Centrul de Recuperare și Reabilitare Neuropsihiatrică „Sf. Luca“ din Negru Vodă, locul în care sufletul se vindecă

0
776

Cen­trul de Recu­pe­ra­re și Rea­bi­li­ta­re Neu­rop­si­hia­tri­că „Sf. Luca“ din Negru Vodă, locul în care sufle­tul se vin­de­că.

La apro­xi­ma­tiv 60 de kilo­me­tri de Con­stan­ța, exis­tă un loc des­pre care ai cre­de că este împân­zit de tis­te­țe, lacri­mi, sufe­rin­ță și povești ce te șochea­ză. Un loc în care nu ar exis­ta cuvin­te­le „feri­ci­re“, „sănă­ta­te“, „mul­țu­mi­re“. Un loc în care nu ți-ai dori să ajungi nici măcar pen­tru câte­va cli­pe.

Ei bine, nu este deloc așa, deși la toa­te aces­tea v‑ați gân­di dacă v‑aș spu­ne că vor­bim des­pre Cen­trul de Recu­pe­ra­re și Rea­bi­li­ta­re Neu­rop­si­hia­tri­că „Sf. Luca“ din Negru Vodă, aco­lo unde tră­iesc 50 de sufle­te cu vâr­ste între 20 și 45 de ani căro­ra medi­cii nu le-au dat șanse să ajun­gă nici măcar până la vâr­sta de 10 ani din cau­za afec­țiu­ni­lor extrem de gra­ve pe care le au, dar care au reu­șit dato­ri­tă modu­lui în care sunt îngri­ji­te și tra­ta­te.

Vor­bim des­pre retard psi­hic sever com­bi­nat cu autism grav, defi­cien­țe fizi­ce ori epi­lep­sie, agre­si­vi­ta­te sau auto­mu­ti­la­re, com­bi­na­te și cu boli trans­mi­si­bi­le pre­cum Hepa­ti­ta B sau C.

Toa­te aces­te efec­te ale sufe­rin­țe­lor lor sunt foar­te bine ținu­te sub con­trol de o mână de oameni: un șef de cen­tru, 5 asis­ten­te medi­ca­le, un psi­ho­log, un psi­ho­pe­da­gog, un medic gene­ra­list și trei bale­no­fi­zi­o­te­ra­pe­uți, câte­va infir­mi­e­re și bucă­tă­re­se.

Pen­tru ei nu exis­tă odih­nă, nu exis­tă pau­ze căci sunt non-stop ală­tu­ri de bene­fi­ci­a­rii care nu pot sta nesu­pra­ve­gheați. Cu toa­te aces­tea, per­so­na­lul este mereu cu zâm­be­tul pe buze. Feri­ci­rea și cal­mul bene­fi­ci­a­ri­lor depind de ei.

Ten­din­țe de auto­mu­ti­la­re, ținu­te sub con­trol

Pre­iau stă­ri­le per­so­na­lu­lui. Dacă cei care au gri­jă de ei sunt des­chiși, comu­ni­ca­tivi, veseli, atunci și bene­fi­ci­a­rii sunt la fel. Din punct de vede­re medi­cal, pen­tru ei nu exis­tă vin­de­ca­re. Cri­ze­le de agre­si­vi­ta­te sunt con­tro­la­te prin medi­ca­ție și prin aten­ție, afec­țiu­ne, răb­da­re – medi­ca­ția le‑a fost pre­scri­să încă de când erau bebe­luși.  Exis­tă însă, pen­tru ei, vin­de­ca­re sufle­teas­că. Pro­ba­bil aces­ta este ele­men­tul prin­ci­pal care i‑a ținut în via­ță tot acest timp, uimindu‑i pe medi­cii spe­cia­liști.

