Bine ați venit la Reșița, unde Cultura e refuzată chiar de către oamenii care fac bani din ea!

0
295
Booking.com

”Am stat 10 ani la Resi­ta. Cei mai fru­mo­si 10. Au tre­cut fix inca 10 de cand am ple­cat si, chiar si acum, e sin­gu­rul loc in care sunt aca­sa. Poa­te pen­tru că ai mei sunt aco­lo si acum, sau poa­te pen­tru că mi-am trait, aco­lo, lucruri care m-au facut sa fiu eu, mai mult decat a facut-o ori­ce alt­ce­va.
M-am intors, ma tot intorc. Din cand in cand, cat de mult pot. Am vrut sa si raman o peri­oa­da, cand actu­a­la con­du­ce­re a avut nevo­ie, pen­tru o vre­me, de ceea ce stiu sa fac. Dru­mu­ri­le mele, insa, dru­muri care au insem­nat ani de mun­ca, de andu­ran­ta si daru­i­re, nu mi-au dat prea mult timp pen­tru asta. S-a nime­rit sa fie intr-un an greu, in care pre­zen­ta mea era indis­pen­sa­bi­la in alta par­te. 
Totu­si, atat cat pot, atat cat stiu, mi-am dorit sa fac. Am facut ce stiu sa fac in aproa­pe toa­te ora­se­le din Roma­nia. In toa­te rese­din­te­le de judet, in mod sigur. Sunt sufi­cient de aro­gan­ta ca sa spun ca sunt si foar­te buna la asta.
Iro­nic sau nu, una din­tre dovezi a fost toc­mai Resi­ta. Aud de aproa­pe 20 de ani ca acte­le de cul­tu­ra “nu mai merg”. Aud de cand eram copil, in Resi­ta, ca “nu se intam­pla nimic”. Ca lumea nu vine. Ca au ramas batra­nii si copi­ii, n-are cine sa vina. Ca sali­le sunt goa­le. Ca e un oras mort din punct de vede­re cul­tu­ral. Ca se anu­lea­za tot. Ca nu ai public. Ca o sa-mi rup gatul. Ca n-o sa mear­ga.
Ghi­ci ce, a mers. Am fost pri­mul om care a van­dut Casa de Cul­tu­ra, in ulti­mii 15 ani, in ciu­da scep­ti­cis­mu­lui tutu­ror — de la admi­nis­tra­tori si direc­tori, pana la tan­ti de la impo­zi­te, care mi-a spus direct: “Sti­ti, daca se anu­lea­za, va rog sa nu uitati sa imi tri­mi­teti pro­ce­sul ver­bal…”. Pai cum sa se anu­le­ze? “Pai…Na… Avem si noi expe­rien­ta noas­tra, ca de obi­cei se anu­lea­za tot.”
Sala a fost pli­na pana la refuz si au fost vanzari rea­le. Fara fir­me care sa cum­pe­re bile­te in bloc pen­tru anga­jati, ca fir­me nu mai sunt. Fara insti­tu­tii publi­ce care sa le achi­zi­tio­ne­ze pen­tru altii, ca asa ceva nu facem. Fara sute de invi­ta­tii moca, ca nici asa ceva nu facem. A fost real. Si pe bani. Uite ca in Resi­ta exis­ta public pen­tru cul­tu­ra, chiar si pe bani, asa cum e nor­mal sa fie. 
Asta a fost acum aproa­pe juma­ta­te de an. Intre timp, evi­dent, nimeni n-a mai facut nimic. Dar tot in acest timp, am pri­mit zeci de intre­bari de la oameni din Resi­ta si zeci de cereri sa repe­tam epi­so­dul. Apuc sa merg cate un wee­kend pe aca­sa si ma aga­ta pe stra­da oameni pe care ii cunosc vag (intr-un oras ca asta, e impo­si­bil sa nu stii din vede­re cel putin juma­ta­te din car­ti­er) si ma intrea­ba cand mai vine Pho­e­nix.
Pai, daca ne vreti, mai venim! — m-am gan­dit eu asa, intr-un epi­sod de maxi­ma des­chi­de­re si man­drie — “Uite, ba, ca la Resi­ta totu­si se poa­te!”. 
Sur­pri­za, insa, a venit ful­ge­ra­tor. ”Nu se poa­te!”. De ce? Pen­tru ca nu sun­tem pri­mi­ti. Mi s-a refu­zat inchi­ri­e­rea salii. 
In sin­gu­ra sala din oras in care as putea sa fac un act de Cul­tu­ră, nu imi e per­mis. Si nu, nu pot sa fac asta in cine­ma­to­gra­ful Dacia, a doua sala din oras, pen­tru ca numa­rul de locuri nu imi per­mi­te nici sa-mi achit chel­tu­ie­li­le adia­cen­te, cu atat mai putin ono­ra­ri­i­le pe care le impli­ca. 
UCMR-ul, pro­pri­e­ta­rul cla­di­rii in care func­tio­nea­za Casa de Cul­tu­ră, a refu­zat inchi­ri­e­rea. De ce? Ca ei au alta trea­ba, nu isi bat capul cu asta. La ce ne tre­bu­ie noua Cul­tu­ra?
Pai da, dar… eu pla­tesc pen­tru sala aia. Am pla­tit si data tre­cu­ta. Si nu puțin! Am facut eve­ni­men­tul in regie pro­prie. Tu, UCMR, nu tre­bu­ie sa misti un deget. Tu n-ai de facut decat sa iei bani, nu e ca si cum ai da. What the fuck is wrong with you? 
Nu. Ei nu se com­pli­ca. E bata­ie de cap. Asta e… Fos­ta admi­nis­tra­tie a cla­di­rii, la fel de dez­a­ma­gi­ta, dar cu mai­ni­le lega­te. N-au ce sa faca. Nu e cla­di­rea lor. Au vrut sa o cum­pe­re. Dar UCMR nu vrea nici sa van­da.
Da. UCMR. Acest UCMR si aceas­ta con­du­ce­re a UCMR-ului, care in ulti­mii 20 de ani n-a facut pen­tru comu­ni­ta­te decat sa fali­men­te­ze sec­tii si sa dea oameni afa­ra. 
Acest UCMR, pro­pri­e­ta­rul sin­gu­ru­lui spa­tiu din oras in care se pot face acte de Cul­tu­ra ce depa­sesc 100 de oameni, o arde aro­gant cu “noua nu ne tre­bu­ie”. 
Si uite asa moa­re Cul­tu­ra. Si uite asa rama­nem mai saraci, mai pros­ti, mai goi. Pen­tru ca vre­u­nul (…) a decis ca nu-i tre­bu­ie lui Cul­tu­ra. Dă-o-n mă-sa. E prea mul­tă bata­ie de cap.
Nu e trist. E mai mult decat trist. Astia meri­tă inju­rati cu spu­me. Cu mame si sfin­ti la defi­la­re. Asa, de sar­ba­tori.
Paș­te feri­cit!”

Maria M. Petrov­na, 27.04.2019.


piese-auto-mangalia.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Va rugam sa adaugati un mesaj
Va rugam sa introduceti numele