Luminița Popescu: Oamenii nu vor uita cum i-ai făcut să se simtă

0
858
Booking.com

Nu ține dege­te­le gre­blă prin timp, fă-ți căuș, opreș­te cli­pa!

Într-o zi vom lăsa totul bal­tă. Ne vor rămâ­ne hai­ne­le-n dulap, che­i­le și tele­fo­nul cine știe pe unde, folia de medi­ca­men­te pe nop­ti­e­ră, neter­mi­na­tă, poa­te și cior­ba, la foc mol­com, pe pli­tă.

Nu trăi fără să te gân­dești la toa­te astea. Ziua ace­ea poa­te fi ori­când, pen­tru ori­ci­ne.

Bagă de sea­mă ce șerpi îți ies pe gură. Oame­nii nu vor uita cum i-ai făcut să se sim­tă.

La noi se zice: Ani­ma­lul se lea­gă cu funia și omul cu vor­ba bună. Ce te cos­tă să gân­dești, îna­in­te de a des­chi­de gura?

Cau­tă să fii drept și nu biciui cu șfi­chiul ver­bu­lui obra­zul nimă­nui. Nu fi o cur­vă de om, nu umbla cu cioa­ra vop­si­tă, nu mân­ca la rahat aiu­rea.

Nu te cre­de nemu­ri­tor și nu ține dege­te­le gre­blă prin timp. Fă-ți căuș, ca atunci cînd erai copi­lan­dru și mer­geai la izvor. Nu puteai bea apă direct din șuvoi, nu-i așa?

Fă din vor­be alean pen­tru cine­va. Să vezi cum îi vor da lacri­mi pe obraz. Dacă tre­bu­ie să asculți, ascul­tă. Dacă nu ai nimic de spus, taci. Tăce­rea e mană cereas­că, la tim­pul ei.

Aud că moa­re lumea. Clo­po­te­le anun­ță tre­ce­rea în nefi­in­ță a vre­u­nei fiin­țe. Doam­ne, ce tris­te­țe și cît amar, dar ne-a pro­mis cine­va, cîn­d­va, nemu­ri­rea?

Supă­ra­tă că nu vin, mi-a zis mama într-o dumi­ni­că demult: Așa-i că dacă aș muri mîi­ne, ai veni repe­de și ți-ai smul­ge părul din cap de dure­re că ai rămas fără mamă? De ce nu ai venit ieri, cînd te-am che­mat că am făcut ardei umpluți? Ne bucu­ram, rîdeam, poves­team și noi ca fete­le…

Nu-mi repro­șa nimi­ca mama, doar încer­ca să îmi des­chi­dă ochii…

Pe la 40 de ani, mi-am dat sea­ma că tră­i­am prea repe­de. Aveam atît de mul­te de făcut încît toa­tă fru­mu­se­țea vie­ții și tih­na tre­ceau pe lîn­gă mine. Pînă cînd, într-o dimi­nea­ță, cînd toți dor­meau și eu pri­veam răsă­ri­tul, doar cu gîn­dul la cît de mul­te am de făcut, fără să pot uita o cli­pă de asta, mi-am zis: Ho, nebu­no! Unde alergi așa? Într-o zi îți rupi gîtul și-ai tre­cut prin via­ță ca gîs­ca prin apă.

Înce­pînd de atunci, m-am așe­zat să scriu și mi-am găsit în asta bucu­rie. Par­că tră­i­am mai încet și par­că vedeam mai bine. Cău­șul meu de pre­țu­it tim­pul: Scri­sul.

Atunci mi s-au tocit site­le răb­dă­rii, am închis moa­ra și-am scris pe ușă: De astăzi nu mai macin griji, decît ara­re­ori!

Aler­găm ca chi­o­rii către nică­ieri, în loc să mer­gem încet și cu bucu­rie. Hai să fim mai sme­riți, ori­cum ulti­mul cuvînt nu-l are nimeni pe pămîn­tul aces­ta, decît moar­tea. Nu vă sfiiți și nu uitați de ea. Totul, totul se poa­te schim­ba într-o cli­pă, iar sufle­tul poa­te lua ori­cînd calea spre vămi­le ceru­lui. Faceți cum­va să nu fie pus­tiu și gol. Auriți-l cu puți­nă bună­ta­te, bucu­rie și gri­jă pen­tru via­ță.

Într-o zi, vom lăsa totul bal­tă. Pe nepu­să masă vom fi luați, fără a fi între­bați: Vrei să vii? Atunci vom simți pe pie­lea noas­tră cuvin­te­le Părin­te­lui Arse­nie Papa­cioc: Să vezi cînd se opreș­te răsu­fla­rea, ce impor­tan­tă este cli­pa!

Oame­nii nu vor uita cum i-ai făcut să se sim­tă.

Lumi­ni­ța Popes­cuhttps://popesculuminia.wordpress.com/


 

piese-auto-mangalia.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Va rugam sa adaugati un mesaj
Va rugam sa introduceti numele