CADET LA MARINĂ — DOI ANI PE BRICULMIRCEA”, CARTEA PROMOȚIEI 1976 ANMB. Episodul 2

0
193
Booking.com

CADET LA MARINĂ — DOI ANI PE BRICULMIRCEA”, CARTEA PROMOȚIEI 1976 ANMB. Epi­so­dul 2. (Epi­so­dul 1 poa­te fi lec­tu­rat AICI).

După Cuvân­tul îna­in­te din epi­so­dul ante­ri­or, scris de coor­do­na­to­rul căr­ții, dom­nul coman­dor ( r ) Ghe­or­ghe Miha­la­che și Pro­lo­gul sem­nat de Dorin Dăni­lă, con­ti­nu­ăm publi­ca­rea în seri­al a căr­ții CADET LA MARINĂ — DOI ANI PE BRICULMIRCEA”, CARTEA PROMOȚIEI 1976 ANMB”.

PARTEA I

Aurel Baciu

1. ANUL I. ŞCOALA MILITARĂ SUPERIOARĂ DE MARINĂ ”MIRCEA CEL BĂTRÂN”

Pri­mul an la şcoa­la de mari­nă. Struc­tu­ra de învă­ţământ, pro­fe­sori şi instruc­tori, mate­rii de stu­diu

Pri­mul an de şcoa­lă de mari­nă a înce­put la data de 20 august 1972 şi a durat până la 25 sep­tem­brie 1973.

Struc­tu­ra sa a fost urmă­toa­rea:

-20 august-30 decem­brie 1972: cur­suri;

-30 decem­brie 1972-10 ianu­a­rie 1973: vacanţa de iar­nă;

-10 ianu­a­rie-11 iunie 1973: cur­suri, exa­me­ne;

-11 iunie-20 august 1973: prac­ti­ca de vară-Pala­zu Mare;

-20 august-25 sep­tem­brie 1973: vacanţa de vară.

Ca instruc­tori şi pro­fe­sori s‑au stra­du­it să ne dire­cţio­ne­ze pri­mii paşi ai vii­toa­rei cari­e­re urmă­to­rii:

-coman­dant de com­pa­nie: lt. maj. Francisc Bozia­nu,

-locţi­i­to­rul cdt. com­pa­nie: lt. Aurel Vlă­ies­cu,

-pluto­ni­er de com­pa­nie: sg.maj. Vla­di­mir Vre­mir,

-Filo­zo­fie: prof.cpt. Rg.III Petre Petres­cu,

-Eco­no­mie poli­ti­că: prof. cpt.Rg.III Ghi­orghi Găman,

-Lim­ba rusă: prof. Şte­fan Vodă,

-Lim­ba engle­ză: prof. Leon­te şi prof. cpt.Rg.III Mihai Leon­te,

-Pre­gă­ti­re fizi­că: prof. cpt.Rg.III Mihai Spă­lă­ţe­lu,

-Mate­ma­tici supe­ri­oa­re: prof. cpt. Rg.I C‑tin Bălă­bă­ne­scu, prof. Mir­cea Lupu, prof. asist. Nico­lae Pav­len­co,

-Elec­tro­teh­ni­că gene­ra­lă: prof. cpt.Rg.II C‑tin Pătră­ş­co­iu,

-Radi­o­teh­ni­că: prof. cpt.Rg.III Teo­dor Laza­ro­vici,

-Navi­ga­ţie cos­ti­e­ră: prof. cpt.locotenent Dan Stă­i­cu­les­cu,

-Mari­nă­rie: prof. cpt.Rg.III Iuli­an Cro­icu,

-Instru­cţia tra­ge­rii cu arma­men­tul de infan­te­rie şi instru­cţia de front: cpt.Rg.III Simion Mora­ru,

-Prac­ti­ca de vară la SPM Pala­zu Mare:cpt.Rg.III Simion Mora­ru şi lt. Aurel Vlă­ies­cu.

August-sep­tem­brie 1972

Ulti­ma vacanţă, ace­ea din­tre ter­mi­na­rea Lice­u­lui mili­tar şi intra­rea la Şcoa­la Mili­ta­ră Supe­ri­oa­ră de Mari­nă era pe ter­mi­na­te. Pre­zenţa la noua şcoa­lă, din Con­stanţa, era pe 15 sep­tem­brie, dar, prin nu ştiu ce ordi­ne şi dis­po­zi­ţii, am fost che­ma­ţi mai îna­in­te, cu vreo 25–30 de zile, adi­că la sfârşi­tul lunii august.

M‑am pre­gă­tit sufle­teş­te şi fizi­ceş­te de ple­ca­re. Tot în acea peri­oa­dă, ai mei urmau să săr­bă­to­reas­că „Nun­ta de Argint” — 25 de ani de la căsă­to­rie. Şi aşa, cu o zi îna­in­te de a ple­ca, mama a dis­pă­rut de aca­să. Ce cre­deţi că a făcut?. S‑a urcat în tren, via Con­stanţa, şi a ajuns la coman­dan­tul Şco­lii Nava­le, con­tra­a­mi­ra­lul Ilie Şte­fan. I‑a poves­tit care este situ­a­ţia, s‑a dus la malul mării, pe fale­za Cazi­no­u­lui, a admi­rat valu­ri­le, după care s‑a întors, cu urmă­to­rul tren, cu toa­te apro­bă­ri­le de a mai rămâ­ne câte­va zile aca­să. Şi aşa, mi-am pre­lun­git puţin ago­nia des­pă­rţi­rii de cei dragi.

