”Am stat 10 ani la Resita. Cei mai frumosi 10. Au trecut fix inca 10 de cand am plecat si, chiar si acum, e singurul loc in care sunt acasa. Poate pentru că ai mei sunt acolo si acum, sau poate pentru că mi-am trait, acolo, lucruri care m-au facut sa fiu eu, mai mult decat a facut-o orice altceva.
M-am intors, ma tot intorc. Din cand in cand, cat de mult pot. Am vrut sa si raman o perioada, cand actuala conducere a avut nevoie, pentru o vreme, de ceea ce stiu sa fac. Drumurile mele, insa, drumuri care au insemnat ani de munca, de anduranta si daruire, nu mi-au dat prea mult timp pentru asta. S-a nimerit sa fie intr-un an greu, in care prezenta mea era indispensabila in alta parte.
Totusi, atat cat pot, atat cat stiu, mi-am dorit sa fac. Am facut ce stiu sa fac in aproape toate orasele din Romania. In toate resedintele de judet, in mod sigur. Sunt suficient de aroganta ca sa spun ca sunt si foarte buna la asta.
Ironic sau nu, una dintre dovezi a fost tocmai Resita. Aud de aproape 20 de ani ca actele de cultura “nu mai merg”. Aud de cand eram copil, in Resita, ca “nu se intampla nimic”. Ca lumea nu vine. Ca au ramas batranii si copiii, n-are cine sa vina. Ca salile sunt goale. Ca e un oras mort din punct de vedere cultural. Ca se anuleaza tot. Ca nu ai public. Ca o sa-mi rup gatul. Ca n-o sa mearga.
Ghici ce, a mers. Am fost primul om care a vandut Casa de Cultura, in ultimii 15 ani, in ciuda scepticismului tuturor – de la administratori si directori, pana la tanti de la impozite, care mi-a spus direct: “Stiti, daca se anuleaza, va rog sa nu uitati sa imi trimiteti procesul verbal…”. Pai cum sa se anuleze? “Pai…Na… Avem si noi experienta noastra, ca de obicei se anuleaza tot.”
Sala a fost plina pana la refuz si au fost vanzari reale. Fara firme care sa cumpere bilete in bloc pentru angajati, ca firme nu mai sunt. Fara institutii publice care sa le achizitioneze pentru altii, ca asa ceva nu facem. Fara sute de invitatii moca, ca nici asa ceva nu facem. A fost real. Si pe bani. Uite ca in Resita exista public pentru cultura, chiar si pe bani, asa cum e normal sa fie.
Asta a fost acum aproape jumatate de an. Intre timp, evident, nimeni n-a mai facut nimic. Dar tot in acest timp, am primit zeci de intrebari de la oameni din Resita si zeci de cereri sa repetam episodul. Apuc sa merg cate un weekend pe acasa si ma agata pe strada oameni pe care ii cunosc vag (intr-un oras ca asta, e imposibil sa nu stii din vedere cel putin jumatate din cartier) si ma intreaba cand mai vine Phoenix.
Pai, daca ne vreti, mai venim! – m-am gandit eu asa, intr-un episod de maxima deschidere si mandrie – “Uite, ba, ca la Resita totusi se poate!”.
Surpriza, insa, a venit fulgerator. ”Nu se poate!”. De ce? Pentru ca nu suntem primiti. Mi s-a refuzat inchirierea salii.
In singura sala din oras in care as putea sa fac un act de Cultură, nu imi e permis. Si nu, nu pot sa fac asta in cinematograful Dacia, a doua sala din oras, pentru ca numarul de locuri nu imi permite nici sa-mi achit cheltuielile adiacente, cu atat mai putin onorariile pe care le implica.
UCMR-ul, proprietarul cladirii in care functioneaza Casa de Cultură, a refuzat inchirierea. De ce? Ca ei au alta treaba, nu isi bat capul cu asta. La ce ne trebuie noua Cultura?
Pai da, dar… eu platesc pentru sala aia. Am platit si data trecuta. Si nu puțin! Am facut evenimentul in regie proprie. Tu, UCMR, nu trebuie sa misti un deget. Tu n-ai de facut decat sa iei bani, nu e ca si cum ai da. What the fuck is wrong with you?
Nu. Ei nu se complica. E bataie de cap. Asta e… Fosta administratie a cladirii, la fel de dezamagita, dar cu mainile legate. N-au ce sa faca. Nu e cladirea lor. Au vrut sa o cumpere. Dar UCMR nu vrea nici sa vanda.
Da. UCMR. Acest UCMR si aceasta conducere a UCMR-ului, care in ultimii 20 de ani n-a facut pentru comunitate decat sa falimenteze sectii si sa dea oameni afara.
Acest UCMR, proprietarul singurului spatiu din oras in care se pot face acte de Cultura ce depasesc 100 de oameni, o arde arogant cu “noua nu ne trebuie”.
Si uite asa moare Cultura. Si uite asa ramanem mai saraci, mai prosti, mai goi. Pentru ca vreunul (…) a decis ca nu-i trebuie lui Cultura. Dă-o-n mă-sa. E prea multă bataie de cap.
Nu e trist. E mai mult decat trist. Astia merită injurati cu spume. Cu mame si sfinti la defilare. Asa, de sarbatori.
Paște fericit!”
Maria M. Petrovna, 27.04.2019.