Șap­te din­tre bene­fi­ci­ari sunt „supra­vie­țu­i­tori“ ai fos­te­lor orfe­li­na­te pe care pre­sa stră­i­nă de dina­in­te de 1990 le numea „orfe­li­na­te­le groa­zei“ și unde, spu­neau jur­na­liș­tii, pur și sim­plu erau lăsați să moa­ră copi­ii cu han­di­cap grav; înfo­me­tați, ținuți în frig, dez­bră­cați. Lila și Miha­e­la — geme­ne (34 de ani) și Flo­rin (33 de ani), fra­te­le lor, sunt veniți din­tr-un ast­fel de cen­tru. Mai au alți frați, toți cu retard sever aso­ci­at cu autism grav și alte afec­țiuni aso­ci­a­te, răs­pân­diți pe la diver­se alte cen­tre. Mama lor, per­soa­nă cu diza­bi­li­tăți, a adus pe lume, în total, 11 copii, dar câți­va nu au supra­vie­țu­it. Lila avea cu ea mereu o cas­că de boxer și era obiș­nu­i­tă să o poar­te din când în când, pen­tru că se auto­mu­ti­la. Nu mai avea păr iar scal­pul îi era plin de răni. Trep­tat, prin tot felul de tera­pii ocu­pa­țio­na­le, plim­bări dese și mul­tă aten­ție, Lila a uitat de vechi­le obi­ce­iuri. Acum are părul de lun­gi­me medie și stă cu capul des­co­pe­rit pen­tru că nu mai face cri­ze.

Medi­cii au spus că va trăi doar 10–15 ani după pro­ble­me­le pe care le are. Pe lân­gă retard și autism, sufe­ră și de epi­lep­sie. A ajuns la 34 de ani. O minu­ne, au spus spe­cia­liș­tii. Lila vor­beș­te pe cât posi­bil. O poți înțe­le­ge. Se uită la tele­vi­zor, este con­ști­en­tă de ce se află în jurul ei. Sis­te­mul este unul care func­țio­nea­ză foar­te bine pen­tru ea, pen­tru fie­ca­re bene­fi­ci­ar în par­te. E foar­te ușor să renunți. Să întorci spa­te­le unor oameni ca ei, dar am avut noroc pen­tru că aici e un colec­tiv foar­te bun. Le pla­ce aici, le pla­ce ceea ce fac deși este extrem de greu; bene­fi­ci­a­rii sunt foar­te difi­cili. Au zile în care pe toți îi apu­că cri­ze­le dar tu știi că ai făcut ce ai putut. Mai bine decât sunt ei acum, nu vor fi nici­o­da­tă, nică­ieri. Și asta pen­tru că noi cău­tăm mereu tot felul de acti­vi­tăți noi în care să îi impli­căm, noi teh­nici, noi tera­pii, noi meto­de de a comu­ni­ca cu ei“, a decla­rat Ceza­ra Popes­cu, șeful CRRN „Sf. Luca“.

Au învă­țat să mear­gă, să mănân­ce și să se îmbra­ce sin­guri

Pen­tru că în fos­te­le orfe­li­na­te comu­nis­te erau ținuți numai în pat, feriți de lumi­na zilei și de aerul curat de afa­ră, tăl­pi­le nu le erau dezvol­ta­te, dar au învă­țat să mear­gă, fiind sti­mu­lați cu recom­pen­se: dul­ciuri, bis­cu­iți, fruc­te.

Au fost scoși afa­ră foar­te mult și am avut mult curaj să facem asta. La înce­put, mân­cau iar­bă, rodeau coji­le copa­ci­lor, pămân­tul. I‑am obiș­nu­it încet, cu mul­tă răb­da­re, cu zâm­be­tul pe buze, cu aten­ție și cu mul­tă afec­țiu­ne“, a mai spus Ceza­ra Popes­cu. Toți mănân­că acum sin­guri. Se și îmbra­că sin­guri. Erau obiș­nu­iți să fie hră­niți de asis­ten­te și mân­cau doar pasat. Încet, încet, au învă­țat să mănân­ce sin­guri, la masă, să aibă fie­ca­re far­fu­ria și tacâ­mu­ri­le lui, să nu își mai fure mân­ca­rea, iar aco­lo unde s‑a putut, s‑au obiș­nu­it cu mân­ca­re soli­dă, nor­ma­lă. Acum, dacă văd mân­ca­re pasa­tă, se uită urât și o refu­ză. Au cinci mese pe zi – 3 prin­ci­pa­le și două gus­tări.