La aceas­tă săr­bă­toa­re, ca de obi­cei, au par­ti­ci­pat mulţi vecini şi pri­e­te­ni de-ai părinţi­lor noş­tri. A fost ceva deo­se­bit. Dar cum tot ceea ce este fru­mos ţine puţin, a venit vre­mea să-mi iau la  reve­de­re de la cei dragi. Mi-am luat baga­jul şi, cu un întreg alai după mine, am popo­sit pe pero­nul gării noi din ora­șul Ghe­or­ghe Ghe­or­ghiu-Dej (Onești­ul de azi). Mă uitam cu nos­tal­gie la tot ce era în jur şi mă  gân­deam că va tre­ce mult  timp până îmi voi reve­dea pri­e­te­nii, pe cei dragi şi melea­gu­ri­le minu­na­te ale copi­lă­ri­ei. În gară era mul­tă lume, ca de obi­cei, fie­ca­re cu ale lui şi cu des­ti­na­ţii dife­ri­te, dar eu eram cu ale mele şi făceam abs­tra­cţie de tot. Lân­gă mine erau părinţii, fra­ţii şi mulţi pri­e­te­ni, de care mă des­pă­rţem de fie­ca­re dată cu mare gre­u­ta­te. Lumea se uita admi­ra­tiv deo­a­re­ce ţinu­ta albă, cu pan­ta­loni ble­u­ma­rin şi lam­pas roşu de liceu mili­tar, atră­gea, ca un mag­net, pri­vi­ri­le. În ace­le vre­muri erau puţini tineri care se bucu­rau de aces­te pri­vi­le­gii, dar numai noi şti­am ce preţ scump aveau aces­te hai­ne fru­moa­se.

Dis­cu­tam aproa­pe în şoap­tă, mai de una, mai de alta, par­că ne feream să nu ne audă cine­va. Făceam pla­nuri pen­tru vii­toa­re­le vacanţe, dar totul îmi părea aşa de înde­păr­tat şi de nere­a­li­zat, încât am aban­do­nat subiec­tul. Un altul i‑a luat locul, dar şi el s‑a dove­dit la fel de lip­sit de impor­tanţă, aşa că, într-un târ­ziu, tăce­rea a pus sta­pâ­ni­re pe mine şi pe toţi, rămânând fie­ca­re cu gân­du­ri­le lui, cu împli­ni­ri­le şi neîm­pli­ni­ri­le lui. Tăce­rea noas­tră a fost per­tur­ba­tă de difu­zo­rul de la peron, care anu­nţa sosi­rea tre­nu­lui Ciceu-Adjud. Luări de rămas bun, puţi­ne lacri­mi, îmbră­ţi­şări afec­tu­oa­se, cuvin­te, într-un iureş de neînţe­les, toa­te la un loc şi încă pe-atâ­ta.

Mi-am luat vali­za şi am ocu­pat un loc, în com­par­ti­men­tul pe care l‑am găsit mai gol. Apoi, am ieşit la fereas­tră pen­tru a mai pre­lungi puţin ago­nia des­pă­rţi­rii. Am făcut cu mâna până nu am mai văzut pero­nul şi am rămas, în con­ti­nu­a­re, la fereas­tră, pen­tru a‑mi lua rămas bun de la locu­ri­le, pe care atât de mult le-am îndră­git, din micul car­ti­er TCR al ora­şul Ghe­or­ghe Ghe­or­ghiu-Dej, judeţul Bacău.

Fără să-mi dau sea­ma,  noap­tea ne ajun­gea din urmă şi ne‑o lua îna­in­te, punând stă­pâ­ni­re pe întreg ori­zon­tul. Tre­nul gonea ca o nălu­că.

Eram sin­gur în com­par­ti­ment. Gân­du­ri­le mă chi­nu­iau, pur­tân­du-mă unde­va, depar­te, unde­va pe ţăr­mu­ri­le înspu-mate ale mării, pe care o văzu­sem doar o dată în via­ţă. Par-că vedeam imen­si­ta­tea ape­lor, locul unde cerul îşi cobo­a­ră frun­tea pen­tru a săru­ta marea, locul unde Emi­ne­scu, ca un ultim tes­ta­ment către ome­ni­re, îşi dorea să-şi afle mor­mân-tul. Între­bă­ri­le cur­geau necon­te­nit, ca şi cli­pe­le, dar toa­te se pier­deau unde­va, în urmă, şi, par­că, cu toa­tă stră­da­nia mea, nu reu­şeau să mă ajun­gă, rămânând doar frămân­tă­ri­le ce nu se mai ter­mi­nau: Oare cum va ara­tă şcoa­la asta nouă? Ce pro­fe­sori voi avea? Vor fi buni? Vor fi răi? Vor fi înţe-legă­tori sau absurzi? Ce fel de colegi voi avea, prin­tre cei pe care nu‑i cunoş­team? Cum o ară­ta un vapor? Dar o navă de lup­tă?

Ade­vă­rul este că, întot­dea­u­na, m‑au fas­ci­nat avi­oa­ne­le şi vapoa­re­le, poa­te şi pen­tru fap­tul că nu le-am putut vedea mai des, de aproa­pe, şi gân­dul că voi ajun­ge să calc pe o navă mili­ta­ră mă făcea să mă simt în al nou­lea cer. Mi-am amin­tit că, în 1961, când Gaga­rin şi Titov au zbu­rat în cos­mos şi de-abia intram în cla­sa I, l‑am rugat pe tata să scrie celor doi şi să‑i feli­ci­te pen­tru ceea ce au făcut. Spre bucu­ria mea, am pri­mit din URSS răs­puns, cu foto­gra­fi­i­le celor doi cos­mo­nau­ţi şi sem­nă­tu­ri­le lor. Le păs­trez şi astăzi.

