reglau şi din pâine, dacă mai rămânea.

07.00-07.45 – CURĂŢENIA SECTOARELOR        

Cazărmi, cabine, punţi, bărci de salvare, diferite compartimente, toată nava devenea un furnicar pentru că fiecare avea un rol de curăţenie. Fiecare răspundea de sectorul încredinţat şi era obligat ca, în timpul acordat, să-l întreţină în cele mai bune condiţii. Cei mai fericiţi dintre noi aveau posturile de curăţenie în cabine, compartimente şi cazărmi, unde, atunci când dădea frigul sau ploaia nu sufereau de niciun fel. Chiar şi vara era bine la adăpost! Năpăstuiţii erau cei de pe punţi şi din bărcile de salvare, pentru că, atât vara, cât şi iarna nu aveau momente de răgaz. Punţile trebuiau spălate şi raşchetate, parâmele aşezate pe caviliere, alămurile furbişate cu o pastă, care îţi intra în piele şi sub unghii, iar când era ger îngheţa pur şi simplu, odată cu mâna, creând mari bătăi de cap. Dar necazurile  erau uitate atunci când se intra în cazărmi, la căldură.

07.45-08.00 – Depozitarea materialelor de curăţenie în locurile special amenajate şi pregătirea pentru adunarea la puntea centru.

Începea inspecţia de dimineaţă şi pregătirea pentru ridicarea pavilionului şi a geacului navei. Comandanţii noştri şi conducerea navei urmăreau, îndeaproape, modul în care arătăm noi şi ţinuta noastră. Multe probleme se rezolvau pe loc sau se primeau termene de executare şi remediere. Nimic nu era trecut cu vederea, nimic nu era iertat, amânat, neobservat sau executat de mântuială.

Cu cinci minute înainte de ora 08.00 garda pentru ridica-rea pavilionului, constituită dintre noi sau dintre militarii în termen, se prezenta pe dunetă, acolo unde urma să fie ar-borat. Activitatea era condusă de către ofiţerul de gardă pe navă. Cu trei minute înainte, ofiţerul secund trimitea curierul de cart la comandantul navei, pentru a anunţa timpul rămas până la ridicarea pavilionului şi geacului. Comandantul ve-nea pe punte, trecea în revistă echipajul, transmitea ordine şi îşi ocupa locul în formaţie. Fix la ora 08.00, staţia de ra-dioamplificare intona Imnul Naţional al României. Ofiţerul de gardă ordona: „Gardă drepţi! La pavilion şi geac prezentaţi arm’! Pavilionul şi geacul sus!” Concomitent, curierul de cart bătea patru semnale duble de clopot, iar şeful de cart dădea semnalul specific cu sifleea. La bastonul pupa al navei se ri-dica pavilionul şi în prova geacul navei. Acest ceremonial sfânt, comun tuturor navelor lumii, se desfăşura în fiecare zi, în staţionare sau în marş, iarna sau vara, în ţară sau în afara ei. După încheierea lui, comandantul dădea ordinele şi dispoziţiile necesare şi întregul echipaj trecea la program: schimbul unu îşi lua în primire posturile de serviciu; militarii în termen la activitatea zilnică de pregătire; noi, elevii, în cazărmi, la cursuri. Orele se desfăşurau separat, pe cele do-uă grupe sau în comun, atunci când era vorba de predări la aceeaşi materie de studiu.

10.50-11.10: GUSTAREA

Colegii veselari intrau din nou în funcţiune şi ne serveau ceea ce prevedea meniul zilei: un „mizilic” care ne mai po-tolea foamea ce dădea târcoale.

11.10-13.10: CURSURI

În afară de ştiinţele politice, care erau identice în toate instituţiile de învăţământ, meseria noastră presupunea mul-te materii de specialitate: matematicile superioare, ce au dat bătăi de cap  multora dintre noi, electrotehnica generală, navigaţia şi marinăria. Toate ne „hrăneau”, din plin, cu noţiuni despre nave, despre tehnica şi aparatura de la bord şi modul lor de funcţionare. Materiile de specialitate pură erau gustate şi atrăgeau, datorită legăturii concrete cu activităţile specifice navelor de luptă. Nu exista niciun impediment în a participa la cursuri şi în a ne însuşi cât mai multe noţiuni.

Nu acelaşi lucru se putea spune despre matematicile superioare, cărora nu le-am înţeles, de la început, importanţa în devenirea noastră ca marinari iscusiţi. Am avut norocul ca primul lector, la acest obiect, să fie comandorul Eugeniu Bălăbănescu, un om extraordinar, cu o pregătire profesională desăvârşită, dobândită în luptele din Marea Neagră, din cel de-Al Doilea Război Mondial. Ştia să transmită coerent şi hotărât ceea ce cunoştea, să asculte şi să ne îndrume. El ne-a facut să înţelegem, la justa valoare, importanţa matematicii pentru cariera de ofiţer de marină, insistând, fără să exagereze, pe acele direcţii care să ne folosească mai târziu şi care aveau legătură cu celelalte materii „speciale”, cum erau: Navigaţia astronomică, Construcţia navei şi Trigonometria sferică, Mecanica teoretică, Cinematica navală.

