OSTROV – Insula Paradis – Florentina Loredana Dalian [VIDEO]

0
1472

OSTROV – Insula Paradis – Florentina Loredana Dalian.

Aici nu mai suntem singuri
Când spui
„Aici nu mai suntem singuri, aici ne avem unii pe alţii”,
te aprob doar pe jumătate.
Tu nu ştii că, dincolo de poartă,
ne întoarcem fiecare la singurătăţile noastre?
Ți-aş fi pus o mie de întrebări,
dar crescuseră porţi între noi…
Afară, ţiganca
mi-a vorbit de spaimele ei
legate de moarte.
N-am circulaţie, zice,
nu-mi pleacă sângele din cap
(sărmana, în mintea ei, sângele de acolo pleacă!)
îmi descrie simptomele unor atacuri de panică
– ea le spune frici –
apoi încheie cu resemnare:
dacă aşa mi-o fi scris mie, să mor de tânără, ce să fac?
cum o vrea Bunul Dumnezeu…
Tac, o ascult, îi întind un ban amărât
(putea să fie şi de aur, la ce i-ar folosi?)
apoi mă întorc la fricile mele.
Știu, Îl avem pe Dumnezeu,
dar uneori şi între El şi noi construim porţi
pe care le ferecăm bine cu lacăte.
Când spui
„Aici nu mai suntem singuri, aici ne avem unii pe alţii”,
ce mult aş vrea să te cred!


Nimic

Şi era bine şi era linişte,
tocmai coborâse noaptea peste oraşul în care
doar aparent nu se întâmplă nimic;
cineva spunea pesemne lucruri interesante,
alţii ascultau cu atenţie.
Deodată-n minte au început să se lupte gânduri
ca nişte cuirasate,
în inimă se juca „Lacul lebedelor”
parcă o mie de aripi se trudeau să-şi ia zborul
în aceeaşi direcţie.
Devenisem un râu căruia cineva îi schimbase cursul.

Publicitate

Nu, nu se-ntâmplase nimic!
Atâta doar că venise toamna
(dar asta ştiam deja)
şi tu
trecuseşi ca un vis frumos prin dreptul geamului…


Mâinile-au scris

Mi-am luat, într-o seară, fericirea la rost;
nu ştiu câte ore pe ceas să fi fost.
Mi se-arătase, timid, în noapte,
cu parfum de smirnă şi de vise răscoapte.
Luna bătea în cer, ca în piept inima mea,
atunci când aştept.
M-aş fi urcat pân’ la tine pe-o scară,
te-aş fi luat într-un sac să te duc pân’ la moară,
să mi te macin, să mi te fac pâine,
să am din tine şi-n ziua de mâine.
Stele erau, nu erau, nu mai ştiu;
se-ntâmplă să fie uneori prea târziu.
Pe cer, neagră, noaptea se lăfăia,
bătea un soare în inima mea.

Mi-am luat, într-o seară, fericirea la rost;
nu ştiu câte stele pe cer să fi fost.
S-a dus, precum toamna cocorii se duc,
să doarmă o ţâră; eu – singură-cuc.
Îmi bate luna c-o rază în piept,
sunt încă acolo şi încă aştept.
De tine mi-e dor cel mai mult când te văd,
şi-mi e viforniţă, şi-mi este prăpăd!
Te-aş fi pupat oleacă pe ochi,
d-am zis că din asta ai s-te deochi.
Aşa că obrajii pe buze ţi-am prins.
(N-am scris eu asta, mâinile-au scris!).

 


Ca la o nuntă preafrumoasă

Plângeam ca la sfârşit de lume
şi plânsul acela vorbea despre dureri nemărturisite.
Nu ştiu cine împingea lacrimile afară;
eu nu, eu în niciun caz.

Plângeam ca la o despărţire,
de parcă trenul tocmai plecase din gară,
cu destinaţia infinit,
trăgând după el vagoane de steril –
tot ce-a rămas în urma visului.

Plângeam ca la o înmormântare
la care nu ştii cine e îngropat,
da-ţi pare rău după amărâtul ăla
pentru care nu va mai fi dimineaţă.

Plângeam ca la o nuntă preafrumoasă
în care mireasa nu eram eu;
în care mireasa e întotdeauna cealaltă.

Plângeam şi mi-am zis că pesemne,
în clipele-acelea, te lepădai de mine
de trei ori, ca de satana.


Clepsidră

Păstrează clipa aceasta
dintr-o noapte de toamnă
în care vântul bătea să smulgă visele
din rădăcină.
Păstreaz-o ca pe un semn de carte
încă nescrisă,
ca pe o sticlă cu vin învechit
pe care nu te înduri s-o deschizi –
încă nu i-a venit vremea.
Păstrează clipa aceasta
în care te-am închis în inimă
ca-ntr-o clepsidră,
într-o noapte de toamnă
cu cod galben de vânt.