De mic copil am călă­to­rit mult cu tre­nul, având înles­ni­ri­le acor­da­te de CFR pen­tru călă­to­rii gra­tu­i­te la cla­sa I. Tatăl meu lucra la CFR şi era deco­rat cu Meda­lia Mun­cii.

Mama a fost, mereu, călă­u­za noas­tră. Pe lân­gă mul­te alte des­ti­na­ţii, una deo­se­bit de inte­re­san­tă era ace­ea de la Gala­ţi. Cum ajun­geam aco­lo, o luam spre fale­za Dună­rii, ca să pot vedea vapoa­re­le. Mă lăsau mut de uimi­re.  Erau atât de măreţe,  cu for­me­le şi  colo­ri­tul lor  divers, încât,  minu­te în şir, nu îmi mai des­prin­deam pri­vi­ri­le de la ele. 

În tre­nul care mă ducea spre mare, gân­du­ri­le şi între­bă­ri­le duceau, în capul meu, o lup­tă fără vic­to­rie, fără răs­pun­suri, într-un flux ameţi­tor ce cur­gea din lumea lui Jules Ver-ne, pe care l‑am citit, cu mare plă­ce­re, de mai mul­te ori. Prin­tre atâ­tea reve­rii, între­bări, chi­nuri sufle­teşti, neli­ni­şti, temeri de necu­nos­cut s‑a des­chis, brusc, uşa com­par­ti­men-tului, cine­va a aprins lumi­na şi m‑a tre­zit la rea­li­ta­te. Con­duc­to­rul mi‑a cerut docu­men­te­le de călă­to­rie şi mi‑a adre­sat şi câte­va cuvin­te: „Gata cu con­ce­di­ul, mari­na­re?” Mi s‑a umplut ini­ma de bucu­rie. Iată un om care, deja, mă vedea mari­nar. Aş fi vrut să vor­besc cu el des­pre asta, să-mi des­carc sufle­tul, dar, la fel cum a venit, a şi ple­cat. Mi‑a stins lumi­na şi a tras uşa com­par­ti­men­tu­lui, lasân­du-mă în închi­soa­rea gân­du­ri­lor mele.

În cele din urmă, mulţi­mea eve­ni­men­te­lor şi gân­du­ri­lor, acom­pa­ni­a­te de lumi­na inti­mă de pe culoa­rul vago­nu­lui şi căl­du­ra plă­cu­tă ce plu­tea în aer, m‑au tri­mis în lumea vise­lor. Dar, şi aco­lo, cine­va îmi şop­tea la ure­che: „Tim­pul îţi va da răs­puns la toa­te, vise­le se vor trans­for­ma în rea­li­ta­te, dar prin foar­te mul­tă mun­că şi sâr­gu­inţă”. Înspre dimi­nea­ţă, una fru­moa­să de sfârşit de vară şi înce­put de toam­nă, frâ­ne­le tre­nu­lui s‑au încleş­tat, într-un scrâş­net puter­nic, în gara de la malul mării.

Mi-am luat vali­za şi m‑am îndrep­tat spre cobo­râre. Simţeam în mine ceva ce nu-mi puteam expli­ca. Pero­nul era plin de lume gălă­gi­oa­să şi mă simţeam ca un nau­fra­gi­at pe o insu­la stră­i­nă. Eram sin­gur într-un oraş mare, unde totul îmi era necu­nos­cut şi totul era dife­rit faţă de lumea de unde veneam eu. Cu ini­ma la gură, am cobo­rât trep­te­le gării şi m‑am îndrep­tat spre sta­ţia de auto­buz. M‑am cioc­nit de cine­va şi mi-am cerut, repe­de, scu­ze. Atâ­ta lume şi eu eram, totu­şi, sin­gur. Şti­am că tre­bu­ie să iau auto­bu­zul 7, către port şi, de aco­lo, auto­bu­zul 3, până la şcoa­la nava­lă. M‑am urcat într-un 7, dar fără să rea­li­zez că aces­ta mer­gea în sen­sul invers, decât cel pe care îl doream eu.

În sfârşit, am cobo­rât şi m‑am pus pe dire­cţia corec­tă. Par­că şi în auto­buz atmosfe­ra era apă­să­toa­re şi îmi spo­rea,  mai mult, deru­ta şi suferinţa.M‑am lini­ş­tit după vreo 10 minu­te, după ce am fost atras de maca­ra­le­le por­tu­lui, de vapoa­re­le acos­ta­te în dane şi, bine­înţe­les, de mare. Par­că, via­ţa a înce­put să pal­pi­te în mine, iar ini­ma dădea sem­ne de rela­xa­re. La rea­li­ta­te m‑a tre­zit bri­za mării, oda­tă cu cobo­rârea la sta­ţia de la Poar­ta unu. Vali­za, care până atunci era a nai­bi de grea, acum mi se părea nemai­po­me­nit de uşoa­ră. Pute­ri­le mi-au reve­nit, ca prin far­mec, oda­tă ce am păşit pe fale­za de la Cazi­no, cu pri­vi­rea hol­ba­tă la întin­sul nesfârşit al mării.

Mă ustu­rau ochii, iar mâi­ni­le mă dureau, de cât de tare strân­geam balus­tra­da fale­zei. Şi par­că, nefi­ind înde­a­juns de treaz, un val mai îna­lt s‑a spart în drep­tul meu şi mi‑a făcut bote­zul mari­nă­resc.

Nu mai ştiu cât am stat aco­lo „de vor­bă cu marea”, dar se făcu­se, deja, ora când soa­re­le îşi arun­ca săgeţi­le necru­ţă­toa­re asu­pra mea. Eram puţin con­tra­ri­at de fap­tul că, în pri­ma zi de sep­tem­brie, aici era mult mai cald, decât aco­lo de unde veneam eu. Şi aerul îl simţeam sărat.

