Cu dansul lor neobosit… Poem de Robert-Marius Dincă

0
130
Booking.com

Cu dan­sul lor neo­bo­sit… Poem de Robert-Mari­us Din­că

Când târ­fe­le săru­tă noap­tea,
pe lân­gă poduri pră­bu­și­te,
când amo­re­zii se îmba­tă
cu ver­suri moi și răgu­și­te,
când hoții-şi lea­pă­dă noro­cul
încon­ju­rați de câini și suliți,
când beţi­va­nii se întrec
în căză­turi, pier­duți pe uliți,
și când regi­na iar sus­pi­nă
în som­nul ei fără de preț,
cu vise­le pur­ta­te-n lună
de un albas­tru călă­reţ…

Cu hai­ne roa­se, pono­si­te,
un rege-n chip de cer­șe­tor,
își târâie gre­oi papu­cii
pe lumi­na­tul cori­dor.

Sol­da­ții-l știu, pre­zin­tă arma,
dar el s-a adân­cit în rol,
se plân­ge des­pre lumea aspră,
de tra­i­ul fără vii­tor,
îi tot bles­tea­mă pe acei
ce au, dar au uitat să dea,
care-şi bat joc de sfân­ta via­ță
și își dez­lea­gă rău-n ea,
pe cei ce schin­giu­iesc și-omoa­ră
cu cerul ștam­pi­lat pe frun­te,
pe cei ce cred că-s înțe­lepți,
doar că au tâm­ple­le cărun­te,
pe cei vop­si­ţi cu fir de aur,
ce vor s-aco­pe­re ara­mă,
fiin­țe jos­ni­ce, per­fi­de,
ce cre­zul alto­ra-l des­tra­mă.

De după poar­ta ghin­tu­i­tă
o altă lume se ara­tă,
nu este rea, nici fer­me­ca­tă,
ci via­ța cea ade­vă­ra­tă.

Hei, tu, bătrâ­ne! e stri­gat,
Tu tot vor­bești, dar ei n-aud,
iar de o fac, cu ale tale
vor­be gră­biți se șterg la fund.

Că nu le pasă lor de tâl­curi,
de vagi enig­me, înțe­le­suri,
lor nu le pasă nici de capul
pe care-l vâră pe sub fesuri.

Tu ne explici de cum e lumea,
cum este soar­ta împle­ti­tă,
ei doar cu min­tea dup-o târ­fâ
ce le-a rămas necă­lă­ri­tă.

Iar lim­ba ce o miști în gură
este ca aurul cel sfânt,
însă acel ce nu se vede,
pier­dut în hăul din pământ.

Deci zic, mai bine, taci, bătrâ­ne,
ei te aud, dar nu-nţe­leg,
și sunt puțini care din via­ță
mai ies cu cre­ie­rul întreg.

Își râde rege­le acuns
pe sub veş­min­te­le păta­te,
Eu înțe­leg ce spui și-ţi dau,
din toa­tă ini­ma, drep­ta­te.

Însă și cel mai orop­sit,
de s-a năs­cut cu min­tea-n ver­suri,
chiar dacă-i dai un sac de bani,
el tot dezgroa­pă înțe­le­suri.

Și chiar de are tot ce vrea,
de-i mai pre­sus de toți veci­nii,
n-o să renun­țe nici­o­da­tă
ca să admi­re mără­ci­nii.

Iar sân­ge­le ce-l fură spi­nul
din cotul spri­ji­nit de gard,
e-ace­lași roșu pen­tru toți,
că este rege sau bas­tard.

E tea­tru prost ce se petre­ce,
toți sunt miloşi, dar totuși nu,
se-ascund în spa­te­le pri­vi­rii,
cum fac și eu, cum faci și tu.

Un ban de au, îl pun deo­par­te
să țină cald la cei­lalți bani,
doar n-o să-l dea pe de poma­nă,
la cei bol­navi, sau cei săr­mani.

Ce ne mai doa­re, ce-i mai plân­gem!
Sărac des­tin, sărac popor!
Ce ne mai doa­re, ce-i mai plân­gem!
Până scă­păm de ei și mor.

Când ne gân­dim ce cruzi mai sun­tem,
îmbă­trâ­nind, ne-nfi­o­răm,
dar mai apoi, pri­vind spre ceruri,
ne închi­năm și ne ier­tăm.

Deci cine-s eu? Cine ești tu?
Doar ani­ma­le fără bla­nă,
dar nu din cele ini­moa­se,
ci din ace­le ce pe rană
te râcâie fără opri­re,
cu unghii lungi și ascuți­te,
ce ochii pen­tru pra­dă-i țin
și nici­o­da­tă mul­țu­mi­te,
cu tot ce au, cu ce obțin,
cu un bâr­log tic­sit cu scu­ze
și oase ale celor care
le-au fost oda­tă călă­u­ze.

Se-adu­nă lumea, îl ascul­tă
cu ochii mari pe cer­șe­tor,
are drep­ta­te bie­tul om,
și toți, cuprinși de un fior,
se scor­mo­nesc adânc în pun­gă,
uitând de ziua cea de mâi­ne,
îi pun în mână niș­te bani,
să aibă omul de o pâi­ne.

Când târ­fe­le săru­tă noap­tea,
cu dan­sul lor neo­bo­sit,
un rege-şi numă­ră arginţii,
c-un zâm­bet blând și mul­țu­mit.

Robert-Mari­us Din­că, 9 febru­a­rie 2019.


piese-auto-mangalia.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Va rugam sa adaugati un mesaj
Va rugam sa introduceti numele