Cum s-au editat discuri cu PHOENIX, sub nasul cenzurii comuniste

1
798
Booking.com

După 25 de ani, afla­ţi în pre­mie­ră poves­tea impri­mă­rii în ile­ga­li­ta­te a albu­me­lor legen­da­rei for­ma­ţii Pho­e­nix.

După fuga Pho­e­nix-ilor, în 1977, cen­zu­ra comu­nis­tă a hotă­rât retra­ge­rea de pe pia­ţă a albu­me­lor şi-a inter­zis ree­di­ta­rea lor, chiar dacă sta­tul român ar fi câş­ti­gat în con­ti­nu­a­re bani din vân­za­rea aces­to­ra. Vre­me de 10 ani de zile s-a insta­lat pau­za Pho­e­nix. În acest timp, cei care cum­pă­ra­se­ră dis­cu­ri­le la momen­tul edi­tă­rii lor au avut răgaz să le zgârie, să le spar­gă, să le înstră­i­ne­ze etc. Pe de altă par­te, la con­cer­te­le pe care le ţinea, inter­pre­tând pie­se­le sale, Mir­cea Bani­ciu “aţâţa” de fie­ca­re dată publi­cul şi cu bucă­ţi Pho­e­nix, în prin­ci­pal “Andrii Popa” şi “Mica Ţiga­ni­a­dă”. Foa­mea (muzi­ca­lă) de îndră­gi­ta tru­pă cre­ş­tea. Gene­ra­ţia de roc­keri acti­vă în 1987 ar fi dat ori­ce să ascul­te Pho­e­nix. Dar de unde tru­pă sau mate­ri­al disco­gra­fic? Con­form direc­ti­ve­lor cen­zu­rii “Elec­tre­cor­dul” ar fi tre­bu­it să dis­tru­gă “mame­le” şi matri­ţe­le (mame­le erau un fel de dis­curi din cupru, după care se copiau matri­ţe­le din nichel-crom, după care se pre­sau dis­cu­ri­le de vinil). Însă con­du­ce­rea de atunci a “Elec­tre­cor­du­lui”, în frun­te cu regre­ta­tul direc­tor Gri­go­re Petrea­nu, ori le-a păs­trat cu bună şti­inţă (în ide­ea că nu vine nimeni să-i con­tro­le­ze), ori a uitat sau a negli­jat dis­tru­ge­rea aces­to­ra. Întâm­plă­tor, în acest con­text, s-au putut fabri­ca şi scoa­te pe sub mână albu­me­le “Cei ce ne-au dat nume”, “Mugur de flu­ier” şi “Can­to­fa­bu­le”.

Mame­le de aur

De ce întâm­plă­tor? Afla­ţi în pre­mie­ră poves­tea spu­să de Andrei (să-l numim aşa după nume­le fiu­lui său). Prin 1977, Andrei lucra la sin­gu­ra casă de dis­curi din Româ­nia “Elec­tre­cord” având fun­cţia de elec­troa­cus­ti­cian. Asta însem­na să mear­gă la pre­se, să ia dis­curi, să le ducă în cabi­na de audi­ţie, fiind atent la cali­ta­te, eti­che­te, zgâri­e­turi etc. Lucrul ăsta îl făcea să aibă o bună rela­ţie cu pre­sa­to­rii, cu meca­ni­cii care repa­rau pre­se­le, cu secţia de gal­va­no­plas­tie unde de pro­du­ceau matri­ţe­le, cu depo­zi­tul de eti­che­te şi cu depo­zi­tul de mame. Ca mulţi alţii era îndră­gos­tit lite­ral­men­te de muzi­ca Pho­e­nix, pe care apu­ca­se să-i vadă o sin­gu­ră dată în con­cert, prin 1976, la Crai­o­va. Fiind des­tul de mic atunci când for­ma­ţia impri­ma ves­ti­te­le albu­me, nu apu­ca­se să le cum­pe­re de pe pia­ţă. Ascul­ta­se, însă, rar pe la amici. Într-o bună zi, un pri­e­ten de-al său care lucra la depo­zi­tul de eti­che­te  îi spu­ne: “Bă, m-au pus ăştia să cata­lo­ghez într-un cea­slov eti­che­te­le. Ce crezi c-am găsit? Eti­che­te cu Pho­e­nix din toa­te albu­me­le. Pesem­ne nu le-au dis­trus gân­dind că, dacă se dă vreo­da­tă liber la Pho­e­nix să aibă mode­lul de eti­che­tă şi să le tipă­reas­că direct, să nu mai stea să con­cea­pă alte­le. Or fi şI mame­le în depo­zit? Ia să te duci tu, că ai acces la ele”. Chiar în acea cli­pă Andrei a luat câte o eti­che­tă din fie­ca­re şi-a intrat în depo­zit. După numă­rul de cata­log scris pe eti­che­tă a cău­tat cu înfri­gu­ra­re aco­lo unde, nume­ric, ar fi tre­bu­it să fie locul mame­lor. Incre­di­bil, erau aco­lo! Câte 2–3 mame cu fie­ca­re faţă a dis­cu­lui erau băga­te în mape de car­ton gros. Cu un nod în gât, îi venea să urle pe dină­un­tru de bucu­rie. Să simţea ca Ali Baba când a des­co­pe­rit peş­te­ra como­ri­lor. S-a întors roşu în obraji la pri­e­te­nul său. “Fra­te, sunt aco­lo. Ce facem?”