Introducerea în tainele navigaţiei am facut-o cu experi-mentatul căpitan locotenent Dan Stăiculescu, ofiţerul cu navigaţia de la Nava Şcoală „Mircea”, unde eram îmbarcaţi. Linii, puncte, relevmente simultane, succesive, repere de navigaţie la coastă, faruri, lumini, geamanduri, toate începeau să prindă contur în mintea noastră. Şi, ceea ce era cel mai important pentru noi, îmbarcaţi fiind, la orice ieşire pe mare a bricului, puteam să punem în practică cunoştinţele acumulate pe timpul orelor de curs, la cheu.

Arta marinăriei am început să o desluşim de la căpitanul de rangul 2 Iulian Croicu, căruia, atât colegii mai mari, cât şi noi, îi spuneam „tata Croicu”, pentru bunătatea lui şi grija cu care ne înconjura şi ne sfătuia ca, în scurt timp, să ne însuşim cât mai multe noţiuni. Aşa am reuşit, cu toţii, să ne formăm o bază solidă de cunoştinţe de marinărie, ce ne-a fost de un real folos în carieră.

13.10-16.00: RAPORTUL. MASA DE PRÂNZ. ODIHNĂ.

La raportul zilnic ni se prezentau diferite ordine şi informaţii şi aveam parte de nelipsita dojană, pentru cei care luau note sub 6. Erau anunţaţi că sâmbată şi duminică să-şi ia adio de la învoirea în oraş.

Pe timpul repausului de la prânz ne căutam fiecare câte un colţişor, cât mai retras şi liniştit, pentru a trage un pui de somn. Astfel că, cine venea, ne găsea în cele mai ciudate poziţii şi locuri de pe navă. Chiar şi puntea reprezenta un pat destul de curat, cei drept, cam tare, dar la vârsta noastră nu conta. Pe vreme bună, ea era principalul loc de refugiu la aer curat, cu pescăruşii gălăgioşi plutind deasupra catargelor şi cu sunetul prelung al sirenelor navelor ce executau manevre prin port.

Tot în acest timp, mai citeam o carte sau câte o epistolă de la cei dragi. Când ne adunam mai multi, faceam şi câte o miuţă, cu mingea de fotbal, pe dana de acostare.

16.00-19.00 STUDIU OBLIGATORIU

În  funcţie de materiile  pe  care le aveam  în  program pentru a doua zi, învăţam, ne faceam temele sau lucram la vreun material pentru seminarii şi dezbateri. Fiecare se pregătea cum ştia mai bine sau îşi facea de lucru, fără să-i deranjeze pe ceilalţi. O parte dintre noi îşi continuau, nestingheriţi, somnul, început după amiaza. Într-un cuvânt, liniştea era deplină. Ea era tulburată, din când în când, de către ofiţerul de gardă, care cobora în cazărmi pentru a se convinge cât de conştiincioşi suntem. Concluzia era că, dacă pe mese se vedeau cărţi şi caiete, studiul se desfăşura în mod normal şi toate erau bune şi frumoase.

19.00-19.30: VIZIONAREA TELEJURNALULUI DE SEARĂ

…activitate obligatorie în toate unităţile din din armată.

19.30-21.30 : MASA ŞI PROGRAMUL DE SEARĂ

Din nou veselarii îşi luau canţarolele iar noi ne aşezam la ultima masă a zilei. Apoi, treceam la executarea curăţeniei şi aveam ceva timp liber, pentru siestă. Mesele şi băncile erau fixate la poziţie, iar cazărmile deveneau complet goale, pre-gătite să se transforme în dormitoare. Echipa „hamaciştilor” ne aducea la nas ,,paturile” şi începeam, fiecare, să le punem la poziţie. Ne făceam igiena şi aşteptam nelipsitul apel de seară ca să ne putem scoate hainele şi să trecem la pija-male.

21.30: STINGEREA

…luminile normale se inchideau imediat ce se dădea comanda şi se aprindeau luminile albastre, de noapte. Erau şi colegi care mai zăboveau în faţa televizorului, la câte o emisiune şi o faceau nestingheriţi, deoarece sistemul de avertizare era bine pus la punct. Sus, pe punte, cel care era de serviciu bătea discret în punte cu piciorul, iar ofiţerul de gardă mereu ne găsea cuminţi în hamace.