Auto­bu­zul 3 cir­cu­la des­tul de des, aşa că m‑am urcat, fără nicio gri­jă, şti­ind sigur că are capăt în car­ti­e­rul Coiciu, unde auzi­sem că se află şcoa­la nava­lă. Pri­veam prin geam şi încer­cam să memo­rez tra­se­ul, stră­zi­le, case­le, blo­cu­ri­le. Nu am reu­şit mare lucru, pen­tru că iti­ne­ra­rul auto­bu­zu­lui era des­tul de sinu­os, aşa că m‑am dez­o­rien­tat repe­de şi am renu­nţat, şti­ind, sigur, că voi ajun­ge unde tre­bu­ie.

Reve­ria dis­pă­ru­se, teme­ri­le se spul­be­ra­se­ră. Acum, sin-gurul gând era ace­la de a ajun­ge cât mai repe­de şi de a face o bună impre­sie celor care mă vor aştep­ta.

În auto­buz am rămas doar eu, şofe­rul şi taxa­toa­rea, ca-re zâm­bea, gân­din­du-se, poa­te, că sunt nou prin ace­le locuri. Ade­vă­rul ăsta era. Mi-am înş­fă­cat vali­za, i‑am salu­tat poli­ti­cos pe cei doi şi am cobo­rât, nu îna­in­te ca taxa­toa­rea să mă gra­tu­le­ze cu un nou zâm­bet şi cu ura­rea: „Suc­ces!”. Nici n‑am mai apu­cat să‑i mulţu­mesc, că m‑am şi tre­zit jos. Pe şira spi­nă­rii apa îmi şiro­ia, iar blu­za de pe mine era deja udă.

Am por­nit, cu paşi gră­bi­ţi, către poar­ta şco­lii, ce se vedea unde­va, în camp, şi în faţa căre­ia erau două blo­curi cu câte un etaj, coş­co­vi­te şi dete­ri­o­ra­te de vre­me.

Am ajuns în drep­tul porţii. Un sub­o­fi­ţer, cu ban­de­ro­la pe braţ, moleşit de căl­du­ră, m‑a îndru­mat spre o clă­di­re din dreap­ta intră­rii, spu­nân­du-mi că o să-mi găsesc eu, aco­lo, cole­gii. Am fost sur­prins de fap­tul că nu m‑a între­bat nimic şi nu mi‑a dat nicio rela­ţie supli­men­ta­ră. Con­tra­ri­at, m‑am îndrep­tat spre clă­di­rea cu două eta­je, pla­ca­tă cu cără­mi­dă roşie şi cu un mic par­cu­leţ în faţă. Am intrat. Inte­ri­o­rul stră­lu­cea de cură­ţe­nie, mozai­cul era proas­păt lus­tru­it şi miro­sea a cea­ră.  O atmosfe­ră sobră, ce impu­nea res­pect şi dis­ci­pli­nă. Am fost atras de foto­gra­fi­i­le din rame­le de pe casa scă­rii şi nici nu am bagat de sea­mă când, sus, a apă­rut un mari­nar ade­vă­rat, într‑o uni­for­mă nouă şi care mi‑a spus scurt: „Salut, vino să-ţi dau hai­ne­le!” şi a dis­pă­rut. 

Am ramas uimit, mai să nu‑l recu­nosc pe fos­tul meu coleg de liceu mili­tar, Geo Fădu­rean. Din acel moment şi până astăzi mi‑a rămas unul din­tre cei mai buni pri­e­te­ni. Geo era „ser­gent de ser­vi­ciu” pe com­pa­nie. Am urcat scă­ri­le, în fugă, şi am înce­put să‑l bom­bar­dez cu între­bări, dar el, muca­lit, cum îl şti­am, cu cal­mul lui engle­zesc, mi‑a pus hai­ne­le în bra­ţe, mi‑a arun­cat câte­va vor­be din mers şi a înche­iat: „Ai noş­tri sunt pe alee, la instru­cţie, mergi şi tu la ei!”

Am rămas sin­gur în dor­mi­tor, cu hai­ne­le în mână. M‑am uitat le ele, la patu­ri­le cura­te şi ali­ni­a­te la aţă, la che­soa­ne­le des­chi­se, pli­ne de miro­suri plă­cu­te, de săpun nou şi par­fu­muri. Am înce­put să mă echi­pez cu noua mea ţinu­tă, total dife­ri­tă de ace­ea lăsa­tă pe un pat. Nu prea şti­am cum să o pun. La blu­ză, m‑am pri­ce­put cum­va, dar la pan­ta­loni… I‑am luat pe toa­te părţi­le, care o fi faţa, care o fi dosul? Am remar­cat că sunt la modă, erau eva­za­ţi, dar nu vedeam şli­ţul. Într-un final am des­co­pe­rit plat­ca şi fap­tul că pe late­ra­le erau nas­turi. Oda­tă puşi pe mine, am con­sta­tat că, de fapt, erau cu cel puţin două nume­re mai mari decât măsu­ra mea.

În sfârşit, m‑am echi­pat şi par­că m‑a lovit un val de căl­du­ră. Pos­ta­vul ble­u­ma­rin, din care era facu­tă uni­for­ma, des­tul de gros, m‑a încins la maxim. M‑am uitat în jur, să văd dacă nu am uitat să-mi pun vre­un acce­so­riu, mi-am aşe­zat uni­for­ma de licean pe ume­raş, am pus‑o în che­so­nul pe care era scris nume­le meu şi am ieşit pe ale­ea spre care mă îndru­ma­se cole­gul meu, Fădu­rean.