Gră­bi­ţi apu­sul soa­re­lui

Mul­tă vre­me n-a făcut nimic, a stat numai şi s-a gân­dit ce-ar tre­bui să facă. De regu­lă, la “Elec­tre­cord” se lucra în două schim­buri. Dar cum înce­pu­se să nu se mai livre­ze la timp mate­rie pri­mă (gra­nu­le cu negru de fum pen­tru dis­curi şi abur pen­tru pre­se) două săp­tămâni îi ţineau aca­să și două săp­tămâni se duceau 12 ore, ca să facă pla­nul. I-a tre­cut prin min­te ca, atunci când urma să fie de noap­te, de la ora 18 la ora 6 dimi­nea­ţa, ar fi fost nime­rit să încer­ce. Ştia că nu e pre­sa­tor, meca­nic, şef de echi­pă sau mai­s­tru care, atunci când apă­rea un număr nou cu Ion Dolă­ne­scu, Maria Cio­ba­nu, Ange­la Simi­lea, Mira­be­la Dau­er etc., să nu-şi umple sacoşa cu dis­curi sau să le ascun­dă pe sub hai­ne şi să le vân­dă la ţară, la jumă­ta­te de preţ. Mitui­ţi, por­ta­rii închi­deau ochii de fie­ca­re dată că, de, oameni erau şi ei. Pen­tru Andrei n-ar fi fost nici o gre­u­ta­te şi n-ar fi bătut la ochi, fiind­că era spe­ci­fi­cul mese­ri­ei sale să ia dis­curi de la pre­se şi să vină cu ele în cabi­na de audi­ţie. S-a hotă­rât ca în săp­tămâ­na în care intra de noap­te să trea­că la trea­bă. A vor­bit cu băieţii de la secţia gal­va­no­plas­tie să-i copi­e­ze câte­va matri­ţe după mame. Au fost de acord, cu con­di­ţia să le dea şi lor câte­va seturi (set spu­nea la câte un disc din “Cei ce ne-au dat nume” şi “Mugur de flu­ier” şI două dis­curi din “Can­to­fa­bu­le”). Cu dis­cu­ri­le mici, sin­gle, nu s-a mai com­pli­cat, fiind­că nu se mai impri­mau de mult aşa ceva şi deve­nea ris­cant. A mers la câţi­va pre­sa­tori mai tineri, care-i erau pri­e­te­ni, şi la meca­ni­cul de tură, spu­nân­du-le că vrea să facă niş­te dis­curi “mai alt­fel”. Băieţi buni, nu i-au cerut expli­ca­ţii, cre­zând că vrea să facă dis­curi cu colin­de­le coru­lui “Madri­gal”, care erau inter­zi­se pe pia­ţa româ­neas­că, se făceau numai pen­tru export şi sub o stric­tă supra­ve­ghe­re a acti­vi­ş­ti­lor de par­tid din inte­prin­de­re, ca nu cum­va să sca­pe vre­u­nul în desa­ga pre­sa­to­ri­lor şi să se mul­ti­pli­ce pe case­te. Cu meca­ni­cul de tură a aran­jat să dea timpi de repa­ra­ţii la pre­se­le care-i făceau dis­curi, pen­tru a-şi jus­ti­fi­ca pre­sa­to­rul dife­renţa de nor­mă. Cu toa­te aces­te lucruri aran­ja­te a aştep­tat să vină săp­tămâ­na de noap­te. 

