Recent, la Ulpia Traiana Sarmizegetusa s-a descoperit urma unui copil desculţ, imprimată pe o cărămidă. E de pe la anul 200 e.n. Copilul avea şase ani.
Peste alţi 70 de ani, ţara a fost părăsită de autorităţi, cu toată funcţionărimea de la primării şi prefecturi, de la finanţe, de la şcoli, cu armată cu tot. El nu s-a dus: ”Sunt prea bătrân a spus, am aproape 80 de ani, eu rămân aici”.
Au venit peste el hoardele barbare, una după alta, vreme de o mie de ani. Erau îmbrăcaţi diferit, nu semănau unii cu alţii, unii erau mai turciţi, alţii mai mongoloizi, dar aveau aceleaşi apucături: luau tot ce apucau, ce nu, omorau, dărâmau, dădeau foc. Nu-şi pierdeau ei vremea cu semănatul, cu plivitul, cu seceratul, cu cuptorul, cu torsul şi ţesutul, de astea vedeau proştii de localnici, ei luau de-a gata.
Iar el a zis: O trece şi asta cumva, eu rămân aici.
Ca acum, în aceste zile, să vadă ce n-a mai văzut: pleacă ai lui, 24 pe oră, şi orele curg, alţi 24, alţi 24, la fiecare 24 de ore, 24 la pătrat, cu miile, cu milioanele, nu-i insuliţă de la Pol până la Ecuator în care să nu fie şi o comunitate dintr-ai lui.
”Eu nu mă duc, zice el, sunt prea bătrân, am 1.825 de ani, eu rămân aici. Nu mi-ai văzut urma de când eram copil? Eu nu calc în urma nimănui, rămân acolo unde mi-e urma mea. Pe pământul pe care l-am parafat cu urma mea. E al meu pe veci şi nu vreau altul”. (Dacia Edenica).