Mă chi­nu­ia căl­du­ra. Am dat să-mi iau bere­ta de pe cap, dar nu i‑am găsit cozo­ro­cul. Mi-am scos batis­ta, să mă şterg de transpi­ra­ţie şi am dat pes­te cole­gii mei care, ime­di­at ce m‑au repe­rat, au înce­put să mă asal­te­ze cu între­bă­ri­le: „De ce ai întâr­zi­at? Ai avut pile de nu te-ai pre­zen­tat la timp, sau n‑ai mai vrut să vii?” şi tot aşa. Le-am expli­cat din ce cau­ză am întâr­zi­at şi cine a fost „pila” mea. 

Între mulţi­mea de mari­nari i‑am recu­nos­cut pe cei 14 colegi ai mei, de la Câm­pu­lung Mol­do­ve­nesc. Apoi, am făcut cunoş­tinţă şi cu cei 15 de la Brea­za şi cu cei­la­lţi 15 colegi, veni­ţi din via­ţa civi­lă. Să vă fac şi vouă cunoş­tinţă cu ei.

Gru­pa 101:

 1.BACIU AURELLM Câm­pu­lung Mol­do­ve­nesc;

 2.CIOROGAR VIORELLM Brea­za;

 3.CIUCU GHEORGHELM Brea­za;

 4.COMLOŞANU GABRIEL–liceu civil,fost mili­tar în termen;

 5.CUMPĂNAŞU IONELLM Brea­za;

 6.DĂNILĂ DORINLM Brea­za;

 7.FĂDUREAN GHEORGHE-LM Câm­pu­lung Mol­do­ve­nesc;

 8.GALANTONU MARINLM Câm­pu­lung Mol­do­ve­nesc;

 9.IONESCU ION — liceu civil;

10.LEFTER NICOLAE LM Câm­pu­lung Mol­do­ve­nesc;

11.LEPĂDATU DORINLM Câm­pu­lung Mol­do­ve­nesc;

12.MIHALACHE GHEORGHELM Brea­za;

13.OSIPENCO DUMITRU — liceu civil;

14.PETRIA GHEORGHELM Brea­za;

15.SIMION TEODORLM Brea­za;

16.SPANDOLE GIGI — liceu civil;

17.SPIRIDON PETRELM Câm­pu­lung Mol­do­ve­nesc;

18.STOICA PAULLM Brea­za;

19.ŞOLDEA DRAGOMIR — liceu civil;

20.TIŢA EMILIAN — liceu civil;

21.ŢIGĂNUŞ VASILELM Brea­za;

22.ŢOP VALER – liceu civil;

23.VEREŞ ERNEST- liceu civil, fost mili­tar în ter­men;

Grupa102:

 1.ANTONIU STELIANLM Câm­pu­lung Mol­do­ve­nesc;

 2.COCARGEANU GHEORGHELM Brea­za;

 3.CONSTANTINESCU EUGEN — liceu civil;

 4.COTLEŢ DUMITRULM Câm­pu­lung Mol­do­ve­nesc;

 5.COZMA NICOLAELM Brea­za;

 6.CHIRVASE OCTAVIANLM Brea­za;

 7.GĂLEATĂ NICOLAELM Brea­za;

 8.GROSU VASILE – liceu civil, fost mili­tar în ter­men;

 9.FERENDINO SORINLM Câm­pu­lung Mol­do­ve­nesc;

10.ION GHEORGHE- liceu civil, fost mili­tar în ter­men;

11.NICA MIRCEA- LM Câm­pu­lung Mol­do­ve­nesc;

12.ODOLBAŞA VICTOR — liceu civil;

13.PLEŞCA DUMITRULM Câm­pu­lung Mol­do­ve­nesc;

14.RUSMĂNICĂ MIRCEALM Câm­pu­lung Mol­do­ve­nesc;

15.SILAGHI GAVRILLM Brea­za.

16.SÂRBU PETRIŞOR- liceu civil, fost mili­tar în ter­men;

17.ŞTEFAN BĂLUŢĂ — liceu civil;

18.TARAN ŞTEFAN — LM Câm­pu­lung Mol­do­ve­nesc;

19.TOGAN IONELLM Câm­pu­lung Mol­do­ve­nesc:

20.TUREŢCHI IOSIFLM Brea­za;

21.UDRIŞTE TĂNASE — LM Câm­pu­lung Mol­do­ve­nesc;

22.VASILE VIOREL – liceu civil, fost mili­tar în ter­men;

Desi­gur, că am reu­şit să‑i cunosc bine, în zile­le care au urmat. Dar, aco­lo pe alee, s‑a apro­pi­at de mine unul din­tre colegi, scurt şi gră­suţ, bru­net, puţin pel­tic şi sâsâ­sit, care s‑a reco­man­dat urgent: „Dra­gul meu, eu sunt Bebe din Brăi­la, vrei să fim pri­e­te­ni?” N‑am apu­cat să‑i răs­pund că el, folo­sind ace­ea­şi abor­da­re, s‑a îndrep­tat către un alt coleg. Am zâm­bit şi am con­ti­nu­at dis­cu­ţi­i­le des­pre noua noas­tră şcoa­lă. Toţii erau niş­te băieţi sim­pa­tici, plini de via­ţă, de elan ti-neresc, gata să ia în piept noi­le pro­vo­cări ale vieţii. Vor­beam des­pre liceu, vacanţe, pri­e­te­ni ca şi când nu am fi fost des-părţi­ţi nici­o­da­tă, de par­că ne cunoş­team de când lumea. Pălă­vră­ge­a­la noas­tră a fost între­rup­tă de un tânăr loco­te­nent, pe care am aflat că îl chea­mă Vlăes­cu şi este coman­dan­tul nos­tru de com­pa­nie.