Din cenu­şa-i pro­prie şi din pro­pri­ul scrum”

Şi-a venit. N-a făcut în pri­me­le zile, ci mai spre sfârşi­tul săp­tămâ­nii, când obo­sea­la se insta­la pes­te toţi şi-i vedea cum moţă­ie prin colţuri după ora 1 noap­tea. A luat matri­ţe­le din cabi­nă şI le-a dus la patru pre­se. Cum eti­che­te­le ori­gi­na­le erau puţi­ne şi nu vro­ia să se vadă ce scoa­te, a întors invers eti­che­te­le care erau în lucru, să nu pară aiu­rea că pe eti­che­tă scrie Dolă­ne­scu şi pe disc se aude Pho­e­nix. Aşa eti­che­ta era nea­gră, nescri­să, la culoa­re cu dis­cul. N-a făcut mai mult de 10–15 seturi. A dus dis­cu­ri­le în cabi­nă, a dat băieţi­lor de la gal­va­no­plas­tie şI unor colegi de-ai lui de la cabi­nă. Rămă­se­se cu cinci seturi, unul l-a oprit el şI res­tul le-a împă­rţit veci­ni­lor din bloc, roc­keri şi ei. Suc­ce­sul a fost ful­mi­nant, a doua zi toa­tă lumea a tăbă­rât pe el, spu­nân­du-i să mai facă. N-a mai făcut chiar atunci, însă din acel moment şi până la înce­pu­tul lui 1989 a relu­at tre­bu­şoa­ra cam o dată la 4–5 luni. Cum pri­e­te­nii aveau deja, dis­cu­ri­le au înce­put să ajun­gă prin cămi­ne­le stu­denţeşti şi pe la con­cer­te­le de rock ţinu­te în Capi­ta­lă. După ore­le de curs vuia Gro­ză­veş­ti­ul de Pho­e­nix!

Dis­cu­ri­le se mul­ti­pli­cau cu repe­zi­ciu­ne pe case­te şi, după 10 ani de pau­ză, Pho­e­nix-ul renă­ş­tea din pro­pria-i cenu­şă. Fla­că­ra legen­da­rei tru­pe ardea intens adu­nând noi şi noi ade­pţi care, cu un dece­niu în urmă, nu apu­ca­se­ră să se bucu­re de muzi­ca celor ce hotă­râ­se­ră să pără­seas­că ţara ascu­nşi în boxe. Dacă atunci, prin­tr-o minu­ne, băieţii s-ar fi întors, sta­di­oa­ne­le din ţară ar fi fost neân­că­pă­toa­re, publi­cul fiind poa­te mai nume­ros ca la con­cer­te­le cu Rol­ling Sto­nes sau AC/DC din anii tre­cu­ţi.

Cu blân­deţe, un secu­rist stri­veş­te “mugu­rul de flu­ier”

Con­ti­nu­a­rea, aici(Arti­col apă­rut în jurnalul.ro, 04 dec. 2012, sub sem­nă­tu­ra lui Paul Rogo­ji­na­ru).


CITEȘTE ȘI:


Des­pre legen­da­ra tru­pă PHOENIX și des­pre NICU COVACI, lea­de­rul ei, coti­dia­nul Man­ga­lia News a publi­cat mai mul­te arti­co­le, pe care vă invi­tăm să le vizio­nați aici.


piese-auto-mangalia.ro

1 COMENTARIU

  1. Si (fiind­ca) afa­ra plo­ua plo­ua (la Man­ga­lia)… noi vor­bim cu mare arta des­pre una des­pre alta” … ine­vi­ta­bil acest arti­col imi tre­zes­te oare­ce amin­tiri. Ine­vi­ta­bil … ace­le mate­ri­a­le disco­gra­fi­ce amin­ti­te mai sus au deve­nit si pen­tru mine un scop de atins in acei ani. Ine­vi­ta­bil … iesi­te de pe poar­ta arhi­ve­lor Elec­tre­cord sau a soci­e­ta­ti­lor de radio si tv, aces­te inre­gis­trari erau mul­ti­pli­ca­te si cir­cu­lau des­tul de rapid intre pasio­na­tii de muzi­ca.