Am avut mult curaj și am făcut lucru­ri­le astea. Și mă bucur că am avut toa­tă sus­ți­ne­rea din par­tea con­du­ce­rii DGASPC Con­stan­ța“, spu­ne șeful CRRN „Sf. Luca“. „Am venit eu într‑o zi îmbră­ca­tă în gal­ben. Păi ce‑a fost atunci la maga­zie… toți își cău­tau hai­ne gal­be­ne și, de fie­ca­re dată când intră aco­lo, le răsco­lesc pe toa­te. Fete­le sunt înne­bu­ni­te pen­tru că ele țin totul ali­ni­at la dun­gă. În momen­tul în care îi implici, le arăți lucru­ri­le astea firești, chiar dacă au han­di­cap sever și crezi tu că nu înțe­leg nimic, lor le pla­ce. Dacă le faci bucu­ri­i­le, auto­mat nu ai să pri­mești decât bine îna­poi. Cen­trul ăsta e casa lor. Nu e spi­tal, nu e puș­că­rie. Eu una sunt tare mul­țu­mi­tă de copi­ii ăștia, așa cum sunt ei“, spu­ne Ceza­ra.

Tea­ma de înce­put

CRRN „Sf. Luca“ din Negru Vodă a înce­put să func­țio­ne­ze în luna mai a anu­lui 2017, când a fost desfi­in­țat cen­trul simi­lar de la Năvo­dari. 50 din­tre bene­fi­ci­ari au fost mutați aici. Cele mai gra­ve cazuri. Și totul s‑a petre­cut în doar trei zile.

A fost șoc și gro­ză. Și pen­tru noi, și pen­tru ei. Sâm­bă­tă și dumi­ni­că, noi am tre­mu­rat de pani­că. Și bene­fi­ci­a­rii la fel…, schim­ba­rea, medi­ul locul, toa­te noi. Per­so­na­lul de aici era nou, fără expe­rien­ță; eu eram nouă. Veneam din­tr-un sis­tem în care am lucrat cu copi­ii sănă­toși. Ele se uitau dis­pe­ra­te la mine, eu nu ști­am la cine să mă mai uit… îna­poi la ele, sau la bene­fi­ci­a­rii care erau foar­te agi­tați din cau­za mută­rii… am mers pe teo­rie. Alt­ce­va nu am avut. Ce ne facem, ziceau cole­ge­le. Ce să ne facem, lăsați că ne des­cur­căm“, poves­teș­te Ceza­ra Popes­cu.

Până când am înce­put să îi cunoaș­tem pe fie­ca­re în par­te, i‑am așe­zat în dor­mi­toa­re așa cum am cre­zut noi, dar acum sunt după afi­ni­tăți, după cum pot sta unul cu celă­lalt. Tre­bu­ie să ții cont de ei. Doar de ei“, a decla­rat Roxa­na Chi­ri­ță, asis­tent medi­cal. Au fost plim­bați foar­te mult, scoși la aer, duși pes­te tot pe unde a fost posi­bil. „Am făcut și ser­bări cu ei. Dacă le dai încre­de­re, simt că sunt vali­dați și atunci avem și noi rezul­ta­te cu ei. Dacă îi igno­răm, și ei fac la fel“, spu­ne psi­ho­lo­gul cen­tru­lui, Lidia Iacov.

Îi cunoaș­tem pe fie­ca­re după cum țipă. Știm și de ce, după tona­li­ta­te: cum țipă când anun­ță că au furat ceva de la colegi, că vor ceva, că sunt feri­ciți, pe tona­li­tăți. Știm totul des­pre ei“, spu­ne Ceza­ra Popes­cu. Fie­ca­re fiin­ță de aici este o poves­te. Și ce povești de via­ță au… Sel­ma, care pic­tea­ză și dese­nea­ză fru­mos, are ten­din­țe de auto­mu­ti­la­re. Ea a fost aban­do­na­tă pe pla­jă, bebe­luș fiind. Alții au fost pără­siți în spi­tal, la naș­te­re, ori alun­gați de aca­să.

 „Te bucuri când vezi că faci ceva pen­tru ei. Îi con­si­de­răm apro­pi­a­ții noș­tri. Aici, pe cen­tre, nu mer­ge o con­du­ce­re dic­ta­to­ri­a­lă, cu stric­te­țe. Sunt dife­riți, boli­le sunt dife­ri­te și tre­bu­ie tra­tat fie­ca­re indi­vi­du­al“, a pre­ci­zat psi­ho­lo­gul Lidia Iacov.