Am înce­put instru­cţia. Cald, foar­te cald! Soa­re­le par­că ne nău­cea. În fie­ca­re pau­ză fugeam, pre­cum potâr­ni­chi­le, la umbra pomi­lor şi relu­am dis­cu­ţi­i­le. Noi, cei care tre­cu­sem prin lice­e­le mili­ta­re, eram deja plic­ti­si­ţi de aceas­tă acti­vi­ta­te. Salu­tul, pasul de defi­la­re, ono­rul, marşul cu cân­tec, defi­la­rea erau „secre­te” doar pen­tru cei veni­ţi din via­ţa civi­lă.

Zile­le  au tre­cut şi, oda­tă cu asta,  hai­ne­le noi de pos­tav nu ne mai deran­jau aşa de mult, iar soa­re­le, deşi încă mai ardea, nu ne împie­di­ca să ne vedeam de ale noas­tre. Încet, încet, totul intra în nor­mal, con­form unui plan dina­in­te sta­bi­lit. Cole­gii veni­ţi din civi­lie s‑au inte­grat repe­de şi, chiar dacă miş­că­ri­le lor erau mai stân­ga­ce în pluton, prin­tre noi nu erau obser­va­te.

A sosit şi ziua mult aştep­ta­tă de 25 sep­tem­brie  1972. Zi fes­ti­vă pen­tru des­chi­de­rea anu­lui de învă­ţămât. Tri­bu­na de pe pla­to­ul cen­tral era împo­do­bi­tă săr­bă­to­reş­te şi păzi­tă cu stră­ş­ni­cie de însu­şi mare­le voie­vod Mir­cea cel Batrân, ce tro­na, spri­ji­nit în sabia drep­tă­ţii, pri­vin­du-ne de la înă­lţi­me. De jur împre­jur flu­tu­rau stea­guri mul-tico­lo­re, care pen­tru noi erau ade­vă­ra­te enig­me. Un coleg mai mare ne‑a expli­cat că, fie­ca­re din­tre aces­te ste­gu­leţe, aveau o anu­mi­tă sem­ni­fi­ca­ţie în mari­nă şi, toa­te la un loc, con­sti­tu­iau Mare­le Pavoaz, ridi­cat la catar­ge­le nave­lor Mari­nei Mili­ta­re în zile­le de săr­bă­toa­re. Mult mai mul­te des­pre ele aveam să aflu după ce am ajuns ofi­ţer al Forţe­lor Nava­le Româ­ne.

Cole­gii din anii supe­ri­ori ne pri­veau cu îngă­du­inţă. Noi îi vedeam ca pe niş­te ade­vă­ra­ţi mate­loţi, mai ales că „jon­glau” cu tot felul de expre­sii mari­nă­reşti, total necu­nos­cu­te nouă, novi­ci­lor. Mai mult, uni­for­me­le lor, deja „toci­te”, par­că le veneau tur­na­te şi le pur­tau de când lumea. Erau bine­vo­i­tori şi ne răs­pun­deau la toa­te între­bă­ri­le, dar din cau­za voca­bu­la­ru­lui mari­nă­resc, mult prea sărac, pe care de-abia ni‑l însu­şeam, renu­nţam să mai între­băm.

Încet, încet, pla­to­ul se ani­ma. Au apă­rut tot mai mulţi ofi­ţeri, pro­fe­sori şi per­soa­ne ofi­ci­a­le. Eram impre­sio­na­ţi de eghi­leţi şi sti­le­te. Mi-am adus amin­te că, pe vre­mea şco­lii gene­ra­le, aflân­du-mă cu mama în Oneşti, am remar­cat un ofi­ţer de mari­nă, care a cobo­rât dintr‑o Dacie. Atunci, am rămas mut de uimi­re şi cu ochii piro­ni­ţi pe el. Mama a remar­cat sta­rea mea şi mi‑a zis: „Dacă o să înveţi car­te, o să ajungi şi tu să porţi aşa hai­ne fru­moa­se”. Pes­te mulţi ani, m‑am întors în ora­şul meu, cu o Dacie albă, în cos­tum bleu-marin, cu sti­let şi eghi­leţi. Şti­am că sunt pri­vit şi bănu­iam ce sen­za­ţii tre­zesc în puş­tii din apro­pi­e­re. Tre­cu­sem  şi eu  prin asta. 

Dar să reve­nim pe pla­to­ul Șco­lii de mari­nă. Fan­fa­ră, ofi­ţeri, elevi, pro­fe­sori, invi­ta­ţi. Noi, „pufoşii”, eram în cen­trul for­ma­ţi­ei şi aştep­tam, cu guri­le căs­ca­te, să vedem ce se va întâm­pla. S‑a auzit o coman­dă scur­tă şi un trom­pet a dat sem­na­lul „Atenţiu­ne!”. Se dădea ono­rul la ami­ral. Fan­fa­ra a înce­put „Mar­sul de întâm­pi­na­re”. La un moment dat,   s‑a oprit brusc şi am auzit rapor­tul dat coman­dan­tu­lui şco­lii. Apoi, fan­fa­ra a relu­at marşul, până când con­tra­a­mi­ra­lul Ilie Şte­fan a ajuns în faţa for­ma­ţi­ei. El s‑a oprit la mij­lo­cul ei şi ne‑a salu­tat: — ”Bună ziua !”.

- „Să tră­i­ţi, tova­ra­şe con­tra­a­mi­ral!”, am răs­puns noi, răs­pi­cat, aşa cum învă­ţa­sem la repe­ti­ţii.