    Muzi­ca! … maga­zi­nul Muzi­ca de pe calea Vic­to­ri­ei din Bucu­res­ti, in fata lui, pe tro­tu­ar, era si punc­tul prin­ci­pal de intal­ni­re, ad-hoc as spu­ne, al celor ce vanau muzi­ca buna sau foar­te rara. Era asa de rara fiind­ca pe atunci, in anii ’80, dar mai ales dupa anul de coti­tu­ra mar­cat de cutre­mu­rul din 4 mar­tie ’77, soci­e­ta­tea roma­neas­ca, arta in spe­ta, a ince­put sa fie extrem de con­tro­la­ta, res­pec­tiv acel organ al cen­zu­rii a ince­put sa func­tio­ne­ze tot mai dur (hao­tic, caci stu­di­i­le celor ce apli­cau cen­zu­ra erau cam de “Ste­fan Ghe­or­ghiu” si nu ale unei oare­ca­re insti­tu­tii de arta). Prac­tic exis­ta un pro­cent de 10% din pro­du­sul artis­tic care sa poa­ta con­ti­ne mate­ri­a­le strai­ne sau rea­li­za­te de cre­a­tori din afa­ra gra­ni­te­lor (in gene­ral muzi­ca instru­men­ta­la intra aici). 90% din muzi­ca can­ta­ta tre­bu­ia sa fie exclu­siv roma­neas­ca (nimic nou … si fac tri­mi­te­re de exem­plu la muzi­ca din Ita­lia din peri­oa­da ei de dezvol­ta­re soci­a­lis­ta, sau fil­mul dub­lat in lim­ba ita­li­a­na. Sunt inca putini care stiu ca “Pre­ghe­ro” (Stand by Me) este un cover Ben E.King si nu o com­po­zi­tie a lui Adri­a­no Celen­ta­no — aceas­ta vis-a-vis de natio­na­lis­mul gau­nos. Ina­in­te de cen­zu­ra insa muzi­ca si arta din Roma­nia era des­tul de cunos­cu­ta pes­te hota­re, exis­tand si mul­te cola­bo­rari cu artisti straini, pre­cum si inre­gis­trari care ulte­ri­or au luat ace­la­si drum ca si al arhi­vei ce con­ti­nea inre­gis­tra­ri­le Mari­ei Tana­se. Prin­tre par­ti­tu­ri­le edi­ta­te la sfar­sit de 1800 si pana in peri­oa­da inter­be­li­ca, pri­mi­te in dar de la buni­ca mea, am gasit de exem­plu can­te­ce argen­ti­nie­ne, tan­go­uri, com­pu­se de com­po­zi­tori argen­ti­nieni, cu dedi­ca­tii facu­te lui Gri­go­ras Dini­cu, tatal lui Sile Dini­cu, sau aces­tu­ia din urma, dar si orches­tre­lor cazi­no­u­lui din Sina­ia …unde se perin­dau totu­si cele mai mari voci ale ace­lor tim­puri. Maria Tana­se si-a ince­put carie­ra inter­pre­tand muzi­ca “usoa­ra”. Ioa­na Radu, Mia Bra­ia si mul­te alte voci sau artisti instru­men­tisti, Dan Spataru…nu? aveau si au cu sigu­ran­ta de ce sa isi ocu­pe locul in acei 90% din muzi­ca noas­tra. Din paca­te chiar si aces­tia au fost usor usor eli­mi­nati de cen­zu­ra. Nu insa si din sufle­tul nos­tru. Rock-ul si jazz-ul insa, din paca­te, si spun din paca­te… fiind­ca totu­si cu excep­tia ema­na­ti­i­lor pur fol­clori­ce din intrea­ga lume, jazz-ul, si el tot o ema­na­tie pur fol­clori­ca, dar… de con­flu­en­ta a mai mul­tor cul­turi (gen con­si­de­rat de cen­zu­ra comu­nis­ta de ema­na­tie “impe­ria­lis­ta” … si nu-i depar­te de ade­var, ci doar o inte­pre­ta­re) si care a fost si este prin­ci­pa­la for­ma muzi­ca­la care inspi­ra aproa­pe tot ce ascul­tam astazi, indi­fe­rent de genul muzi­cal, au fost aproa­pe com­plet eli­mi­na­te din via­ta cul­tu­ra­la din ace­le vre­muri. Deci… tre­bu­ia cum­va sa te inca­drezi in acei 10% per­mi­si­bili. Limi­ta foar­te ris­can­ta pen­tru ori­ce apli­ca­tor al ace­lor legi. Prac­tic, un cuvant, sau o nota prea “blu­es, o chi­ta­ra prea “hard”, o voce prea “obraz­ni­ca” … tre­bu­ia sa dis­pa­ra, caci alt­fel inclu­siv “gar­die­nii” zbu­rau la vre­un “Cana­lul Marea Nea­gra”.

