Cu dansul lor neobosit… Poem de Robert-Marius Dincă

0
85
Booking.com

Cu dansul lor neobosit… Poem de Robert-Marius Dincă

Când târfele sărută noaptea,
pe lângă poduri prăbușite,
când amorezii se îmbată
cu versuri moi și răgușite,
când hoții-şi leapădă norocul
înconjurați de câini și suliți,
când beţivanii se întrec
în căzături, pierduți pe uliți,
și când regina iar suspină
în somnul ei fără de preț,
cu visele purtate-n lună
de un albastru călăreţ…

Cu haine roase, ponosite,
un rege-n chip de cerșetor,
își târâie greoi papucii
pe luminatul coridor.

Soldații-l știu, prezintă arma,
dar el s-a adâncit în rol,
se plânge despre lumea aspră,
de traiul fără viitor,
îi tot blesteamă pe acei
ce au, dar au uitat să dea,
care-şi bat joc de sfânta viață
și își dezleagă rău-n ea,
pe cei ce schingiuiesc și-omoară
cu cerul ștampilat pe frunte,
pe cei ce cred că-s înțelepți,
doar că au tâmplele cărunte,
pe cei vopsiţi cu fir de aur,
ce vor s-acopere aramă,
ființe josnice, perfide,
ce crezul altora-l destramă.

De după poarta ghintuită
o altă lume se arată,
nu este rea, nici fermecată,
ci viața cea adevărată.

Hei, tu, bătrâne! e strigat,
Tu tot vorbești, dar ei n-aud,
iar de o fac, cu ale tale
vorbe grăbiți se șterg la fund.

Că nu le pasă lor de tâlcuri,
de vagi enigme, înțelesuri,
lor nu le pasă nici de capul
pe care-l vâră pe sub fesuri.

Tu ne explici de cum e lumea,
cum este soarta împletită,
ei doar cu mintea dup-o târfâ
ce le-a rămas necălărită.

Iar limba ce o miști în gură
este ca aurul cel sfânt,
însă acel ce nu se vede,
pierdut în hăul din pământ.

Deci zic, mai bine, taci, bătrâne,
ei te aud, dar nu-nţeleg,
și sunt puțini care din viață
mai ies cu creierul întreg.

Își râde regele acuns
pe sub veşmintele pătate,
Eu înțeleg ce spui și-ţi dau,
din toată inima, dreptate.

Însă și cel mai oropsit,
de s-a născut cu mintea-n versuri,
chiar dacă-i dai un sac de bani,
el tot dezgroapă înțelesuri.

Și chiar de are tot ce vrea,
de-i mai presus de toți vecinii,
n-o să renunțe niciodată
ca să admire mărăcinii.

Iar sângele ce-l fură spinul
din cotul sprijinit de gard,
e-același roșu pentru toți,
că este rege sau bastard.

E teatru prost ce se petrece,
toți sunt miloşi, dar totuși nu,
se-ascund în spatele privirii,
cum fac și eu, cum faci și tu.

Un ban de au, îl pun deoparte
să țină cald la ceilalți bani,
doar n-o să-l dea pe de pomană,
la cei bolnavi, sau cei sărmani.

Ce ne mai doare, ce-i mai plângem!
Sărac destin, sărac popor!
Ce ne mai doare, ce-i mai plângem!
Până scăpăm de ei și mor.

Când ne gândim ce cruzi mai suntem,
îmbătrânind, ne-nfiorăm,
dar mai apoi, privind spre ceruri,
ne închinăm și ne iertăm.

Deci cine-s eu? Cine ești tu?
Doar animale fără blană,
dar nu din cele inimoase,
ci din acele ce pe rană
te râcâie fără oprire,
cu unghii lungi și ascuțite,
ce ochii pentru pradă-i țin
și niciodată mulțumite,
cu tot ce au, cu ce obțin,
cu un bârlog ticsit cu scuze
și oase ale celor care
le-au fost odată călăuze.

Se-adună lumea, îl ascultă
cu ochii mari pe cerșetor,
are dreptate bietul om,
și toți, cuprinși de un fior,
se scormonesc adânc în pungă,
uitând de ziua cea de mâine,
îi pun în mână niște bani,
să aibă omul de o pâine.

Când târfele sărută noaptea,
cu dansul lor neobosit,
un rege-şi numără arginţii,
c-un zâmbet blând și mulțumit.

Robert-Marius Dincă, 9 februarie 2019.


LĂSAȚI UN MESAJ

Va rugam sa adaugati un mesaj
Va rugam sa introduceti numele