Am simţit cum mi s‑a încreţit pie­lea pe mine, iar părul par­că mi s‑a ridi­cat sub bere­tă. Am strâns mai tare arma la piept şi par­că mă simţeam mai puter­nic, mai băr­bat, mai sigur pe mine, ca nici­o­da­tă.

Apoi, a fost into­nat Imnul de Stat al Româ­ni­ei, moment înă­lţă­tor, cli­pă de mân­drie pen­tru fie­ca­re oştean al ţării, pen­tru fie­ca­re tânăr intrat în rân­du­ri­le arma­tei. În ace­la­şi timp, de lân­gă tri­bu­na ofi­ci­a­lă se ridi­ca dra­pe­lul Româ­ni­ei pe un catarg îna­lt. Oda­tă arbo­rat, muzi­ca s‑a oprit, iar ofi­ci­a­li­tă­ţi­le şi-au ocu­pat locu­ri­le la tri­bu­na ofi­ci­a­lă. Înce­pea fes­ti­vi­ta­tea pro­priu-zisă.

Au luat cuvân­tul mai mulţi ofi­ţeri, pro­fe­sori, un elev din anul IV şi un coleg de-al nos­tru, pe care îl şti­am din liceu, Miti­că Pleş­ca. Cine bănu­ia, atunci, că el avea să ajun­gă, după ani şi ani, coman­dan­tul sub­ma­ri­nu­lui „Del­fi­nul”. S‑a apla­u­dat, s‑au trans­mis vor­be de încu­ra­ja­re şi apoi a venit rân­dul nos­tru, al celor din for­ma­ţie să ară­tăm că ştim să batem pasul de defi­la­re. 

După înche­ie­rea cere­mo­n­i­a­lu­lui, am tre­cut la depu­ne­rea arme­lor în locu­ri­le de păs­tra­re şi ne-am îndrep­tat către clu­bul unu­tă­ţii, unde comn­a­dan­tul şco­lii ne‑a vor­bit des­pre fru­moa­sa mese­rie pe care ne-am ales‑o, des­pre mul­ti­ple­le acti­vi­tă­ţi la care vom fi soli­ci­ta­ţi să facem faţă pe par­cur­sul celor patru ani de şcoa­lă. Toţi ascul­tam şi îi sor­beam cuvin­te­le. Totul era nou, inte­re­sant şi rea­li­zam că ale­ge­rea făcu­tă, de a veni la Mari­na Mili­ta­ră, nu a fost greşi­tă. Înţe­le­geam că sun­tem che­ma­ţi să învă­ţăm cât mai mult, în cei patru ani, pen­tru că numai aşa puteam să ajun­gem ade­vă­ra­ţi ofi­ţeri de mari­nă.

Chiar în ace­ea­şi zi am înce­put şi cur­su­ri­le, într‑o cla­să impro­vi­za­tă în clu­bul de com­pa­nie, care era des­pă­rţit de imen­sul dor­mi­tor doar de o uşă. Cres­cu­se numă­rul ele­vi­lor din insti­tut, dato­ri­tă cerinţe­lor tot mai mari ale flo­tei, iar spa­ţi­i­le de învă­ţământ rămă­se­se­ră la nive­lul ani­lor 1965–1970, când pro­moţi­i­le de ofi­ţeri de mari­nă nu depă­şeau 100 de abso­venţi, la ambe­le secţii, mili­ta­ră şi civi­lă.

Pen­tru că şi pro­moţia noas­tră era des­tul de mică — la înce­put eram 45 de elevi -, con­du­ce­rea Insti­tu­tu­lui a hotă­rât să ne mute la bor­dul Navei Şcoa­lă „Mir­cea” – nava ami­ral a Mari­nei Româ­ne. Zvo­nul a exis­tat chiar de la înce­pu­tul cur­su­ri­lor şi, în scurt timp, a deve­nit rea­li­ta­te.

Toţi am tră­it o bucu­rie imen­să. Urma să locu­im pe o navă ade­vă­ra­tă, mai curând decât ne-am fi închi­pu­it vreo­da­tă. La sfârşi­tul cur­su­ri­lor, din ziua cu pri­ci­na, loco­te­nen­tul Vlăes­cu ne‑a  trans­mis ordi­nul mult aştep­tat: „Veţi servi masa de prânz,  după care adu­na­ţi tot echi­pa­men­tul, toa­te mate­ri­a­le­le pen­tru stu­diu, toa­te rechi­zi­te­le şi obiec­te­le per­so­na­le, faceţi ordi­ne în dor­mi­tor şi la ore­le 17.00, să fiţi adu­na­ţi pe pla­to­ul mic, pen­tru depla­sa­rea la bric.”  Nici nu a ter­mi­nat bine ce avea de spus, că noi am şi izbu­c­nit în stri­gă­te de „Ura­aa!”…, ce l‑au obli­gat să „mătu­re” un pic pla­to­ul cu noi. Ce mai con­ta! În ace­le cli­pe, sta­rea de eufo­rie pe care o tră­i­am ne făcea să supor­tăm ori­ce. Ne-am miş­cat cu o vite­ză ameţi­toa­re, ducând la înde­pli­ni­re tot ce a ordo­nat coman­dan­tul com­pa­niei. Ba, mai mult de atât, toa­te sec­toa­re­le le-am facut lună, în timp record! 