    In anii ’60 si ince­put de ’70, mai ales in ves­tul tarii, au ince­put sa apa­ra si pri­me­le tru­pe remar­ca­bi­le de rock roma­nesc. Care une­ori coche­tau si cu fol­clo­rul ame­ri­can, cu blu­es-ul si jazz-ul sau cu fol­clo­rul roma­nesc. Remar­ca­bil facut de Pho­e­nix. In anii ’60 totu­si exis­ta o sin­gu­ra emi­siu­ne radi­o­fo­ni­ca care mai sca­pa si muzi­ca strai­na. Nu multi sunt cei care au indraz­nit sa adu­ca de pes­te gra­ni­ta muzi­ca si infor­ma­tii din zona artis­ti­ca. Cor­nel Chi­r­i­ac, Leo Lim­ba­sea­nu, Andrei Par­tos si cei care, mie cel putin, mi-au fost si cei mai dragi, “Motu” Flo­ri­an Pit­tis si cel care mai tar­ziu mi-a deve­nit bun pri­e­ten dar si pro­fe­sor, “Mosu” adi­ca Flo­ri­an Lun­gu. (Aces­ta din urma sus­ti­nut tacit (dupa 12 noap­tea) de cel care con­du­cea soci­e­ta­tea roma­na de difu­ziu­ne pe atunci, tatal mai cunos­cu­tei astazi mez­zo-sopra­ne Ruxan­dra Dono­se, res­pec­tiv Vasi­le Dono­se, si el mai tar­ziu pro­fe­sor al meu). Cea mai dura cen­zu­ra era in aceas­ta zona publi­ca, radio-tv-elec­tre­cord, aces­ta fiind si instru­men­tul prin­ci­pal de pro­pa­gan­da in masa. Dar aceas­ta nu inseam­na ca nu se can­ta jazz sau rock pe atunci. Aproa­pe toa­te coloa­ne­le muzi­ca­le de film con­ti­neau ast­fel de com­po­zi­tii … ma gan­desc la muzi­ca com­pu­sa de cel care expe­ri­men­ta muzi­ca elec­tro­ni­ca la con­flu­en­ta cu jazz-ul si care manu­ia deja pri­mul Moog din tara noas­tra (care se afla inca din anii ’70 in pose­sia Radi­o­di­fu­ziu­nii roma­ne)… omul si com­po­zi­to­rul Adri­an Ene­scu. Andrei Aldea … de la Sfinx … da, multi se rega­seau pe aces­te coloa­ne sono­re cu lucrari clar de inspi­ra­tie uni­ver­sa­la. Iar pro­duc­tia de film pe atunci … era uri­a­sa. Vreo 600 de fil­me roma­ne­s­ti am vizio­nat doar eu. Apoi mai rama­nea zona de spec­ta­col unde cen­zu­ra era ceva mai per­mi­si­va. Motiv pen­tru care majo­ri­ta­tea muzi­cie­ni­lor buni de atunci au ince­put sa se expri­me prin clu­bu­ri­le mun­ci­to­res­ti si res­ta­u­ran­te. Lito­ra­lul era cam prin­ci­pa­la sce­na des­chi­sa publi­cu­lui pen­tru muzi­ca moder­na. O mica supa­pa prac­tic in acel pro­iect gran­di­os de ali­ena­re soci­a­la.