Când am ajuns aici, mie mi s‑a spus să nu port cer­cei, să nu am părul lung des­prins, să nu am bră­țări, că mi le smulg. Acum nu mai e așa. Fete­le noas­tre (n.r., bene­fi­ci­a­re­le) au păr lung, au cer­cei, băie­ții au cea­suri, se dau cu par­fum. Se bucu­ră de ori­ce lucru. Fete­le noas­tre mereu le aduc câte ceva. I‑am lăsat să se îmbra­ce sin­guri, cum vor, cu ce vor. Ei își aleg hai­ne­le. Spre exem­plu, fete­lor le pla­ce să fie par­fu­ma­te. Vil­dan are sub sal­tea numai par­fu­muri. Toa­tă lumea le adu­ce. Lui Ionuț i‑am adus toa­te gen­ți­le copi­i­lor mei. Le ado­ră“, a mai spus șeful CRRN „Sf. Luca“.

Puțini mai sunt vizi­tați de fami­lie

Direc­ția Gene­ra­lă de Asis­ten­ță Soci­a­lă și Pro­tec­ția Copi­lu­lui Con­stan­ța încu­ra­jea­ză fami­li­i­le să țină legă­tu­ra cu copi­ii lor. Aban­do­nul nu este o solu­ție pen­tru aces­te sufle­te și totuși au ajuns aici, la cen­tru. Moti­ve­le sunt diver­se: fie părin­ții s‑au spe­ri­at și au con­si­de­rat că nu pot ține situ­a­ția sub con­trol, fie nu au avut posi­bi­li­tăți finan­ci­a­re să le asi­gu­re îngri­ji­rea spe­cia­lă de care au nevo­ie, fie pur șim­plu nu i‑au dorit nici­o­da­tă. Prin stra­te­gia de dez­in­sti­tu­țio­na­li­za­re de la nivel națio­nal și jude­țean, la care ade­ră și DGASPC Con­stan­ța și prin con­stru­i­rea căsuțe­lor de tip fami­li­al, acești tineri vor avea posi­bi­li­ta­tea să sim­tă mai mult decât acum atmosfe­ra unei fami­lii și să cape­te, în limi­ta în care sta­rea lor de sănă­ta­te o per­mi­te, deprin­de­ri­le obiș­nu­i­te.

Exis­tă și părinți care totuși nu și-au uitat com­plet copi­ii, care îi vizi­tea­ză și care i‑au adus aici cu ini­ma frân­tă de dure­re pen­tru că altă solu­ție nu aveau. Iuli­a­na, spre exem­plu, cât poa­te ea să înțe­lea­gă și să per­cea­pă rea­li­ta­tea, se bucu­ră când mama ei o vizi­tea­ză. Îi adu­ce mereu câte ceva și doreș­te, pe vii­tor, să o ia aca­să măcar două zile pe săp­tămâ­nă.

Mama Iuli­a­nei a venit plân­gând la cen­tru. I‑a fost foar­te greu să o lase, dar s‑a gân­dit că e pen­tru bine­le ei. Nu știa cum să o îngr­jeas­că; o vizi­tea­ză des, are gri­jă de ea. Acum Iuli­a­na este mai bine și ceva mai ușor de ges­tio­nat“, a afir­mat psi­ho­lo­gul cen­tru­lui.

Tre­bu­ie să iubești foar­te mult oame­nii, să ai o tărie de cara­ca­ter imen­să ca să-ți păs­trezi mereu zâm­be­tul pe buze, să fii o car­te des­chi­să în fața aces­tor oameni, cazuri impo­si­bi­le cum i‑ar numi unii spe­cia­liști iar res­pon­sa­bi­li­ta­tea unei ast­fel de mese­rii este uri­a­șă.


Man­ga­lia News, 20.02.2019. (sur­sa: DGASPC Con­stan­ța).


Susține cotidianul online Mangalia News.
Poți dona aici:
Mulțumim pentru sprijin.

LĂSAȚI UN MESAJ

Va rugam sa adaugati un mesaj
Va rugam sa introduceti numele