Dis­ci­pli­na­ţi, cu sacul mari­na­ru­lui dol­do­ra de echi­pa­ment, am înce­put să ne depla­săm către pla­tou, cu mult timp îna­in­te de ora ordo­na­tă. Cole­gii din anii II şi III ne pri­veau cu invi­die, ba, unii chiar cu rău­ta­te, aş zice. Sin­gu­rii care ţineau cu noi erau cole­gii din anul IV, cu care împă­rţeam până atunci dor­mi­to­rul, în scur­ta peri­oa­dă cât am stat în şcoa­lă. Cu marea majo­ri­ta­te a lor, de atunci, am rămas buni pri­e­te­ni. Erau niş­te băieţi „jos pălă­ria”. Colec­ti­vul lor era puter­nic sudat şi aşa au rămas şi în zile­le de astăzi. Mai mult de atât, faţă de pro­moţia noas­tră, cea mai mare par­te a lor au avut o sim­pa­tie apar­te, pe care şi noi, la rân­dul nos­tru, am împărtăşit‑o faţă de ei. Am fost cu ei pri­e­te­ni şi am rămas şi acum la fel. Poa­te şi pen­tru fap­tul că mereu i‑am res­pec­tat şi i‑am apre­ciat, tot tim­pul cât ne-am întâl­nit în flo­tă, la bor­dul nave­lor de lup­tă.

Gos­po­da­rul” lor era ele­vul ser­gent major Eugen Bul­boa­că, care se înţe­le­gea de minu­ne cu pluto­ni­e­rul de com­pa­nie, pluto­ni­e­rul major Spî­nu, un mol­do­vean în vâr­stă, mic de înă­lţi­me, plin de poan­te şi învă­ţă­min­te şi foar­te sever cu păs­tra­rea bunu­ri­lor pe care le ges­tio­na, atât pen­tru cei mari, cât şi pen­tru noi. Acest „duhov­nic” era per­ma­nent în mij­lo­cul nos­tru, ne ştia doleanţe­le şi nece­si­tă­ţi­le, ne aju­ta cu tot ce putea şi era, necon­te­nit, apă­ră­to­rul nos­tru în faţa coman­danţi­lor. Spî­nu şi Bul­boa­că deve­ni­se­ră un cuplu pro­ver­bi­al în şcoa­lă, apre­ciat şi sti­mat de toţi, pen­tru modul de înţe­le­ge­re şi de aju­to­ra­re a ele­vi­lor.

Ală­tu­ri de ei, ele­vul ser­gent major Petri­că Sto­ica, care se ocu­pa de maga­zia cu hai­ne­le de oraş, era, la rân­dul lui, un pri­e­ten apro­pi­at nouă. Cât timp am stat împre­u­nă, m‑am ală­tu­rat şi eu aces­to­ra, deve­nind con­fi­den­tul lor în păs­tra­rea bău­tu­ri­lor alco­o­li­ce, agă­ţa­te cu aţe de ume­ra­şe­le uni­for­me­lor sau pe mâne­ci­le man­ta­le­lor, în maga­zia cu hai­ne. Nu mai ştiu care este, acum, situ­a­ţia ace­lei încă­peri însă, dacă ar avea gură să vor­beas­că, mul­te din fap­te­le „măreţe” ar fi dez­vă­lu­i­te şi ar fi în drept pen­tru că, tre­când mai bine de 40 de ani, le putem scoa­te de la „secret”.

Nu şti­am mai nimic des­pre bric. Cei care erau din Con­stanţa mai cunoş­teau câte ceva, dar nici­u­nul nu urca­se la bor­dul lui, vreo­da­tă. Eu, sin­cer, nu-mi puteam închi­pui cum poa­te ară­ta, cum poa­te fi via­ţa pe o ast­fel de navă sau, după cum se expri­ma un şugu­băţ, „ce ştii tu ce e ace­la un vapor şi câte chi­le are?”

La ora sta­bi­li­tă, un auto­buz s‑a apro­pi­at de pla­tou, a facut o mane­vră de întoar­ce­re ca la car­te şi din el a cobo­rât coman­dan­tul nos­tru şi şofe­rul, unul mic şi gras, sim­pa­tic foc, plin de umor. „Aţi dat de dra­cul, la vapor!”,  a excla­mat el, în glu­mă. Era nea Nicu Muscoi, care avea să ne poar­te cu „rabla” lui pe par­cur­sul celor patru ani de şcoa­lă prin toa­tă Con­stanţa.

Ne-am ambar­cat, s‑a făcut pre­zenţa, s‑au veri­fi­cat mate­ri­a­le­le, apoi coman­dan­tul com­pa­niei i‑a dat undă ver­de lui nea Nicu, care i‑a arun­cat, la rân­dul lui, un „Yes, Sir” şi a dema­rat.

Încer­cam să-mi rea­min­tesc tra­se­ul pe care îl facu­sem, cu câte­va săp­tămâni în urmă, când am venit către şcoa­lă. După ceva timp maşi­na s‑a oprit în faţa Porţii 1, de la intra-rea în por­tul Con­stanţa şi mi-am revă­zut, cu bucu­rie, locul de pe fale­ză, unde pri­mi­sem bote­zul mării. S‑a ridi­cat  barie­ra şi, după alte câte­va minu­te de depla­sa­re, maşi­na noas­tră s‑a oprit la „Dana 0”, la dana vechiu­lui far Carol. Aco­lo era acos­tat „Mir­cea”, maies­tu­o­sul veli­er al Mării Negre, mân­dria Şco­lii Nava­le a Româ­ni­ei. Umbra arbo­ra­dei sale cobo­râ­se asu­pra noas­tră, iar gali­o­nul din pro­va par­că ne salu­ta: „Bine aţi venit la bord, vii­tori lupi ai mări­lor!”. VA URMA -

Epi­so­dul 1 poa­te fi vizio­nat AICI


Man­ga­lia News, Dumi­ni­că, 25 august 2019.


piese-auto-mangalia.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Va rugam sa adaugati un mesaj
Va rugam sa introduceti numele