    In ’84 a ince­put si cala­to­ria mea prin incur­ca­te­le ite ale muzi­cii. Pasiu­ne care m-a dus un pic mai tar­ziu intr-un sub­sol de club din Bucu­res­ti, ala­turi de o tru­pi­ci­ca de tineri cu var­ste­le cuprin­se intre 14 si 17 ani… unde repe­tam de zor in una din cele trei cama­ru­te-piv­ni­te ala­turi de pro­ba­bil cele mai cen­zu­ra­te tru­pe ale peri­oa­dei, dar nu si pri­mii… Iris si tru­pa Tim­puri Noi. Greu de pus in cuvin­te expe­rien­ta noas­tra in ace­le momen­te … aflan­du-ne atat de aproa­pe de “impe­ria­lis­tii” peri­oa­dei, de dus­ma­nii popo­ru­lui!!! Nu mult timp dupa aceas­ta a ince­put la Tea­trul Bulan­dra si seria de spec­ta­co­le audio vizu­a­le ale lui Motu Pit­tis …“Poe­zia muzi­cii tine­re”. Dar si peri­oa­da in care dru­mu­ri­le noas­tre intre clu­bul din Vitan, tea­trul Bulan­dra, tro­tu­a­rul maga­zi­nu­lui Muzi­ca, fri­ze­ri­i­le din zona cen­tra­la in care ne para­su­tau mili­ti­e­nii la tuns, tera­se­le Cina si Gra­di­ni­ta din apro­pri­e­re de Pt. Roma­na… au deve­nit tot mai dese. Amin­tesc aces­te tera­se fiind­ca pen­tru lumea artis­ti­ca din Bucu­res­ti si nu numai, aces­tea erau prin­ci­pa­le­le locuri de intal­ni­re a artis­ti­lor. Inca de pe vre­mea lui Gri­go­ras si Sile Dini­cu, a Mari­ei Tana­se, daca nu ma insel si Geor­ge Ene­scu dar si Nichi­ta Sta­ne­scu care locu­ia la doi pasi de ele si Pit­tis, Ali­fan­tis sau Andries, muzi­cieni, pic­tori, scri­i­tori, actori … toti…dar cam toti ne-am intins la dis­cu­tii aco­lo, in “Cina” sau “Gra­di­ni­ta”. Noi cei tineri tra­geam cu ure­chea, iar cele auzi­te ne duceau, ine­vi­ta­bil … pe tro­tu­a­rul din fata maga­zi­nu­lui Muzi­ca. Nu era o afa­ce­re ile­ga­la cu muzi­ca, sper sa nu se inte­lea­ga gre­sit. De la Elec­tre­cord, Radio-TV sau daca aceas­ta muzi­ca, pe dis­curi sau benzi mag­ne­ti­ce, venea de pes­te gra­ni­ta Bul­ga­ra, din URSS sau RDG, une­ori chiar din Ame­ri­ca, ea ali­men­ta, hra­nea la pro­priu, doar pe cei pasio­nati de muzi­ca. Cu bani cum­pa­rai doar supor­tul mag­ne­tic even­tu­al, dar cel mai ade­sea aveau loc schim­buri echi­ta­bi­le… o bere la ‘Cina’ de exem­plu, sau un alt mate­ri­al inte­re­sant la schimb.

    Il si vad pe Octa­vian Teo­do­res­cu (pe atunci se numea ofi­ci­al OCTAVE) pe mar­gi­nea tro­tu­a­ru­lui de la muzi­ca … avea asa un zam­bet pe fata care spu­nea tot. Era o minu­ne apoi sa urci in stu­di­o­ul lui de lan­ga Gam­bri­nus, izo­lat com­plet cu car­toa­ne de oua… si sa faci o audi­tie profi de muzi­ca. Dar si de Gabi Nacu imi amin­tesc, cum alt­fel .… pri­mul meu disc vinyl cu Yngwie Malm­ste­en, unde­va prin ’86, l-am pri­mit de la el, fugit si el din tara, ca si Octav, dupa revo­lu­tie. Gaby era cele­bru pen­tru rolul lui din fil­mul “Aven­tu­ri­le lui Babu­s­ca” dar pen­tru noi era un cele­bru chi­ta­rist, caci facu­se par­te din tru­pa “Harap Alb” (cea in care si-a facut debu­tul si Cristi Min­cu­les­cu de la veci­nii nos­tri de sala de repe­ti­tii, Iris). Si Octav si Gaby au ple­cat (fugit!) din tara dupa revo­lu­tie. Vali Ste­ri­an … si cati altii … ple­cati intr-un fel sau … altul. Pacat!

    Da … noi toti, (iar noi astia mai tine­rei chiar “imba­tati” de un strop de nespe­ra­ta liber­ta­te) sti­ind ca cine­va isi ris­ca … acei 10% de “liber­ta­te”, am tre­cut pe aco­lo, pe la Muzi­ca, pen­tru o cli­pa din muzi­ca lumii.
    Pen­tru MUZICA!
    Pen­tru un … “Mugur de flu­ier” …

    … si afa­ra plo­ua plo­ua … ” se aude inca Mari­na Voica … chiar daca …

LĂSAȚI UN MESAJ

Va rugam sa adaugati un mesaj
Va rugam sa introduceti numele