Ostrov
3.
Te-aştept cu ramuri de finic şi măslin
în Ierusalimul acesta pământean al ostrovului
pe care l-ai uitat.
Mi-am împletit coroniţă din vorbele tale,
cingătoare din urmele nevăzute ale mâinilor;
umblu desculţă printre amintiri,
aproape goală prin poezie
(doar cu-o zdreanţă înfăşurată nepriceput peste şolduri);
mă uit în zare – nicio corabie,
nici un ucenic urmând nimănui.
Tăcerea apelor se face albastră –
tăcerea aşteptărilor…

Şi va veni vremea când,
lângă focul aprins între ape
din două vreascuri puse la uscat,
îmi vei (po)vesti minunea
înmulţirii celor cinci pâini şi doi peşti.

8.
În lume se-ntâmplă apusuri
la care absentăm nemotivat,
în lume se-ntâmplă dureri
la care întârziem cu un ceas.
S-au întâmplat răstigniri,
dar una singură ne-a rămas.
Arată-ne, Doamne, mai des urmele cuielor Tale!
Poate-am învăța să iubim
fără să cerem înapoi,
poate-am dobândi răbdarea să acceptăm
că ceea ce este nu poate fi schimbat.
Îți scriu de pe ostrovu-acesta
departe de întâmplările omenirii,
pun mesajul în sticlă și-l arunc în valuri.
Îți scriu de pe ostrovu-acesta în care
întâmplările suntem noi.

14.
Valsul unei zile de toamnă
se plimbă prin inimă;
Pe luciul apei se văd vapoare plutind,
ducând cu ele promisiunea altor lumi,
muzica iluzorie a depărtărilor.
Întorci fila cărţii,
sunetul ei îţi aduce, ca o părere,
foşnetul frunzelor sau al unui veşmânt.
Citeşti primul rând: „Orologiul din turn bătuse de douăsprezece noaptea”,
închizi cartea, o aşezi alături,
tragi cortina peste osteneala zilei, peste aşteptări…
Pesemne şi mâine va mai fi o zi.

22
S-a inundat ostrovul acesta,
de parcă ar plânge toate Cetele Îngerești
pentru noi, imperfecții pământeni,
pentru copiii nenăscuți,
pentru iubirile neisprăvite;
plouă cu spume, cu șoapte, cu lacrimi,
dar tu să nu plângi,
să nu plângi când plouă!

29
Noi chiar am îndrăgit cândva
același fir al ierbii, praful drumurilor,
același răsărit, mereu alte apusuri.
Noi chiar am iubit aceiași oameni,
o mână de tristeți,
alta de bucurii;
ne-am amăgit cu un destin iluzoriu,
cu fericirea hărăzită numai zeilor,
am băut nectarul din cupe de aur.
Din dulceața lui a rămas gustul amar al zădărniciei,
roșul macilor în lanul de grău,
moara de vânt rămasă din alt timp.
Din Timpul care macină resturi ale unui cândva.
Suntem la fel,
dar între noi – mori de vânt.

30
Pe ostrovu-acesta, coboară uneori
Însuși Dumnezeu, să mai ia pulsul lumii
din foșnetul vreunei frunze strivite,
din mersul nehotărât al vreunui melc…
Din ostrovu-acesta, Apostolul Pavel
își mai face uneori drum spre Damasc,
Sfântul Petru se tânguiește
după al treilea cântat al cocoșilor,
Maria-Magdalena varsă lacrimi amare,
că L-au luat pe Domnul ei…

Pe ostrovu-acesta, bătrânii arbori dau mărturie
că nu-i nimic nou sub soare.
Nici drumul, nici tânguitul, nici lacrima…
nici măcar această iubire interzisă.

”…Și lasă o urmă adâncă-n nisip, ca semn al celor ce pleacă și vin, uneori prea, uneori atât de, uneori, nedrept de târziu!…”

Volumul de versuri „Ostrov”, de Florentina Loredana Dalian, poate fi comandat direct de la autoare, care va oferi și autografe personalizate. Scrieți-i pe adresa de e-mail: loredana_florentina@yahoo.com

Vă invităm să vizualizați aici și alte articole semnate de Florentina Loredana Dalian și publicate de cotidianul online Mangalia News.


Mangalia News, Duminică, 7 aprilie 2019.



piese-auto-mangalia.ro

Litoral Press România

LĂSAȚI UN MESAJ

Va rugam sa adaugati un mesaj
Va rugam sa introduceti numele