Vizionarea televizorului era permisă doar sâmbăta, după amiază şi duminica, în orele stabilite prin programul navei. Pentru ocolirea acestei constrângeri, am inventat „sfoara TV”, adică o bucată de saulă, legată, la un capăt, de ştecherul cablului de alimentare al televizorului, iar celălat, pe punte, la îndemâna colegului de serviciu. Când controlul devenea iminent, vigilentul de la schelă trăgea de sfoară, iar noi, ştiind despre ce e vorba, dispăream în hamace. Dar, după cum ulciorul nu merge de două ori la apă, s-a produs, la un moment dat, şi imprevizibilul; cel care era „responsabil” cu trasul sforii, din motive neştiute, a uitat să dea semnalul şi telespectatorii clandestini au fost prinşi asupra faptului. Sancţionaţi, observaţi şi tot ceea ce poate să decurgă din asta – ştergerea de pe lista de învoire.

Odată descoperit, sistemul a trebuit să fie eliminat, dar asta nu ne-a împiedicat să inventăm un altul, mai simplu, dar cât de cât folositor: bătutul uşor în bordaj. În ultimă in-stanţă, printr-un compromis tacit, s-a ajuns până acolo, în-cât ofiţerul de gardă nu ne mai controla, având promisiunea noastră că nu  facem abuz în vizionare. Oricum, pe vremea aceea, programele TV se tot scurtau şi, în acelaşi timp, par-că somnul era mai plăcut, decât privitul la televizor.

În câteva cuvinte, am amintit cum se desfăşura o zi de şcoală la bordul lui „Mircea”. Cele relatate mai sus reprezintă, însă, doar esenţa activităţilor, deoarece multitudinea evenimentelor produse, cu vârf şi îndesat, în cele 24 de ore este greu de cuprins. De exemplu, sâmbata era în program curăţenia generală a navei, la care participa toată lumea, unii cu cârca, alţii cu sfaturile şi ordinele. Când temperaturile erau negative, era exclus spălatul punţilor, dar, în rest, această activitate era un ritual cu totul aparte, păstrat cu sfinţenie, prin tradiţia marinărească, pe „Mircea”.

Bricuitul punţilor se facea astfel: echipajul era împărţit în trei echipe, una pentru puntea prova+teuga, a doua echipă pentru puntea centru şi a treia pentru puntea pupa+duneta. Nu erau uitate nici punţile cazărmilor.

Apoi, fiecare echipă se aproviziona cu materialele necesare: bucăţi de tendă pentru fiecare marinar, perii de capron, cu coadă de înălţimea medie a unui om, raşchete (bu-căţi de lemn cu coadă, ce aveau ataşate lame de cauciuc, pentru îndepărtarea apei), nisip de râu din belşug, adus cu ghiordelele şi furtunuri la fiecare punte, pentru spălare şi clătire cu apă de mare.

Ne aşezam, aliniaţi unul lângă altul, cu genunchii pe punte. Udam tenzile şi apoi aruncam nisipul din ghiordele, în mod, cât de cât, uniform. Şi treceam la frecat, în sus şi în jos, până când porţiunea respectivă devenea galbenă, precum lămâia.

Urma clătitul cu apă din abundenţă, pentru îndepărtarea nisipului, spălatul cu periile de capron şi uscarea, prin îndepărtarea apei cu ajutorul raşchetelor. În urma noastră rămânea culoarea sudorii depuse, încununarea unei munci făcute cu responsabilitate şi dăruire.

Bricul „Mircea”, fiind o navă reprezentativă a Marinei Militare, se afla, permanent, într-un circuit protocolar şi, din această cauză, echipajul era solicitat permanent: gărzi de onoare, întâmpinări, vizite ale unor delegaţii din ţară sau străine. În afară de faptul că nava trebuia să fie, permanent, într-o perfectă stare de curăţenie, o activitate, la fel de importantă, era modul cum se prezenta echipajul, ţinuta acestuia, îndeosebi, iar noi am intrat în acest carusel şi, de multe ori, se renunţa la cursurile prevăzute în program, la momentele de relaxare şi odihnă, la învoirile în oraş. Cerinţele erau mari din partea conducerii navei şi a Institutului de Marină dar, întotdeauna, am răspuns cu responsabilitate şi mândrie, ori de câte ori ni s-a cerut.

Nava era cunoscută şi solicitată şi pentru desfăşurarea unor activităţi ale şcolilor şi grădiniţelor din oraşul Constanţa, iar noi eram conştienţi că promovarea valorilor marinăreşti se realizează şi prin astfel de evenimente şi le tratam ca atare.

Continuând cu seria de activităţi specifice, desfăşurate la bordul lui „Mircea”, trebuie să amintim de strângerea, spălarea şi depozitarea velelor, parâmelor şi a altor materiale, înainte de venirea anotimpului rece. Toate aceste operaţiuni necesitau timp, răbdare şi multă responsabilitate. Primăvara, operaţiunea se derula în sens invers, scoteam velele şi parâmele şi le montam la poziţie. Nici bordajul nu era uitat. Sistematic, executam curăţirea şi piturarea acestuia, cu albul sclipitor, atât de cunoscut de toţi care iubesc Nava Şcoală, simbol al Marinei Române. 

-VA URMA-

(Episoadele anterioare pot fi lecturate AICI).

---

Mangalia News, Luni, 09.09.2019.

---