Marius G. Mihalache: Dacă, în plimbările pe diguri zăriți cumva încrustat în betonul stabilopozilor altceva decât o inimioară, vă rog, fiți indulgenți, mai ales dacă vedeți un an și o cruce…
Aș sugera un tribut adus celor care și-au lăsat degetele, picioarele, chiar viața uneori, construind acești coloși de beton.
”Cel puțin până în 1990, stabilopozii au fost făcuți exclusiv de Armată, respectiv… de soldati. De catre tineri cu varsta intre 18 si 20 de ani, fara salariu! Și in niste conditii extreme. Pe santierul de la Agigea, care se afla in rada portului, la tarmul marii, deci, se lucra in doua schimburi de 12 ore, in foc continuu, iar echipele de soldati erau ajutate de doi macaragii si de doi maistri civili, supervizati de un maistru militar. In general acestia se aflau in stare avansata de ebrietate. Planul de realizat in fiecare schimb de catre un soldat era de cel putin un stabilopod (matrita de ridicat, turnare beton si vibrare beton), dar si una sau doua alte matrite de asamblat.
Accidentele se intamplau in general din cauza echipamentului de protectie lipsa, iar cele mai grave accidente din cauza capacelor de otel care inchideau picioarele matritei stabilopodului. Acestea trebuiau a fi prinse cu 6 menghine de otel … care … erau furate in permanenta, ele fiind foarte utile localnicilor pe post de menghina in propriile ateliere din gospodarie. Ce? Zambeste cineva?… In cel mai fericit caz acele capace erau prinse cu 2-3 menghine. La turnarea betonului, aproximativ 20 de tone de beton (majoritatea stabilopozilor turnati acolo erau de peste 20 de tone), capacele de 150 kg zburau ca niste farfurii de portelan pe zeci de metrii distanta. Daca aveai noroc ramaneai doar fara picioare.
Alte accidente se intamplau din cauza lipsei unei platforme asigurate, atunci cand se turna betonul, operatiune care se facea manual, caci bena de beton adusa de macara era luata adesea de vantul foarte puternic … cu tot cu respectivul soldat. Cam de pe la 3 metri inaltime. Degetele dispareau in general la asamblarea matritelor. Practic stateai catarat cu un picior pe matrita metalica deosebit de alunecoasa, cu un picior apasai cu toata forta pe o “gura de lup” de vreo 10kg prinsa de o muchie de vreo 6 cm, cu o mana introduceai un surub prin doua gauri care niciodata nu se potriveau, decat daca te foloseai de un deget de la cealalta mana cu care manevrai o cheie fixa. Adesea gura de lup scapa de sub picior si, desigur, astfel se reteza si degetul.
Noaptea desigur … era noapte. Intuneric bezna. Iar iernile … foarte vanturoase, ca sa zic asa. Nu ma mira ca astazi nu se mai construiesc. Nu cred ca este vorba de ignoranta autoritatilor, ci despre faptul ca aceasta munca este foarte grea, periculoasa, iar cu civili … de buna voie … ar cam trebui un salariu mare si o asigurare de viata motivanta, daca exista asa ceva.
In ciuda incontestabilelor calitati ale stabilopodului, existau totusi motive suficiente pentru care am fi preferat sa nu-l inventeze nimeni. Sau macar sa nu fie construit in astfel de conditii. Daca, in plimbarile pe dig zariti cumva uneori incrustat in betonul stabilopozilor … altceva decat o inimioara … va rog, fiti indulgenti … mai ales daca vedeti un an si o cruce”.
Marius_G_Mihalache, comentariu pe marginea articolului STABILOPODUL – O invenție românească pe care nu avem dreptul s-o ignorăm!
UPDATE – MN: Un comentariu de mare suflet, pentru care iti multumim, Marius.
MGM: Multumesc frumos! Da, a fost din suflet fiindca este un subiect sensibil pentru mine si pentru cei care au lucrat pe astfel de santiere. Agigea, intretinerea Canalului Dunare -Marea Neagra, calea de rulare a macaralelor din Portul Constanta, sunt doar cateva din locurile in care am muncit pe vremea cand eram soldat al unei unitati foarte mari, cea de la Topraisar. Sunt nascut in Bucuresti, dar de 51 de ani imi petrec verile in Mangalia. Imi este un oras drag, de care ma leaga multe amintiri. De aproximativ un an si jumatate locuiesc in Mangalia.
Mangalia News, 16.03.2019.
